Miscellanea

Essence of Infinity

2012-02-11T11:07:00.000+02:00

Acest post ar trebui să se cheme "A lesson in humility". Sau "Cum m-am făcut de râs ieri". Sau "Cea mai iute chestie din partea asta a Europei".

Fiind cu treabă prin oraş la prânz mă gândesc eu că ar fi potrivit să trec pe la o shaormerie despre care am auzit din mai multe părţi - La Haleală se cheamă locul şi e pe lângă Gara de Nord. Buuun, zi şi făcut. Cică carne de berbecuţ, sosuri speciale, să vedem şi noi.

Aparent locul e destul de cunoscut pentru că atunci când am ajuns eu era coadă astfel că am avut timp să studiez meniul. 16 sosuri dintre care ultimul - Essence of Infinity - Cea mai Exxxtremă senzaţie de iute din lume. "Pfff" mi-am zis.

Cumva în mintea mea s-a şters experienţa traumatică de acum 3 ani de la Agra Palace când nu am putut să mănânc mâncarea de iute ce era. Să ne înţelegem, îmi place mâncarea iute dar nu otrăvită. Simţindu-mă în putere, am întrebat de esenţa de infinitate, care ar fi aia în vitrina cu sosuri?

-Păi o ţinem în spate că nu prea o folosim. Dar vă dăm să gustaţi dacă vreţi...

-Sigur, de ce nu?

-...pe o scobitoare! (ooo, challenge accepted!)

Privind în urmă, nu aveam de ales. Ca mascul ce mă aflu nu puteam să spun că m-am răzgândit şi mi s-a făcut frică. Plus, dacă blufa? Şi până la urmă cât de iute poate fi?

Şi se duce omul şi scoate o sticluţă mică mică în care bagă o scobitoare şi se întoarce cu scobitoarea murdară pe vârf de un lichid negru, cam ca dulceaţa de vişine. Iau scobitoarea şi, într-un puseu de luciditate pentru care m-am felicitat mai târziu, am luat numai jumătate din cantitatea de substanţă de pe ea.

-Hmmm, dar e dulce (şi într-adevăr prima senzaţie e de dulce)

-Aşteptaţi un pic.

N-a apucat să termine că acel ceva a luat foc în gura mea şi pe buze. Da, e iute porcăria, mi-am zis. Totuşi suportabil. După 10 secunde am început să-mi reconsider părerea întrucât focul se înteţea. Şi, ca atunci când te loveşti la nas, apar involuntar primele lacrimi. Mai întâi timid, apoi un şuvoi. Apoi tuse din aia incontrolabilă cu horcăieli, metoda corpului de a-ţi spune "Na cretinule, ţi-a trebuit cea mai exxxtremă senzaţie de iute, bucură-te acum."

-Vedeţi că a rămas un pic pe deget, aveţi grijă să nu daţi la ochi!

-Ce? zic eu în timp ce-mi dau cu mâna la ochi să-mi şterg din lacrimi.

Băiatul, un pic palid la faţă:

-Aoleo, aţi dat la ochi!

Dar Zeiţa Fortuna mă iubeşte (sau cel puţin vineri a fost aşa) şi nu am dat cu substanţa în ochi ci doar pe pleoapă. Desigur, m-a usturat pleoapa 2 ore după dar dacă ajungea în ochi cred că trebuia să chem salvarea.

-Alo, o salvare repede pe Bulevardul Gheorghe Duca 6!

-Offf, iar au dat ăia Infinity la vreun tembel...

Între timp băieţii de la shaormerie, văzându-mă afectat grav, mi-au dat să beau un ayran (pentru care, apropo, n-au vrut în ruptul capului bani după) şi un munte de serveţele. Ideea cu ayran-ul nu e rea, are un sens. Capsaicina, ingredientul activ care dă foc la gură nu e solubilă în apă (aşa că degeaba bei apă după iuţeală) însă e solubilă în grăsimi aşa că laptele sau iaurtul e o alternativă bună. Să ne înţelegem, nu te scapă de chin, e doar un pic mai bine. O să vedeţi pe la demonstraţii pe cei care au primit spray cu ardei iute în ochi că-şi dau cu lapte. Exact asta voiam să fac şi eu, să-mi torn ayran-ul în ochi.

Tot între timp băieţii lucrau la shaorma mea de berbecuţ:

-Punem şi ceapă?

Dacă aş fi putut vorbi, aş fi răspuns: "Pune-i ce vrei tu nene, eu sunt ocupat să mor. Când termin îţi zic şi dacă să pui castraveţi sau nu". Am încercat să mănânc din ea dar eram ca răpciuga lui Harap Alb. Aveam impresia că mănânc jăratec - aş fi putut să mănânc şi zahăr, că tot iute mi s-ar fi părut. Am mâncat cam o treime şi la coş cu ea. N-am idee ce gust are, ar trebui să revin dar fără curiozităţi dureroase de data asta.

Detalii tehnice: Infinity. Nu văd ce uz ar putea să aibă substanţa respectivă, altul decât concentrat pentru 10.000 litri de ketch-up iute.

Evident, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Posibil să fiu eu papă-lapte. De fapt, I dare you să încercaţi respectiva otra...respectivul sos. Tot ce ştiu eu este că dacă o să ajung vreodată în Thailanda, India sau mai ştiu eu ce şi-mi zic ăia că mâncarea e iute...apoi să fie ei sănătoşi, fără experimente de acum încolo. Nu pot să nu mă gândesc la senzaţia asociată cu un jet de spray cu aşa ceva în faţă. Trebuie să fie sublimă.

Bonus: După vreo jumătate de oră de la incident ajung la magazinul la care aveam treabă, la ceva distanţă de shaormerie. Arătam ca şi cum aş fi plâns în hohote dar măcar nu putea să ştie nimeni de ce. Poate mă despărţisem la gară de cineva drag, poate abia mă uitasem la The Notebook...dar nu pentru că încercasem un sos la shaormerie. Intru în magazin şi după 10 secunde mă întreabă vânzătorul:

-Auziţi, da' ce aţi păţit la shaormerie?...

-!!! (perplexitate)

-...că eram în spatele dumneavoastră.

-Ah! (credeam că ajunsesem deja pe Youtube. Nu e exclus încă.). Păi să vedeţi...

Che facciamo? Che facciamo?

2012-02-11T08:59:00.000+02:00

Follow-up la "Vada a bordo, cazzo!". A apărut un video filmat pe puntea navei imediat după ce s-a lovit de stânci. Haos si lipsă de coordonare în timp de o mână de oameni se întreabă ce e de făcut. Căpitanul ezită să dea alarma generală şi să declare abandonul navei deşi are pe mână 4000 de suflete. Ce mi se pare fascinant e că se discuta şi-şi explică unul altuia despre arhitectura navei că sunt 6 compartimente motoare, 3 în faţă 3 în spate - "Ce fac motoarele 4, 5 şi 6? Nu ştiu, încearcă să dai de responsabil să vezi ce zice"

Şi încă o perlă: La un moment dat comandantul este informat că pasagerii au început să coboare în bărcile de salvare singuri. Reacţia lui, halucinantă: "Vabbuo!".

Video aici.

Freezing rain

2012-02-07T01:47:00.001+02:00

Aşa cum probabil ştiţi de la mega televiziunile noastre, afară e iarnă. Ninge. Ocazional condiţiile meteo mai dubioase duc la apariţia fenomenului "freezing rain", fenomen foarte iubit de ştirişti întrucât are potenţial distrugător. Groaznic a fost, pur şi simplu teribil. Nimeni nu a scăpat.

