29 April 2008

Am fost...

...şi am văzut, am umblat (mai mult în maşină), am urcat munţi (tot cu maşina), am consumat, am grătărit, am mâncat (chestii tradiţionale, de exemplu miel în diverse forme de agregare), am exagerat şi am supus tractul digestiv la tot felul de abuzuri. Ce mai, am petrecut un Paşte în stil românesc-consumerist.

25 April 2008

SMENA 8M

Pentru acest al 100-lea post am programat o mică prezentare a primului meu aparat de fotografiat, un SMENA 8M. Aparatul a fost produs în URSS de către LOMO (Leningradskoye Optiko-Mechanichesckoye Obyedinenie sau pe engleză Leningrad Optical Mechanical Amalgamation) fabrică ce a funcţionat independent între 1953 şi 1991 după care a început să producă exclusiv pentru Lomographische AG (Austria). Produsele lor au fost în general camere ieftine care însă aveau şi defecte majore de construcţie. Cu toate astea în jurul camerelor LOMO a apărut un curent numit lomography iar ele se bucură de o anumită popularitate.

Eu l-am primit pe al meu de ziua copilului la sfârşitul clasei I. L-am folosit cam 4 ani de zile după care a fost înlocuit cu un model mai „performant” (în realitate doar mai uşor de folosit – faptul că filmul avansa autormat era o mare realizare). Revenind la SMENA, acesta este un aparat cu o construcţie tipic rusească. Are o husă de piele groasă care deasupra obiectivului are o carapace de plastic la fel de gros. În consecinţă te-ai putea aşeza fără probleme pe el şi nu ar păţi nimic. Aparatul în sine e construit dintr-un plastic prost după standardele de azi însă obiectivul e metalic. Înscripţiile şi cifrele de pe obiectiv le înţeleg abia acum. De exemplu, obiectivul e unul cu focală fixă de 40mm, e alcătuit din 3 elemente şi are diafragma maximă f4. Diafragma se poate închide până la f16, pe obiectiv fiind notate diafragmele uzuale însă procesul de închidere este continuu. Diafragma are 8 petale iar shutterul, care este tot sub forma de diafragmă, are 3 petale. Shutterul dispune de viteze de la 1/250 până la 1/30 plus modul Bulb. Nu îmi dau seama exact însă am impresia că şi aceste viteze variază continuu, pe inel fiind indicate numai vitezele uzuale. Obiectivul nu este free focus ca la toate compactele ieftine, focalizarea se face prin rotirea întregului obiectiv şi dispune de o plajă de valori de la 1m la infinit, plajă întinsă pe aproape 360 de grade! (obiectivul meu Canon de 50mm are ceva mai puţin de 45 de grade pentru o plaja de valori de la 0.45m până la infinit, ceea ce face din focalizarea manuală o chestiune de noroc). Aparatul mai dispune şi de o patină pentru blitz şi un DOF scale (asta nu am la nici un obiectiv).

Despre folosirea aparatului: totul este manual, nu există nici o foto celulă pentru măsurarea expunerii, nici un motor, nimic. Focalizarea depinde de capacitatea utilizatorului de a aprecia distanţa până la subiect. Expunerea, la fel, depinde de utilizator. Diafragma este acţionată manual iar shutterul trebuie armat înainte de fiecare folosire. Manualul instruieşte pentru un mod de lucru foarte simplu. In funcţie de ISO-ul filmului care este in aparat se setează o diafragmă şi tot ce rămâne de decis este timpul de expunere. Practic aparatul e oarecum în mod Av şi calcului timpului de expunere îl face utilizatorul cu ajutorul unei gradaţii amuzante: norişor cu ploaie, norişor, norişor aproape disparut, soare timid şi soare puternic. Acestor indicaţii le corespund valori ale timpului de expunere: 1/15, 1/30, 1/125, 1/250. Evident, dacă eşti familiarizat cu noţiunile poţi să mai deschizi diafragma şi să micşorezi timpul de expunere după nevoi.

Dar iată şi invitatul special: vedere frontală. Se observă inelul negru din centru cu ajutorul căruia se setează diafragma.

Obiectivul focalizat la 8 metri. Se poate observa scara cu norişori şi maneta de armare a shutterului în poziţia armat şi DOF scale-ul.

Obturatorul, închis, văzut din interior.

Made in USSR

Câteva detalii, mai mult o joacă cu un 50mm întors.



Interesant este că am găsit şi manualul de utilizare original. Este în limba rusă dar căteva chestii se pot înţelege...

Aparatul meu a fost produs în data de 01-11-1991 şi se pare că a trecut de CTC.

Puteam să-l duc şi la Odessa pentru garanţie...

Manualul este printat pe o hârtie cum nu am mai văzut. Ţipă „Comuniiiiism!” şi cu puţin noroc cred că-mi pot da seama din ce copac a fost făcută pentru că se văd aşchii mici. E cea mai patetică bucată de hârtie, reciclată sau nu, pe care am văzut-o. Totuşi îşi face treaba, chiar dacă mă face să vreau să o manevrez cu manuşi.

Imaginea asta şi aceea cu 4/40 au fost făcute cu un 70-300 şi 50-ul întors deci DOF-ul e în cel mai bun caz lamelar.

Cam asta a fost despre SMENA...pentru cine nu a plecat încă pe undeva, departe de internet pentru măcar un weekend, o urare: Plecaţi cât mai puteţi! Nici eu nu mai stau mult...:)

17 April 2008

Where do you want me to put the third rose?

Acum câteva zile am putut în sfârşit să văd un film pe care l-am aşteptat ceva vreme, Youth without youth. De ce l-am aşteptat cu interes? Din mai multe motive însă cel mai bun ar fi pentru că este o ecranizare a unei nuvele româneşti scrisă de Mircea Eliade, Tinereţe fără tinereţe. Detalii despre distribuţie sunt pe imdb si trailerul se poate vedea aici.

Alte motive de interes (sau mai bine zis curiozitate?): E primul film regizat de Francis Ford Coppola din 1997 când a regizat The Rainmaker, e plin de actori români şi e filmat pe la noi (şi voiam să văd ce a ieşit), joacă o serie de actori bunicei şi, nu în ultimul rând, voiam să văd cum a fost transpusă pe peliculă o nuvelă de-a lui Eliade, nu neapărat pentru că e român ci pentru că nuvelele lui sunt... speciale să zicem.

Am zis ceva de actori bunicei. Păi să vedem: Tim Roth (în rolul principal al profesorului Dominic Matei) un actor care putea să ajungă mult mai sus. L-am văzut ca Mr. Orange din Reservoir Dogs, Pumpkin din Pulp Fiction, valetul din Four Rooms sau pianistul din The Legend of 1900 şi mi-a plăcut în toate rolurile. Alexandra Maria Lara, româncă crescută în Germania şi încoronată la ei drept cea mai frumoasă germancă (deh ce sa faci dacă româncele-s frumoase) – am văzut-o ca secretara lui Hitler în Der Untergang şi în mini seria The Company. Singura mea doleanţă este că mai tot timpul stă să plângă sau pare speriată/stresată. Că tot veni vorba de Der Untergang, Hitler era jucat de Bruno Ganz. „Das war ein Befehl!”, vă mai aduceţi aminte? Aici Bruno Ganz joacă un rol mult mai diluat, cel al profesorului Stanciulescu. În rest mai completează distribuţia Marcel Iureş, Adrian Pintea, Florin Piersic Jr., Dragoş Bucur şi Mircea Albulescu plus o pleiadă de actori români cvasi-necunoscuţi. Undeva în prima jumătate a filmului apare şi Matt Damon ca reporter.

Din păcate, toţi actorii pe care i-am enumerat mai sus nu reuşesc să facă filmul urmăribil. Nu cred că e totuşi vina lor, e mai mult vina nuvelei, asta dacă e transpusă în întregime şi fidel (nu am citit-o). Firul epic tot sare, ba e cu nazişti care fac experimente ultrasecrete, ba cu puteri de X-Men, ba cu limbaje vechi de mii de ani, ba cu India (inevitabil, doar e vorba de Eliade). Mai bine ecranizau La Ţigănci, cred că ieşea ceva mult mai clar (he he, pe aia am citit-o). Nu spun că e o carte rea, însă filmul nu cred că-i face dreptate. Oricum e destul de întortocheat ca să se găsească ceva fani (îmi aduce aminte un pic de Donnie Darko). Criticii l-au primit cam cu raceală iar ratingurile de pe imdb şi rotten tomatoes sunt şi ele slăbuţe. Concluzia e că m-a cam dezamăgit însă tot e mai bun decât ce am văzut în ultima vreme.