Televiziunea din ziua de azi a devenit o hazna agresivă (spre deosebire de o hazna normală, cea agresivă proiectează materia primă la distanţe apreciabile). În puţinele momente când am un program de ştiri în faţa ochilor (din întâmplare, pentru că nu posed televizor) văd personaje sinistre, circari şi saltimbanci, toţi cu pretenţii de prezentatori de ştiri. Jurnalişti cică, dar cu apucături şi limbaj de "carter" ca să înţeleagă telespectatorul mediu. În loc să-l modeleze cumva se coboară la nivelul lui - bun plan.

În speţă, e un personaj al cărui nume nu-l cunosc şi nici nu ştiu pe ce post îşi are sălaşul. E un ochelarist cu freză de filatelist, îmbrăcat la costum, dar care vorbeşte şi se comportă ca un băiat de băiat. Şi explică el pă-nţelesul bişniţarilor cum stă treaba şi care-i faza. Nu numai că vorbeşte agresiv dar se mişcă agresiv. Nu stă mereu jos, uneori e în picioare şi se agită, alteori e în spatele unui birou dar ghici ce - şi acolo se agită. Contrastul ma face să schimb canalul involuntar. Nu vreau să ştiu cum îl cheamă sau cine i-a zis că-i stă bine la costum, singura întrebare valabilă este cine i-a dat voie pe sticlă. Viaţa e prea scurtă ca să îţi consumi timpul cu aşa ceva.

Pe un alt canal (cred, nu sunt sigur, ar putea fi chiar pe acelasi) îşi află sălaşul o altă dihanie. Păr scurt, trecută de prima tinereţe, deşi aparent are doar 34 de ani. Personajul are un comportament agresiv, rolul ei fiind să ceară socoteală pentru orice mizerie care aparent interesează publicul. Acest stil place unora ("Da dom'le, las' să fie rea. Să le ceară socoteală. Toţi e nişte hoţi") dar nu îndeajuns încât simptomele de rabie să migreze în primetime (Încă! Mă tem că acesta este proiectul pilot şi dacă merge vom avea din ce în ce mai mulţi ştirişti turbaţi).

Există două explicaţii posibile pentru comportamentul respectiv pe care le voi prezenta în cele ce urmează.

1. Doamna suferă de nişte dezechilibre hormonale (oricum are carenţă de ceva, ori acel ceva în exces; înţelepciunea populară spune că e vorba de o carenţă) caz în care:

a) există pastile şi diverse terapii, cu condiţia să admiţi că ai o problemă.

b) îmi pare tare rău pentru soţul dumneaei - la proces (orice proces) să-i arate judecătorului o înregistrare cu una din emisiunile ei şi el va înţelege.

2. Doamna joacă un rol, caz în care:

a) ar fi bine să ştie că prostituţia intelectuală nu e un lucru la care să aspire.

b) ar fi bine să ştie şi că nişa pe care lucreză e destul de îngustă (mai era un personaj care juca aceeaşi carte şi care momentan - deşi eu sper să fie permanent - se scaldă într-un călduţ anonimat) şi se poate sări calul destul de uşor. Mi-e că decid producătorii pentru audienţă să-i aducă invitat un pugilist într-o zi proastă fără să-i zică.

După îndelungi căutări am reuşit să o identific (am căutat "prezentatoare păr scurt agresivă" dar se pare că nu e încă de ajuns). E trecută pe pagina de "jurnalişti" a respectivului post care îi permite şi o încurajează să polueze spaţiul de emisie. Jurnalişti! Vai de steaua noastră...

Bonus - La un articol despre ea pe un site (nah, am vrut şi eu să văd biografia scorpiei) am găsit urmatorul comentariu (articolul era un la mulţi ani dedicat ei):

"o javra de container gata sa muste cu spume la gura tot ce misca....
La Multi Ani la Jilava,vipera hada ce esti!"

Am înţeles că ar mai exista o versiune a dânsei, într-un ambalaj mai tânăr, dar care îl sperie până şi pe Pleşu într-atât încât o preferă pe cea descrisă mai sus. Acest gând mă înfioară. Din păcate asta îmi spune că trendul se extinde şi televiziunile dau poporului ceea ce cere: circ. În curând: VIDEO: Ministru pălmuit la ştiri pentru că nu a răspuns la obiect! Intră în articol să vezi imaginile.

Referitor la cadre, am vrut să fac o serie "În chiloţi prin zăpadă" dar nu am găsit destule instanţe ("decât" două). Oricum, credit goes to Ioana@viajoa pentru că a venit cu ideea.

Bonus: Eram eu pe Magheru şi încercam diverse încadrări la poza de mai sus (da, ştiu, e loc de miştouri). Şi mă simt privit. Arunc şi eu o privire în jur - nenea care tocmai spărsese gheaţa din faţă de la sex-shop mă fixează lung. Mă uit şi eu la el preţ de câteva secunde şi-i zic:

-Bună seara!

-S-a întâmplat ceva? (împreună cu tonul şi atitudinea se traducea în "De ce pozaţi aici?")

-Da, s-a întâmplat...ninge! (A stupid question deserves a stupid answer - şi m-am întors la încadrările mele urându-i în gând o alunecare plăcută)

-Ah şi dumneavoastră faceţi poze aşa... (continuarea ar fi fost "ca prostul" sau "degeaba")

-Da, aşa... (eu, tot cu aparatul la ochi)

Iubesc oamenii aceştia. Pur şi simplu îi iubesc.

Revenind la ştiri, de ce nu pot televiziunile să trimită pe sticlă o Corina Caragea, o Malvina sau o Augustina sau chiar şi o Monica Dascălu (bine, ea mai puţin, că prezintă totul ca o tragedie de proporţii antice) care, cu o voce blândă, să-mi comunice care este adresa site-ului unde pot să verific ce drumuri naţionale sunt închise şi apoi să treacă NAIBII mai departe la altceva care poate fi calificat drept ştire? De ce trebuie să văd dezaxaţii ăia cu probleme de comportament şi de bun simţ? De fapt, de ce mă întreb...la ce te poţi aştepta de la o hazna?

Îmi pare rău că n-am avut timp de o plimbare mai lungă, poate data viitoare, la următorul cod.

Interlaken

2012-02-05T16:56:00.000+02:00

Cumva în mintea mea Interlaken era asociat cu un circuit de Formula 1. Aveam eu oarece dubii deoarece nu auzisem de Marele Premiu al Elveţiei dar nah...conexiunea exista. Faptul că de fapt circuitul se cheamă Interlagos şi e în Brazilia nu prea conta.

Interlaken e de fapt o staţiune destul de posh de lângă Berna situată, aşa cum îi zice şi numele, între două lacuri - Brienz şi Thun. Ceea ce trece prin Interlaken este râul Aare şi uneşte cele două lacuri după care pleacă mai departe să creeze peisaje frumoase la Berna.

Eu eram în trecere spre ale mele pasuri însă am oprit o jumătate de oră în Interlaken şi nu-mi pare rău.

Peisajele sunt speciale...eu n-am urcat că nu am avut timp însă arată ceva de genul ăsta. O altă chestie interesantă la care m-am gândit dar pentru care nu am avut timp şi nici nu m-aş fi îndurat să dau banii este o călătorie cu trenul până la gara de la cea mai mare altitudine din Europa: Jungfraujoch, la 3454m. Un bilet ar fi costat fără reducere vreo 180 de franci elveţieni într-o vreme când francul se bătea cu euro. Am zis pas, pe data viitoare.