Ah da, abia la sfârşit apare şi al treilea trandafir. ;)

PS: Da, ştiu, nu e trandafir...e o lalea deghizată. Deh, nu erau trandafiri înfloriţi în rozariu la grădina botanică.

16 April 2008

Google Earth-ing

Azi am avut plăcuta surpriză să constat că, în sfârşit, au apărut imagini la rezoluţie cât de cât acceptabilă cu oraşe din România care până acum nu beneficiau de aşa ceva. Imaginile sunt destul de vechi după cum se poate constata, însă e mai bine decât nimic.

De exemplu, Iaşiul are de acum pătrăţelul lui în marea de dezinteres care este nordul Moldovei. Imaginea e luată nu chiar perpendicular şi de aceea clădirile se văd un pic ciudat. Pentru exemplificare, în imagine se poate vedea Copoul cu Universitatea căreia putem să-i vedem şi faţada datorită faptului menţionat mai devreme.
Imaginea e mai veche pentru că acum în spatele Palatului Culturii nu mai e nici un ştrand, doar un mare şantier.

Alt oraş care a primit o imagine nouă este Braşovul. O imagine de iarnă şi cam veche pentru că nu se vede centura construită de acum aproape 2 ani. În imagine centrul vechi cu Biserica Neagră, Piaţa Sfatului, Turnul Negru (cred că el este, întotdeauna le încurc) şi o porţiune din drumul care urcă în Poiană.
Aici cei de la Google au fost mai generoşi şi au acoperit o zonă mai largă, în Sud până la Predeal şi în Vest până în Poiană. Din păcate imaginea se termină spre Est la Săcele aşa că Zizinul rămâne neacoperit.

Totuşi cel mai mult mă bucur că a apărut Galaţiul şi zona limitrofă (Brăila, de exemplu). În sfârşit, de vreo 2 săptămâni încoace (cam atunci cred că m-am uitat ultima oară pe Google Earth), imagine din satelit cu Galaţiul nu mai înseamnă un petec gri lângă un petec roşu cu negru (combinatul). Şi la Galaţi e o imagine luată iarna, după sloiurile care se văd pe Dunăre. Imaginea e tot veche din moment ce nu se vede nici măcar Selgros-ul sau Praktiker-ul (fabrica de pe locul Praktikerului e încă în picioare în imagine). Din punctul acesta de vedere nu-i înţeleg pe cei de la Google. Or fi mai ieftine imaginile mai vechi? Le lasă la maturat? Erau classified?

În fine, cum ziceam, e mai bine aşa decât ce era înainte. Un detaliu de pe faleză, în zona La Zid sau Elice, cum vreţi:
Îmi văd blocul, biserica Precista, hotelul Vega şi se vede până şi pânzarul moldovenesc cocoţat pe mal. Şi aici au fost generoşi cei de la Google şi au updatat o zonă mai extinsă mergând în est până aproape de Luncaviţa.

De ce mă agit pentru un lucru aparent neînsemnat? O explicaţie ipotetică ar fi următoarea: Dacă uit un moment că nu cred în reîncarnare, aş putea să spun că într-o viaţă anterioară am fost cartograf. Deşi până acum nu am stat să analizez, s-ar putea spune că am o colecţie de hărţi deci pot sa susţin că e un fel de hobby :).

15 April 2008

Lalele, lalele, lalele...

...şi nu numai. Duminică am dat o raită prin Grădina Botanică. A fost cam aglomerat şi a trebuit să stăm la coadă la intrare pentru bilete iar casiera a reuşit să mă enerveze de la a doua replică, o performanţă remarcabilă ţinând cont că trebuia doar să-mi ia nişte bani şi să-mi dea nişte bilete. Schimbul se putea efectua fără nici o vorbă însă am ajuns să-i explic eu cum ar trebui să se poarte cu vizitatorii care sunt şi plătitori până la urmă. Pentru 5 lei bilet întreg sau 2 lei bilet redus pentru studenţi plus o taxă de fotografiere de 5 lei (neprofesională – cred ca era mai bine zis non-comercială) ar trebui să primesc în schimb o plimbare liniştită, nu nervi.