Într-adevăr, Interlaken este în umbra unui munte măreţ numit Jungfrau şi care face parte dintr-un trio faimos: Eiger, Monch şi Jungfrau. Eu am văzut Jungfrau în contrejour la 11 dimineaţa însă cu o lumină bună priveliştea trebuie să fie faină tare.

Revenind la Interlaken, plimbarea mea s-a limitat la strada principală de lângă gară. Cea cu magazine de ceasuri şi bricege. Doar ceasuri şi bricege.

Ah da, şi pe lângă râu un pic...

N-am idee de preţuri (deşi dacă mă iau după acelea la tren, sunt piperate) însă o vacanţă în zonă nu suna deloc rău.

Slow (and very cold) week-end

2012-02-03T07:07:00.000+02:00

Povestea week-end-ului trecut în câteva imagini. E vorba de week-end-ul de după urgia care a blocat diverse drumuri prin ţară. Parţial din cauza asta proiectul meu de week-end s-a transformat în "trezeşte-te când poţi şi ieşi din casă la o plimbare".

Mai întâi am trecut prin Piaţa Constituţiei pe la protestul împotriva proiectului Roşia Montană. La pozat, nu la susţinut.

Tipul cu steagul imens era vânat de mai toţi fotografii. Scuzaţi pentru clişeu dar trebuia să mă joc cu saturaţia, era aşa lucios steagul că nu m-am putut abţine.

Dat fiind că nu era prevăzută ciomăgeală, televiziunile şi-au pierdut interesul şi la fel şi eu aşa că am dat o raită prin Parcul Carol.

Chirăială pe derdeluş, raţe şi gâşte pe ochiul de apă neîngheţat încă...

Nesatisfăcător, aşa că am zis să merg spre Giurgiu să văd urmele urgiei. Zis şi făcut, am ieşit spre Giurgiu şi într-adevăr urgie a fost. Cel mai rău a fost după Adunaţii Copăceni la coborârea spre Călugăreni unde şi atunci se circula pe o singură bandă iar munţii de zăpadă de pe margine aveau vreo 3-4 metri înălţime. Am mers până la Uzunu unde am întors şi apoi am ales un drum judeţean la întâmplare care părea deschis. DJ411 pe numele lui, acesta duce din Călugăreni spre Comana. Abia curăţat şi puţin circulat, foarte fain. O plimbărică plăcută.

Ceea ce cred că este Mânăstirea Delta Neajlovului.

DJ411 în toată splendoarea lui. Fiind ger, zăpada nu se lipea şi maşina ridica în spatele ei un nor alb.

Duminică am ieşit din casă dimineaţă pe un ger sănătos să văd ce se petrece la Semi-Maratonul Gerar. Cum se întâmplă de obicei, odată ajuns la eveniment, numai evenimentul nu-mi apare în imagini.

Ahahaha, Arabia pământ românesc.

Bine, bine, am şi imagini de la alergătură.

Mai întâi a fost cross-ul, adică un singur tur de Politehnică (că acolo a avut loc şi Semi-Maratonul, doar că a avut mai multe ture). Au fost şi oameni în vârstă, şi amatori, şi ceea ce cred că erau profesionişti care îşi făceau încăzirea pentru semi-maraton. Unii arătau ca şi cum ar fi în elementul lor...

...alţii arătau ca şi cum cross-ul era foarte aproape să se termine tragic pentru ei. Cam cum aş arată eu dacă aş încerca aşa ceva.

Şi iată că se apropie câştigătorul cross-ului 2012...cu, scuzaţi expresia, mucii îngheţaţi. Nu-mi bat joc, erau -13 grade, omul a depus efort, asta e. Oricum a câştigat cu un avans considerabil faţă de locul 2 şi 3. Altă ligă.

Până să se dea startul la semimaraton eu am îngheţat bocnă şi m-am mutat mai spre casă, deşi am aşteptat să văd cum trece plutonul fruntaş, cel puţin la prima tură. N-am idee cine a câştigat pentru că am plecat spre alte treburi. Pentru încheiere, un trecător văzându-mă că îi pozez a remarcat cu voce tare: "Eh, ce să fie...nişte nebuni care aleargă".

Week-end-ul acesta codul galben de ninsori (sau primul cod roşu de ninsori, cum se zvoneşte prin târg) mă ţine acasă, nema Mare Neagră aburindă, nema stabilopozi acoperiţi de gheaţă, nema road-trip.

Noua monedă de 50 de bani

2012-02-02T23:28:00.000+02:00

Miscellanea are şi o ramură numismatică astfel că o chestie cum ar fi o nouă monedă de 50 de bani nu poate trece neobservată. Probabil e în circulaţie din 2010 numai că nu am ştiut eu de ea - din moment ce am primit-o ca rest la cel mai de cartier chioşc.

Minunaţi-vă. Nu legat de cât de zgâriat e lacul de pe birou sau cât de out-of-focus e imaginea, ci legat de design-ul piesei.

Nota redacţiei (serioasă - nota, că redacţia rareori e): moneda e o ediţie specială 2011, cu ocazia împlinirii a 625 de ani de la începerea domniei lui Mircea cel Bătrân. Mânăstirea e evident Mânăstirea Cozia.

Ciudad de las Artes y las Ciencias

2012-01-31T23:50:00.000+02:00

Ciudad de las Artes y las Ciencias este unul dintre puţinele locuri în care exclamaţia "Amazing!" îşi are locul. E...într-un mare fel. În caz că nu ştiaţi, e în Valencia.

Ummm, these are the voyages of the starship Enterprise...

Oamenii au secat râul că prea le făcea necazuri şi au chemat pe cineva să construiască ceva în spaţiul proaspăt eliberat. Acel cineva este domnul Santiago Calatrava. Bravo domnule Calatrava, bravo. Sunteţi mult în faţă...

La ce să mă uit mai întâi?

Eram acum câţiva ani (hmm, deja sunt "câţiva", nu mai sunt "vreo doi") în Sagrada Familia şi ascultam ghidul cum, printre diverse adjective nepotrivite, practic voia să obţină de la mine prosternare în faţa zeului Gaudi. "Acum, închină-te!"

Fără îndoială chestiile colorate sunt ale lui Gaudi.

Şi de ce trebuia să mă închin? Ei bine, planurile omului erau atât de elaborate încât şi acum au probleme să execute anumite piese cu ajutărul calculatorului. Dacă îmi aduc bine aminte, era vorba de o coloană care devenea din ce în ce mai subţire după o formulă complicată.

Apartments...with a view.

Deci eu trebuia să fiu uimit de faptul că unul a aruncat o piatră în râu şi 10 filosofi şi un calculator se chinuie să o scoată. Înţelegeţi unde bat?

Aglomeraţie mare...

Datorită unui marketing extrem de agresiv, turistul mediu ajunge în Barcelona gâfâind după Gaudi. "Daţi-mi să văd un Gaudi! Dacă nu văd un Gaudi repede, nu răspund de mine! Gaudiiiiii!"

Sub Umbracle, de fapt o mare parcare.

După ce vede un parc Guell, o casa Batllo şi o Familie Sagradă ajunge şi caută o sangria şi nişte tapas. Dar până atunci...

N-am idee ce căuta dinozaurul acolo dar făcea zgomote şi se mişca.

Fără îndoială omul a avut scânteie dar marketingul la care e supus mă îngreţoşează. Iar scânteia aia...ok, am înţeles, omul era alternativ, arta era alternativă.

Un pic creepy, mai ales dacă nu ştii despre ce e vorba...

Totuşi, cum zicea un prieten, chestiile alea pe care le-a făcut arată de parcă ar fi fost fumat mai tot timpul. Dar aşa, grav. Sau pe ceva ciuperci. "This is some strong sh...Aaaa, ce ziceam dle. Guell? Un parc? Ah da, simt că tocmai îmi vine o idee de parc, fiţi pe pace. Apropo, vreţi să-i spuneţi iepurelui de lângă dumneavoastră să nu se mai uite aşa la mine?"

Gândac?

Cică s-a propus şi beatificarea lui Gaudi. Mă depăşeşte.

Singura imagine pentru care m-am chinuit la ISO100

Pe de altă parte, dl. Calatrava...a trebuit să fac eu săpături să vad cine e şi ce a mai făcut. De acord, epoci diferite, "reach" diferit. Dar să vedem o listă cu ce a mai făcut dl. Calatrava.

Am revenit la ISO mai sălbatic...

Auditorio de Tenerife (neapărat de văzut, mi se pare ireal), Puente del Alamillo din Sevilla, gara TGV din Liege, gara Stadelhofen din Zurich (văzut, nu ştiam de Calatrava, dar era ceva aparte), Ponte de la Constituzione din Veneţia (văzut, aceeaşi senzaţie), Podul şi staţia de metrou Alameda din Valencia, gara TGV Lyon, galeria Allen Lambert din Toronto, turnul de comunicaţii Montjuic din Barcelona (uau!), podul Oberbaum din Berlin, Trinity Bridge din Manchester...

Hemisferic

... Gare do Oriente din Lisabona (uau!), Milwaukee Art Museum (uau!), Puente de la Mujer din Buenos Aires, podul James Joyce din Dublin, Turning Torso din Malmo, podul Samuel Beckett din Dublin (acum are sens, o recunosc clar ca pe o operă a sa :) ), Chords bridge în Ierusalim. Mai e nevoie?

Palau de las Arts Reina Sofia

Nu ştiu exact, o fi formarea mea de vină sau ceva dar am o slăbiciune pentru lucrurile care chiar au o UTILITATE! Desigur, operele lui Gaudi au şi ele un rol şi anume acela de a face bani lejer oraşului Barcelona şi să aducă turişi pentru Rambla. Sunt droguri de dat, carne de vândut, portofele de luat.

Detaliu de la Palau. Cred că dl. Calatrava a citit 20.000 de leghe sub mări şi acesta e Nautilus.

Cum ziceam, e doar părerea mea. Într-un fel e mai bine că nu e multă lume la CdAylC, ar fi neplăcut să fac slalom printre oameni cu gura căscată. Prefer să umblu singur cu gura căscată. În caz că vă întrebaţi, Umbracle e o galerie de artă combinată cu grădină botanică şi cu parcare supraetajată, Palau de les Arts e Operă şi sală de concerte, Hemisferic e un cinematograf IMAX şi Planetarium, Muzeul de las Ciencias cred că e clar ce e, Oceanografic e cu peştişori şi alte asemenea şi Agora e o sală de sport.

Merge un pic de fish-eye?

Prefer să mă întreb "Cum a gândit omul ăla formele alea care să stea în picioare sfidând gravitaţia?" decât "Ce fuma omul ăla când a gândit ferestrele alea?".

Unul dintre poduri, cel mai puţin spectaculos.

Da, ştiu, nu înţeleg eu arta, mi s-a mai zis :) Plin de critici de artă care între o sangria şi nişte tapas discută despre tranziţia de la stilul neo-gotic la cel naturalist în opera lui Gaudi.

Sub pod.

De fapt e posibil să extind această discuţie Calatrava vs. Gaudi (no contest) la una Valencia vs. Barcelona (de asemenea, no contest).

Trenuleţul turistic. Adevărul e că distanţele sunt cam mari.

Dar asta mai încolo, să-i vină rândul Valenciei.

Umbracle. Deasupra parcării e un fel de grădină.

Eu n-am văzut tot ansamblul - de exemplu Oceanografic nu am văzut deloc. Şi nici Agora sau Puente de l'Assut de l'Or, decât de la depărtare. Recomand călduros o vizită pe îndelete. Eu n-am avut şansa deşi am locuit o săptămână cu ele sub geam.

Hai, încă o dată dinozaurul că ştiu că v-a lipsit.

Paris Metro

2012-01-29T13:52:00.000+02:00

Dat fiind că nu am chef de altceva, vă livrez toată colecţia de imagini din metroul parizian. O duminică liniştită de Septembrie - am luat metroul la întâmplare şi m-am plimbat până m-am săturat.

Ca să vă faceţi o idee despre ce fel de lene mă subjugă, nici măcar nu alterez ordinea imaginilor...

Ar trebui să pun aici câteva cuvinte despre Paris şi mega reţeaua de metrou. Număr de staţii, de linii, distanţe, intervale, preţ abonament...buahahahah, să fim serioşi.

O singură chestie o să menţionez. La noi se merge civilizat cu metroul. Până nu ai prins ora de vârf în La Defense sau Chatelet - Les Halles nu ştii care e alternativa. Iar parizienii...nu ştiu dacă sunt abrutizaţi de traiul în metropolă sau e ceva în aer însă devin nişte animăluţe deloc simpatice la metrou. Ţinutul uşilor e frecvent, împinsăturile la fel. De murdărie n-am să zic nimic.

Ah da, ultima chestie. Nimeni în Paris nu ştie unde vrea să coboare până trenul nu opreşte în staţia respectivă şi se deschid uşile. Atunci toţi îşi aduc aminte că aia e staţia lor şi începe o viermuiala generală (conceptul de "Coborâţi la următoarea?" e complet străin).

Acestea fiind spuse...

Una din campaniile pentru mai mult spirit civic în metrou.

Un coridor de legătură între două staţii apropiate, cu covor rulant.

Un metrou de rezervă, aşteptând să fie nevoie de el.

Un alt afiş, din aceeaşi serie.

Şi încă două. Vedeţi, partea aia pe care am zis-o cu animalele...nu e chiar departe :)

Aici e un pic neadevărat pentru că nu suntem la metrou ci la RER.

Staţia Cite, una dintre cele mai frumoase după părerea mea.

Tot la Cite.

RER-ul e mult mai rece...trebuie să fie funcţional. Îmi aduce aminte de staţiile de metrou din NY.

O staţie mai nouă de metrou. Aparent era nevoie de respectivul perete.

În interiorul unei garnituri vechi.

Staţia Glaciere de pe linia 6, dacă nu mă înşel. Linia 6 merge o bună bucată deasupra pământului. Desupra bine, vreo 10 metri.

Una din intrările in staţia Cite. Formulă - se sapă o groapă până ajungem la tunelul metroului şi apoi în groapă construim o scară metalică.

Înapoi la metroul aerian.

O chestie foarte interesantă. Un fel de route planner analogic. Dacă înţeleg bine, pe vremea când mergea, era de ajuns să apeşi staţia de destinaţie şi îţi arăta drumul cel mai scurt pe o hartă cu beculeţe.

La Madeleine.

Metroul aerian printre copaci şi clădiri.

Interiorul unei garnituri mai noi.

Unele garnituri au roţi de cauciuc - am înţeles că atât pentru a face mai puţin zgomot dar şi pentru tracţiune pe porţiunile abrupte. Rezultatul e un zgomot asemănător celui produs când te foieşti pe o canapea din piele.

Vine metroul!

Metroul din copaci, desigur!

Random staţie...

Interesant sistemul de iluminat, dă o lumină mai difuză.