Lăsând totuşi la o parte scurta conversaţie, în grădina botanică e mai bine decât în alt parc, chiar şi numai prin punctul menţionat mai sus, acela că nu intră chiar oricine. Nimeni nu ascultă muzică la telefonul mobil, pe speaker, nimeni nu se dă cu scuterul ca-n Tineretului şi nimeni nu umblă „în stol”, nu croncăne, nu fluieră şi nu scoate diverse onomatopee.

Acestea fiind spuse, am şi o serie de imagini din grădină. Unul dintre arborii cu lalele...
...aleea botaniştilor...
...cireşul japonez era înflorit...
...bujori şi ei înfloriţi...
...diverse plante şi flori...


...relaxare...
...tot relaxare, în jacuzzi...
...plante cu denumiri ciudate...
... aproape de intrare, mai multe soiuri hibride de narcise, unele mult mai mari decât cele obişnuite...
...unele mai pe moarte...
...şi, tot aproape de intrare multe soiuri de lalele şi ele hibride. Pornind de la cele colorate mai mult sau mai puţin uniform, cum ar fi cele din soiul „Queen of Night”...
...şi ajungând până la cele mai pestriţe cum ar fi „Monsella”...
...sau la soiuri pe care nu le-am mai văzut cum ar fi „Fancy Frils” (sic!), laleaua cu franjuri pe marginea petalei.

Week-end-ul acesta am pozat destule flori pentru tot anul, mai trebuie să schimb subiectele :).

14 April 2008

Portnoy şi Jacques Dorme

Pentru că în ultima vreme nu am prea umblat prin locuri interesante (şi nu am ce povesti) voi proceda la etalarea ultimelor lecturi (un fel de „Ia uite ce chestii interesante citesc eu”).

O perioadă propice cititului este mersul pe tren şi cum săptămâna trecută am petrecut aproape 14 ore în tren a fost timp cam de două cărţi. Sunt destul de leneş ca să nu caut cărţi interesante de citit, experienţa m-a învăţat că vin singure la mine sub forma unor sfaturi de la prieteni, cunoştiinţe, etc. Până acum nu am fost dezamăgit. Aşa a fost cazul şi acestor două cărţi, pe care le pot recomanda mai departe din toată inima.

Prima dintre ele se numeşte „Complexul lui Portnoy” în română, titlul original din engleză fiind „Portnoy’s Complaint”. Cartea este un bestseller din 1969 şi este scrisă de Philip Roth, un evreu american născut în 1933. Nu ştiu dacă e din cauză că amândoi sunt evrei, sau chiar din cauza stilului şi temelor abordate, însă cartea îmi aminteşte de „Joaca Preferată” a lui Leonard Cohen, ce-i drept cu o notă accentuată de umor. Toată cartea este un monolog al personajului Portnoy (puternic autobiografic) care se confesează psihiatrului său imaginar, Dr. Spielvogel, povestindu-i viaţa, viaţă marcată de acest complex fictiv care este de altfel definit, amuzant de serios, la începutul cărţii:

Portnoy's Complaint (port/'noiz kam-plant') n. [after Alexander Portnoy (1933" )] A disorder in which strongly-felt ethical and altruistic impulses are perpetually warring with extreme sexual longings, often of a perverse nature.[…] however, neither fantasy nor act issues in genuine sexual gratification, but rather in overriding feelings of shame and the dread of retribution, particularly in the form of castration.

În afară de a mă distra am şi învăţat câte ceva (chiar dacă nu are nici o utilitate): cartea este presărată cu termeni evreieşti dintre care am reţinut goy, termen care se referă la cei care nu sunt evrei şi, în particular, shikse, termen cu nuanţă peiorativă care face referire la femeile care nu sunt evreice.

A doua carte pe care am citit-o este „Pământul şi cerul lui Jacques Dorme” scrisă de Andrei Makine în 2003, o carte mai convenţională dar bine scrisă. Convenţională în sensul că are o poveste care se poate urmări şi care, după părerea mea, ar putea fi transformată într-un film de succes. Din nou, tendinţa mea de a face asemănări mă duce cu gândul la Atonement.