Altă scară de acces, dacă nu mă înşel, tot în Cite.

Comuniştii!

Portocaliu?

Verde?

Am văzut un articol mai demult cu staţii de metrou din Paris care sunt mai puţin obişnuite. Am preferat să nu mă ghidez după respectivul articol în plimbarea mea şi momentan nu-l mai găsesc dar ştiu că de exemplu staţia Arts et Metiers e mai ciudată.

Unidades limitadas

2012-01-28T07:44:00.005+02:00

Întrerupem programul normal pentru...nu ştiu exact pentru ce. O curiozitate să-i zicem. Valencia 2011.

Cine nu cunoaşte limba lui Cervantes...mai jos aveţi o traducere aproximativă bazată pe cunoştiinţele mele limitate de "Que hora es?".

Primeşte crucea binecuvântată (nu e pleonasm? Sau, mă rog, are rost?)

care a fost proiectată să elimine tot răul din viaţa ta (traducere şi adaptare, ce vreţi?)

-şomaj (Se vede că Spania e ţara cu cea mai mare rată a şomajului din moment ce e capul răutăţilor :) )

-datorii (he he, los creditos)

-depresie (ofc, we don't want that)

-vicii (e-he-he...)

-invidie (you say that like it's a bad thing...)

-lipsa de documente (asta cred că e cu dedicaţie pentru imigranţi...că altfel nu pricep de ce e aşa specifică. Mi se pare că e ca şi cum ai zice că rezolvă problemele cu pompa de injecţie de pe Clio)

-probleme de familie (ce aveţi cu Puya şi Sişu măi? De ce vreţi să scăpaţi de ei?)

-boli incurabile (da, aşa, să dăm speranţa)

-ghinion (Generic, dar util. Mai că sun şi eu să iau una)

-necazuri în dragoste (Pfuai, clar! La o parte, să sun!)

Gratis, dar în număr limitat. Se termină mana sau ce?

(nu vă obosiţi să sunaţi, numărul nu e cel corect)

Simply Paris

2012-01-27T12:37:00.001+02:00

Motto (la sugestia şi încurajarea publicului): Parisul e frumos, păcat că e vizitat.

Prin septembrie am mai prins o zi frumoasă de plimbare prin Paris. Şi pentru că încep să rămân fără titluri şi pentru că nu se referă la o zonă anume...i-am zis simplu Paris.

-Hmm, am impresia că lipseşte ceva...

-Ce, maestre?

-Mai avem aur rămas de când am poleit gardul la Versailles?

-Da, mai e ceva, dar nu foarte mult...

-Parfait!

Mai am o grămadă de imagini din Paris, în afară de astea. Şi nu că m-aş fi plimbat mult dar e mereu câte ceva de văzut - asta dacă nu fugi de apaşi în St. Denis, e greu să faci poze din fugă. Ideea mi-a venit de la ce a zis Anca despre Paris aici. Chiar dacă sunt de părere că Parisul e ultra-mega-giga turistic sunt de acord şi cu faptul că e snobism să nu mergi acolo din cauza asta.

Galeriile Lafayette - şooooooooping (zgomot de bale atingând podeaua)

Sunt locuri în Paris de altfel foarte frumoase dar care sunt pur şi simplu asaltate de turişti. Turişti care sunt veniţi acolo nu pentru că e frumos ci pentru că au auzit că "se face". Un exemplu de astfel de loc sunt scările din faţa bisericii Sacre Coeur.

Sf. Eustache - Les Halles se reamenajează în perioada asta, staţi departe.

Îi vezi cum îşi fac poză de "Sunt la Sacre Coeur". Au văzut felinarele pictate de la urcare? Îndoielnic. "Unde mai mergem?"

Biserica Habarnam - posibil să fie Trinite D'Estienne Ceva dar nu stau să verific

La turnul Eiffel mai mergem. Să-l aglomerăm până pică dacă se poate. Sau să-l ţinem în palmă de la Trocadero. Upload poza pe facebook seara la hotel, musai.

Poartă din ediţia Le Bling-Bling. Poză cu ea, merge. Zici acasă că erai la Versai.

Eiffel-ul e o realizare în sine, e impresionant. Dar când mă gândesc la cozile alea...am urcat o singură dată, în 2007. Cât am putut am urcat pe scări, o experienţă de care îmi aduc aminte cu plăcere. De coada de la ultimul lift nu îmi aduc aminte cu plăcere.

Pont de Bercy - pod peste pod, pe sus merge metroul, pe la mijloc maşinile, pe dedesubt Sena.

La fel e şi Luvru, Doamna Noastră, etc. Cozi. Cozi. De văzut, de consumat. La Luvru tot în 2007 am fost. Văzut Venus din Milo, văzut Victoria din Samotrace şi Gioconda. În rest...

Detaliu din sculptura din piaţa Nation - Mama Natură.

Am câteva locuri preferate în Paris. Unul e o shaormerie din Courbevoie unde ajunsesem la formula "Comme d'habitude, monsieur? -Oui, Aziz!". Altul e staţia de metrou Lamarck-Caulaincourt.

Ile de la Jatte - Jaguarul cu ochi galbeni. Icter?

Mă rog, ar mai fi, Esplanade de la Defense şi Grande Arche. Mi se pare mereu ciudat că nu sunt aşa de mulţi turişti cum m-aş aştepta. Sunt părtinitor şi pentru că am petrecut mult timp acolo. Am învăţat până şi intonaţia mesajului audio din autobuz: "La Defense, Grande Arche, terminus. Tous les voyageurs sont invites a descendre"

Metrou aerian - bine că merge pe roţi de cauciuc că altfel...

Sau, de exemplu, staţia de RER A Lognes care e aşezată deasupra unui iaz unde am văzut şi egrete. Şi pe acolo trec mulţi turişti dar nu opresc pentru că se duc la Disneilend.

Un fel de sala sporturilor. Sau Patinoar. Nu mai ştiu.

Şi totuşi...nu pot să neg că mă plimb cu plăcere şi prin zona St. Michel deşi e sufocată de turişti şi de localnici cu ochelari fără lentile (ultima modă hipstărească ce nu a ajuns încă la noi, din câte ştiu).

Câinele se gândeşte la pisică. Corect.

Pisica se gândeşte la cioarec. Corect.

Cioarecul se gândeşte la şvaiţer. Corect.

Şvaiţerul se gândeşte la vacă. Cor... Wait...what?!

Şi, cum zice reclama (că tot veni vorba de vaci) "mai mă gândesc". Sigur mai sunt lucruri de zis despre Paris.

Niţel Neuchatel

2012-01-25T00:28:00.000+02:00

Dacă tot le-am amestecat, apoi amestecate să rămână. În cele ce urmează, imagini din Neuchatel - urbe făinuţă de pe malul lacului cu acelaşi nume din Elveţia ce recent a împlinit 1000 de ani.

Banca cantonală. Da, există aşa ceva.

În centru prin zona pietonală circulă troleibuzele. Foarte încet şi cu un zgomot regulat ca să fii conştient de prezenţa lor: ping ping ping...

Din ce am înţeles apa respectivă simbolizează adevăratul râu care la un moment dat trecea pe unde acum e strada principală.

Tot în centru, câteva terase (era august).

La urcare spre castel.

Una din multele străzi în pantă.

Una din la fel de multele fântâni. Ce e ciudat e că poţi bea din ele dar doar dacă ai un recipient, atlfel e foarte greu de ajuns la ţevile respective.

Stilul acela de a vopsi obloanele şi uşile aduce aminte de steagul cantonului.

Interesant, o campanie împotriva pietonilor care trec pe roşu. Gestul pe care îl fac copilaşii mi se pare foarte potrivit.

În port.

Vedere din berăria Les Brasseurs - care, deşi e un lanţ, are o bere bunicică şi o fabrică acolo în local.

Alte străzi în pantă.

Atât, asta a fost prima porţie de Neuchatel.

St. Moritz

2012-01-19T11:39:00.000+02:00

St. Moritz pentru mine era un loc din acela mitic despre care am auzit de la televizor sau din ziare unde nu poi intra decât dacă arăţi un extras de cont gras. The place to be, iarna la schi la St. Moritz. Când îmi făceam traseul şi am văzut că trece fix pe lângă am zis că trebuie să văd cu ochii mei acest tărâm.

Am ajuns acolo, l-am traversat şi am ajuns până în satul următor pentru că nu găseam un loc să întorc civilizat. Până la urmă am găsit o parcare liberă pe malul lacului. Confuzat de atât loc liber şi de dimensiunile maşinii am executat o parcare ca la carte.

De acolo se ajunge în Julierpass dar cum aveam alte lucruri în plan, cum ar fi Stelvio, am zis pass (ha ha).

Aşa că m-am întors înapoi spre St. Moritz şi am găsit o altă parcare unde, spre deliciul privitorilor am generat o scenă de Stan şi Bran când am scăpat GoPro-ul sub maşină unde nu puteam ajunge la el. Aşa că dă maşina 3 metri mai în spate, ia GoPro-ul, mută maşina la loc.

N-am stat mult dar ce am apucat să văd mi-a plăcut. Înţeleg de ce St. Moritz e popular. Apropo, asta cu "n-am stat mult" devine o frază foarte folosită pe acest blog, ar trebui să mai schimb. Dar dacă am oprit doar jumătate de oră, cât să povestesc? :)

Stilul acesta de clădire cu două turnuri la mijlocul ei pare să fie ceva specific zonei.

N-am idee de preţuri, nici nu cred ca vreau sa ştiu. La cât de mare e, cred că iarna e un furnicar de dimensiuni impresionante. Preţul nu cred că e îndeajuns de mare încât să limiteze numărul, doar face o filtrare.

Rest in pieces, Tammy

2012-01-18T17:33:00.000+02:00

Tamron 70-300 e un teleobiectiv foarte ieftin. De fapt cred că e cel mai ieftin 300mm cu autofocus. Desigur se aplică zicala "Cât dai, atâta face". Montură de plastic, motor de focus foarte încet, întunecos (f5.6 la 300mm), aberaţii cromatice, contrast de sticlă de pepsi, nema stabilizator de imagine...şi cu toate astea mi-a servit bine cât l-am avut.

Acum doi ani a început să facă figuri. Difragma şi motorul de acţionare sunt pe u nansamblu mobil aşa că sunt conectate printr-o bandă, bandă care s-a forfecat, aproape. Asta a însemnat că nu mai putea fi folosit decât la diafragmă maximă, altfel genera eroare 99. Am găsit pe net cauza dar am mai găsit şi faptul că fiind atât de ieftin pur şi simplu nu merită reparaţia.

În vară eram în metroul din Lausanne, cel care urcă dealul. Deşi am fost avertizat, l aplecare din staţie nu m-am ţinut calumea şi aproape m-am făcut sac de cartofi însă în procesul de regăsire a echilibrului Tamronul a evadat din buzunarul în care era. Evadare de scurtă durată întrucât şi-a spart capul de podeaua metroului. Aparent nimic grav, doar că ceva zornăia înauntru. Într-adevăr, imaginile nu mai erau clare, ceva era afectat la ansamblul optic.

Ajuns acasă, spiritul ingineresc mi-a dat ghes: "Tu poţi să-l repari!" Zis şi făcut, adică făcut bucăţi, bucăţele. Mii de bucăţele care au stat în bibliotecă vreo 3 luni de zile până de Crăciun când am făcut o tentativă slabă de a le pune la loc şi am constatat că am uitat orice ordine a pieselor. Dacă un 50mm am reparat, 70-300-le ăsta e un adevarsar redutabil.

Mai jos câteva imagini de la autopsie.

Diafragma.

Ce zornăia înauntru - în inima obiectivului este un grup de lentile care se prinde de alt grup într-un mod foarte complicat. Aceste trei şuruburi cu guler alb de plastic culisează pe nişte şanţuri şi unul dintre ele s-a rupt la impactul cu podeaua metroului (cel din stânga, se şi vede ruptura). Eu l-am lipit la loc dar ceva îmi zice că lipitura respectivă nu ar ţine. Oricum, nu sunt în stare să reasamblez obiectivul deci nu vom afla niciodată. de fapt cred că am şi aflat pentru că aceste şuruburi le-am pus la loc şi când am strâns delicat şurubul cu pricina s-a auzit un la fel de delicat zgomot de plastic rupt.

Banda care s-a forfecat. Am mutat mai jos gulerul de cauciuc ca să se vadă ruptura - dar nu ştiu dacă în poziţia asta l-ar mai deranja mişcarea şi ar da în continuare eroare 99.

Poziţia în care am găsit banda cu banda care s-a forfecat chiar lângă gulerul de cauciuc.

Părţile componente.

Cum ziceam mai sus, nu sunt în stare să-l reaasamblez pentru că nu am notat ordinea anumitor piese. Plus, există nişte şpiluri la remontare cum ar fi că o piesă nu intră decât dacă inelul de focus e dus la capătul cursei şi alte asemenea - de care nu sunt conştient, din moment ce nu reuşesc. Iar în cele 3 luni de stat în bibliotecă piesele au acumulat o cantitate respectabilă de praf care ar necesita un efort susţinut pentru a le elimina şi a avea un obiectiv curat la interior.

Concluzia - nu scăpaţi obiective pe jos. Sunt în căutare de teleobiectiv acum...

"Vada a bordo, cazzo!"

2012-01-18T06:30:00.002+02:00

Ar fi mult mai amuzant dacă nu ar fi murit oameni. Ce se întâmplă când un om este depăşit de situaţie...

Schettino este comandantul navei de croazieră eşuată acum câteva zile în Italia, asta după ce a dus-o prea aproape de insulă pentru a-l impresiona pe bucătarul care era de pe insula respectivă. După eveniment căpitanul a abandonat nava împreună cu ofiţerii înainte ca toţi pasagerii să fi fost evacuaţi. Pentru cei care nu ştiu, acesta este un big, big "No-No". Mai jos, două convorbiri cu De Falco, comandantul Pazei de Coastă de la Livorno care a înţeles cu cine are de-a face. Frazele lui au ajuns deja celebre, există şi tricou cu "Vada a bordo, cazzo!".

Convorbirea 1 e aici> Click.

Convorbirea 2 e aici> Click.

Şi transcripturile. Pentru cine înţelege italiana, poate fi destul de amuzant, chiar ţinând cont de situaţie.

Convorbirea 1:

De Falco: "Sono De Falco da Livorno, parlo con il comandante?"

Schettino: "Sì, buonasera comandante De Falco"

De Falco: "Mi dica il suo nome per favore"

Schettino: "Sono il comandante Schettino, comandante"

De Falco: "Schettino? Ascolti Schettino. Ci sono persone intrappolate a bordo. Adesso lei va con la sua scialuppa sotto la prua della nave lato dritto. C'è una biscaggina. Lei sale su quella biscaggina e va a bordo della nave. Va a bordo e mi riporta quante persone ci sono. Le è chiaro? Io sto registrando questa comunicazione comandante Schettino..."