Andrei Makine este un rus care a emigrat în Franţa şi care a devenit primul scriitor a cărui carte a luat simultan Prix Goncourt, Prix Medicis şi Goncourt des Lycéens, premii despre care nu am mai auzit însă sunt sigur că înseamnă ceva. Nu este vorba despre cartea de faţă, e vorba de „Testamentul Francez”. Ca o curiozitate, săracul rus a trebuit să mintă că textul prezentat editurii este o traducere a unui text rusesc, pentru că franţujii pur şi simplu nu puteau să creadă că un străin poate să scrie atât de bine în limba lor. Pe scurt: Rusia, bătălia Stalingradului, doi francezi ajunşi departe de ţara lor se întâlnesc din întâmplare şi petrec o săptămână împreună. El, Jacques Dorme, pilot de avion, ea, Alexandra, infirmieră (clasic). Deznodământul poveştii este cunoscut de la început (de pe prima pagină, chiar şi de la primul rând - Viaţa împreună le va fi atât de scurtă, încât totul li se va întâmpla pentru prima si ultima oară.), tot farmecul cărţii stă în felul povestirii.

După publicarea cărţii autorul a fost asaltat de către cititori care doreau să afle cât din poveste este adevărat şi asta pentru că totul este relatat din perspectiva unui băiat de la un orfelinat din Rusia care se împrieteneşte cu o bătrână franţuzoaică (Alexandra) care îl ajută să înveţe franceza şi îi şi povesteşte din viaţa ei. Băiatul odată crescut emigrează în Franţa şi ajunge scriitor – da, cartea pare să fie autobiografică însă nu este clar cât din ea este ficţiune şi cât adevăr. Chiar dacă sună a poveste fumată, vă asigur că nu este.

Ca să nu fie numai text, am şi nişte imagini de la o ieşire în Tineretului, într-o glorioasă zi de sâmbătă cum a numit-o cineva. Un graure, un şarpe, o traista ciobanului, nişte floricele albastre şi un câine ciocolatiu şi melancolic (în imagine apare cu maximul de interes provocat de apropierea noastră, în rest era un pic întristător, mai ales că era legat că să păzească cocioaba de lângă debarcader. )




09 April 2008

La Jassy

Cum spuneam data trecută, am petrecut ceva timp la Jassy. Deşi am mai fost de destule ori acolo, asta a fost prima dată când am ajuns cu maşina prin cartiere cum ar fi Păcurari sau Tătăraşi. Până acum am avut mereu impresia, greşită se pare, că Iaşiul este un oraş mic.

Singurul lucru despre care pot să povestesc este starea drumurilor. Iaşiul are cu siguranţă cele mai proaste străzi pe care le-am văzut în ultimii ani. De fapt cred edilii pot să-şi ofere liniştiţi o plăcuţă gravată reprezentând un premiu fictiv pentru excelenţă în disperarea şoferilor. Exemple ar fi giratoriul de lângă Podul de Piatră care arată de parcă ar fi fost bombardat sau strada Silvestru de-a lungul căreia au aterizat probabil restul bombelor destinate giratoriului. Ca o curiozitate, giratoriul şi aşa complicat de la Podu’ Roş a devenit de curând un sens giratoriu străpuns de un sens unic, primul pe care l-am văzut până acum (văd că există şi o ştire aici ).

În afară de imaginile din post-ul trecut, am mai scos aparatul pentru încă o ocazie şi anume o rafală de ploaie mai puternică pe Ştefan cel Mare.


08 April 2008

Movie week

Deşi nu s-ar zice, săptămâna trecută am fost la Iaşi. Ca toată lumea am încercat să scap de Bucureştiul sugrumat de summit, chiar dacă probabil nu aş fi fost afectat direct de toată brambureala. Partea proastă a fost că a plouat în toate zilele şi n-am prea ieşit prin oraş. În schimb am trecut în revistă cele câteva filme care se regăseau pe calculatorul la care am avut acces. Astfel pot să fac şi câteva review-uri. Privind în urmă pot să zic că mi-am pierdut câteva ore din viaţă cu niste filme care nu valorează nici cât cei trei fulgi de cereale care tocmai mi-au căzut pe jos.

Shooter e un film ca toate altele cu multe omoruri numai că unele sunt provocate de la distanţe apreciabile deoarece personajul principal este un lunetist (Mark Wahlberg). Ovcorz acesta este tras în carămidă de ceva oameni lacomi şi este hăituit un pic până îi omoară. Deci skip.