Schettino: "Comandante le dico una cosa..."

De Falco: "Parli a voce alta. Metta la mano davanti al microfono e parli a voce più alta, chiaro?"

Schettino: "In questo momento la nave è inclinata..."

De Falco: "Ho capito. Ascolti: c'è gente che sta scendendo dalla biscaggina di prua. Lei quella biscaggina la percorre in senso inverso, sale sulla nave e mi dice quante persone e che cosa hanno a bordo. Chiaro? Mi dice se ci sono bambini, donne o persone bisognose di assistenza. E mi dice il numero di ciascuna di queste categorie. È chiaro? Guardi, Schettino, che lei si è salvato forse dal mare ma io la porto... veramente molto male... le faccio passare un'anima di guai. Vada a bordo, cazzo!

Schettino: "Comandante, per cortesia..."

De Falco: "No, per cortesia... lei adesso prende e va a bordo. Mi assicuri che sta andando a bordo..."

Schettino: "Io sto andando qua con la lancia dei soccorsi, sono qua, non sto andando da nessuna parte, sono qua..."

De Falco: "Che sta facendo comandante?"

Schettino: "Sto qua per coordinare i soccorsi..."

De Falco: "Che sta coordinando lì? Vada a bordo. Coordini i soccorsi da bordo. Lei si rifiuta?"

Schettino: "No no non mi sto rifiutando"

De Falco: "Lei si sta rifiutando di andare a bordo comandante? Mi dica il motivo per cui non ci va?"

Schettino: "Non ci sto andando perché ci sta l'altra lancia che si è fermata..."

De Falco: "Lei vada a bordo, è un ordine. Lei non deve fare altre valutazioni. Lei ha dichiarato l'abbandono nave, adesso comando io. Lei vada a bordo! È chiaro? Non mi sente? Vada, mi chiami direttamente da bordo. Ci sta il mio aerosoccorritore lì"

Schettino: "Dove sta il suo soccorritore?"

De Falco: "Il mio soccorritore sta a prua. Avanti. Ci sono già dei cadaveri, Schettino"

Schettino: "Quanti cadaveri ci sono?"

De Falco: "Non lo so.. Uno lo so. Uno l'ho sentito. Me lo deve dire lei quanti ce ne sono, Cristo"

Schettino: "Ma si rende conto che è buio e qui non vediamo nulla ..."

De Falco: "E che vuole tornare a casa, Schettino? È buio e vuole tornare a casa? Salga sulla prua della nave tramite la biscaggina e mi dica cosa si può fare, quante persone ci sono e che bisogno hanno. Ora!"

Schettino: "(...) Sono assieme al comandante in seconda"

De Falco: "Salite tutti e due allora. (...) Lei e il suo secondo salite a bordo, ora. È chiaro?"

Schettino: "Comandà, io voglio salire a bordo, semplicemente che l'altra scialuppa qua... ci sono gli altri soccorritori, si è fermata e si è istallata lì, adesso ho chiamato altri soccorritori..."

De Falco: "Lei è un'ora che mi sta dicendo questo. Adesso va a bordo, va a B-O-R-D-O! E mi viene subito a dire quante persone ci sono"

Schettino: "Va bene comandante"

De Falco: "Vada, subito!

Convorbirea 2:

De Falco: "Comandante, sono De Falco da Livorno".

Schettino: "Comandà, allora io ho avvisato pure la società. Mi dicono che ci sono dei passeggeri a bordo sembra ci siano un centinaio di persone".

De Falco: "Non mi sa dare un dato esatto?.

Schettino: "Allora comandà io non le so dare un dato esatto perché le spiego mentre stavamo facendo l'evacuazione di tutti i passeggeri, adesso con gli ufficiali, siamo tutti quanti riuniti qua".

De Falco: "Dove siete? Sulla scialuppa tutti gli ufficiali?".

Schettino: "Sì, sulla scialuppa. Siamo io, il comandante in seconda...".

De Falco: "No mi scusi ma lei prima era solo con il marinaio, se gli ufficiali sono riusciti a scendere da lei vuol dire che si potevano ancora muovere?".

Schettino: "Infatti".

De Falco: "E allora perché non tornano a bordo a vedere com'è la situazione e poi ce la riferiscono, grazie"."Li rimandi a bordo. Mandi una persona a bordo a coordinare".

Schettino: "Ma sto coordinando io".

De Falco: "Le sto dando un ordine, comandante".

Schettino: "Non possiamo più salire. Abbiamo abbandonato la nave".

De Falco: "E con 100 persone a bordo lei abbandona la nave? Cazzo!".

Schettino: "Ma io non ho abbandonato nessuna nave. La nave ha sbandato di colpo e siamo stati catapultati in acqua".

De Falco: "Mi faccia sapere che accade da quella scialuppa e non si allontani, è chiaro?".

Schettino: "Qua stiamo".

Plajă de octombrie

2012-01-17T19:57:00.000+02:00

Acum că a trecut jumătate de iarnă, ar cam fi momentul pentru nişte mare, nu? O plimbare pe malul mării pe la începutul lui octombrie, anul trecut, în Valencia. Eu - singurul păcălici cu rucsac şi blugi.

Deşi era octombrie soarele bătea îndeajuns de tare încât să-mi provoace un început de insolaţie şi să mă ardă pe faţă. Insolaţie de octombrie, o premieră.

Palmieri!

Nu ştiu exact ce mă fascinează la palmieri, cred că e doar faptul că am învăţat de mic că se găsesc doar în locuri exotice.

O clădire în paragină pe promenada de lângă plajă.

Ghici ce? Şi mai mulţi palmieri!

O sculptură/fântână arteziană interesantă. Fără apă cred că e greu să-ţi dai seama ce ar vrea să fie dar cu apa pornită...

Proprietarul nu era prin preajmă...

Citind pe plajă.

Poză stil "dacă vă uitaţi îndeajuns, o să vedeţi un container-ship în fundal" numai că nu e aşa. De când Tammy şi-a dat obştescul sfârşit dând cu capul de podeaua unui metrou din Lausanne, folosesc cu împumut un 55-250 (mersi Alex). The range has been found wanting, ca să zic aşa. Mă gândesc la un 400mm. Minim. Ce ziceam? Da, în Valencia se face topless şi în octombrie şi nu, nu e în cadrul de mai jos.

Port America Cup.

Plaja văzută de pe cheiul care avansează destul de mult în mare.

Hmm, surferi? Surferi pe ce? Auleu maică, pe valurile alea stil învolburare în lighean?

Stabilopozii sunt locul preferat al îndragostiţilor de mâzgâlire a dragostei eterne. Ahora y siempre! (până la noi ordine).

Interesant, avem şi maghiară...

Şi nişte arabă.

Uuu, surferiţe. Asta trebuie să vedem. Observaţi valurile monstruoase.

Aha! Aha! There she goes! She's gonna make it! She's gonna make it! Nope...

Plimbarea mi-am facut-o până la un canal un pic slinos care deversează cine ştie ce direct în mare.

Totuşi plaja nu se opreşte acolo. E destulă pentru toţi...

Hmm, locul de întâlnire al românilor din Valencia? :)

Hai gata visarea, toată lumea la dezăpezit parcarea şi la râcâit geamuri!

Mirador de San Nicolas

2012-01-15T15:46:00.000+02:00

Granada, ca un oraş care se respectă, are un loc de unde vizitatorii îl pot vedea de sus. Nu mă refer la Alhambra, ci la Mirador de San Nicolas. Bonus, de la Mirador poţi vedea Alhambra, dacă nu bate soarele oribil din direcţia sa aşa cum a fost la mine.