Redline: film marca FABA – For Americans, By Americans. L-am urmărit până la capăt (pe sărite ce-i drept – scroll scroll scroll în mplayer) dintr-o curiozitate morbidă. Când l-am văzut pe Eddie Griffin am crezut că e o comedie însă, oroare, nu e. Cei care au făcut filmul erau serioşi. Ah, am uitat să zic, e un fel de The fast and the furious autist, în sensul că cei care l-au făcut trăiesc într-o lume a lor. Skip, serios zic.

Ghost Rider: Vai, săracu’ Nicu Cuşcă a dat în mintea copiilor. Singurul motiv pentru care cineva s-ar uita la aşa ceva este Eva Mendes. Peter Fonda cred că avea de plătit ceva operaţie la şold de s-a apucat de aşa ceva, altfel nu înţeleg. Din nou un caz de americanism. Despre ce e vorba? Din când în când îi mai ia foc capul lui Cuşcă şi se face mai rău. Deh, benzi desenate... Skip.

Jumper: Filmul acesta a atins o coardă sensibilă care îşi are originile în copilăria marcată de X-Men. Hayden Christensen se poate teleporta unde vrea el în lume, nu e singur şi Samuel Jackson îi vrea pielea. În realitate e aproape la fel de prost ca toate celelalte iar Christensen are aceeaşi faţă de parcă stă să plângă sau face pe el.

Machine: Omoruri...scroll scroll scroll...alt omor...scroll scroll scroll...viol...scroll scroll scroll...dialog neinteligibil...scroll scroll scroll...omor...scroll scroll scroll...viol+omor...close. Am văzut tot filmul în 2 minute şi tot am pierdut prea mult timp cu el. Skip skip skip.

Shoot’Em Up: Vai vai, în ce hal de datorii s-o fi băgat Clive Owen, în ce groaznică nevoie de bani a fost de a acceptat să joace în aşa ceva? Nu o dată, ci de două ori omoară pe cineva cu un morcov. În rest împuşcă mai mult decât vorbeşte iar când vorbeşte scoate nişte texte penibile şi mai e şi mândru de el. Probabil de asta el e actor şi eu nu, el a putut să recite toate replicile alea ridicole fără să-l plesnească râsul (sau plânsul, pentru halul în care a ajuns). Oricum, premiu de inventivitate pentru scenarist care a gândit toate dubioşeniile gen băgat mâna în foc cu gloanţe între degete atunci când nu poţi folosi pistolul. Skip big time. PS: Da, da,ştiu, aşa a fost gândit filmul şi sunt destui oameni care recunosc că e stupid şi fără sens dar care admit în acelaşi timp că le-a plăcut. Mie nu mi-a plăcut aşa că pot liniştit să-mi bat joc de el.

Hitman: Un clan de chelioşi cu cod de bare pe respectivele chelii sunt nişte ucigaşi profesionişti crescuţi special pentru asta. Domnul Timothy Olyphant e bineînţeles Gică-Contra şi decide să iasă din combinaţie şi pe parcurs o şi salvează pe don’şoara Olga Kurylenco, noua Bond Girl din câte am auzit. Skip.

Singurul film pe care l-am urmărit cu o oarecare plăcere a fost unul vechi de 20 de ani, din 1987. Se numeşte Wheels of Terror (sau The Misfit Brigade) şi este bazat pe romanul omonim al lui Sven Hassel. Acţiunea filmului urmăreşte, oarecum stângaci şi sacadat, un echipaj de tanc german din Al Doilea Război Mondial, echipaj alcătuit din oameni de prin închisori. Prin 87 nu prea se mimau cum trebuie scenele de luptă sau omorurile iar efectele speciale cam lasă de dorit. Cu toate astea filmul e urmăribil, mai ales după avalanşa de maculatură cinematografică mai sus menţionată.

Later Edit: Era să uit de Câmpul de Trifoi care a fost ceva de genul: petrecere...scroll scroll scroll...ţipete...scroll scroll scroll...ţipete...scroll scroll scroll...monstru urât...scroll scroll scroll...ţipete, agitaţie şi distrugeri...scroll scroll scroll...nimeni nu scapă viu...close. Pentru iubitorii genului, altfel skip.

Ah da, cică am fost la Iaşi...




Related Posts with Thumbnails