Cartierul se cheamă Albaicin (am aflat de curând) şi e patrimoniu mondial pentru că păstrează specificul maur. Mai puţin interesat de moştenirea culturală, singura mea grijă era să mă urc în autobuzul corect. Am aplicat tactica folosită şi în Gibraltar adică urcat în primul şi întrebat dacă e bun şi dacă nu, care e (tehnica se aplică în locurile în care hărţile din staţii sunt absolut neinteligibile).

Şi de fapt ceea ce urcă la San Nicolas nu e un autobuz ci o furgonetă pentru că străzile sunt prea înguste. Ce înseamnă înguste?

Din păcate de la mirador de San Nicolas nu se vede toată Granada pentru că e orientat spre Alhambra oarecum.

Veşti bune însă, nu e singurul mirador.

Într-adevăr, există şi alte privelişti decât Alhambra.

De acolo de sus e evident cât de mare e catedrala care pare monstruoasă pe lângă orice altceva.

Păi să coborâm...direcţia generală: în jos.

Vegetaţie specifică.

Şi alte aspecte din Albaicin, ca să închei. Până la urmă am stat câteva ore - cum ziceam, deşi în imagini pare senin, în 40 de minute de la pozele astea stăteam sub o copertină şi studiam cum să ajung la autobuz ca să recuperez maşina şi să plec.

Ce să zic, pare de revenit şi văzut mai pe îndelete. Dar sunt atâtea de văzut în alte părţi :)

Două sfaturi pentru Granada: Nu intraţi cu maşina în centru că luaţi amendă şi luaţi în considerare că vizitarea Alhambrei se face cu programare (nu obligatoriu însă e posibil să nu fie loc).

Gata cu Granda/Veleta şi sud Spania în general. Urmează Valencia, Paris, Madrid, Zurich, Berna, Basel, Neuchatel - nu neapărat în ordinea asta :)

Granada

2012-01-14T10:16:00.001+02:00

Sâmbătă fiind "slow day", o să pun doar nişte imagini cu clădiri din Granada - ce am putut strânge între două reprize de ploaie. Am stat prea puţin în Granada pentru a putea să-mi formez o părere corectă, am senzaţia că trebuie să revin.

Clădirile mai noi/renovate nu sunt deloc rele.

De departe cea mai impresionantă construcţie este catedrala din Granada, o imensitate ascunsă (dacă se poate spune aşa) printre străduţe mici.

Via delle Botteghe Oscure. Ah nu, stai, aia era la Roma...

Pavajul specific facut cu alternanţă de piatră albă şi neagră.

Felinar interesant.

Repriza finală de ploaie care m-a gonit spre Veleta. Dar nu vă speriaţi, mai e Granada. Mai pe larg, în episodul următor, Mirador de San Nicolas.

Malaga - Maria Zambrano

2012-01-13T14:16:00.000+02:00

Spania are cea mai extinsă reţea de cale ferată de mare viteză după China. Unii zic că au cheltuit aiurea şi acum au trasee pe care trenul merge aproape gol şi gări în sate de câteva mii de locuitori unde nu coboară nimeni. O fi cum o fi, dar arată bine.

Gara Malaga - Maria Zambrano e printre cele mai noi, atât de nouă încât nu au terminat-o. Gara originală avea două pavilioane de cărămidă care susţineau acoperişul şi care vor fi păstrate şi integrate cu gara nouă.

Numele gărilor au o anumită rezonanţă. Au ales nume de persoane şi le-au ales bine. Dacă gara Malaga poartă numele Maria Zambrano, nici celelalte nu sunt mai prejos: Valencia - Joaquin Sorolla, Madrid - Puerta de Atocha, Barcelona - Sants, Sevilla - Santa Justa şi până şi micul oraş de munte Cuenca are o staţie de AVE: Cuenca - Fernando Zobel. Totuşi n-am înţeles de ce atunci când ajunge trenul în staţie, este anunţată ca Cuenca - Fernando Torres.

Iar aceste gări, cel puţin cele mai mari, au aspect de mall.

"Fauna" din gara Malaga.

Eu am ajuns în Malaga cu vreo2 ore şi jumătate înainte de plecarea trenului. Am predat maşina, am dat o tură prin împrejurimi, am mâncat şi am considerat că nu mai e timp pentru o plimbare mai serioasă aşa că m-am aşezat pe o bancă şi am aşteptat deschiderea accesului la tren. Când în sfârşit s-a deschis am fost printre primii la ghişeu. La scanarea biletului în loc de clinchetul melodios care se aude de obicei şi care semnifică "vă rog poftiţi spre tren" s-a auzit un fel de gâjâit cu semnificaţia "il y a un broblem". Domnule, nu aveţi bilet la trenul ăsta! Dat fiind că mersesem de mai multe ori cu trenul încurcasem nişte ore, din fericire venisem prea devreme, nu prea târziu. Aveam bilet la următorul tren (în mod normal aş fi putut să-l schimb şi să plec mai devreme dar era duminică seara şi clasa turist era plină). Şi cum următorul tren pleca într-o oră, timp de plimbare tot nu era. Aşa că am rămas să citesc acolo în gară şi am rămas cu o singură poză din Malaga, poză care să nu includă tren/gară.

Data viitoare vă zic de Granada că am rămas dator şi după aceea...nişte Elveţia.

El Caminito del Rey

2012-01-12T20:37:00.000+02:00

Filmuleţul cu El Caminito del Rey a fost popular acum câţiva ani. Deşi nu aveam intenţia să-l parcurg decât dacă l-au refăcut, am mers până acolo măcar să văd locul.

Pe scurt, Caminito del Rey este un fel de cărare artificială pe un perete de stâncă la 100 de metri înălţime. El a fost construit la începutul secolului pentru lucrătorii de la barajul din apropiere şi a primit numele din cauză că a fost vizitat de regele Alfonso XIII. O curiozitate este că a fost construit de către marinari pentru că aceştia erau obişnuiţi cu înălţimile.

Starea curentă este una deplorabilă ceea ce îl face foarte periculos şi foarte atrăgător. Nu există balustrade şi în multe locuri lipseşte podeaua de beton şi trebuie să faci echilibristică. Există totuşi un cablu metalic de-a lungul traseului de care te poţi asigura dacă ai echipamentul potrivit. Ce zici Alexandra, te bagi? E ca o via ferrata :)

După mai multe accidente fatale, traseul a fost închis oficial. Neoficial e încă accesibil, dovadă fiind multitudinea de filme de pe youtube. Vestea bună e că în iunie 2011 guvernul Andaluziei a alocat bani pentru refacerea acestui traseu dar va mai dura 3 ani.

Eu am ajuns de peste deal ca să zic aşa, dar mi-aş fi dorit să nu. Drumul era nu secundar ci terţiar, am încasat nişte cratere şi lăsături în asfalt de credeam că înnoptez acolo. For the record, drumul dintre El Chorro şi Valle de Abdalajis e de evitat sau de abordat cu mai mare atenţie.

Din păcate de jos nu se vede mare lucru, doar părţi din traseu.

A fost o curiozitate pentru care am făcut un ocol destul de mare. Însă tot mai aveam destul timp până la plecarea trenului din Malaga. Aşa că teleap, teleap spre Malaga, poate mai prindem nişte lumină.

Travel Serendipity - Antequera

2012-01-12T00:50:00.000+02:00

Travel serendipity se referă la acel moment dintr-o călătorie când dai peste un loc complet neaşteptat pe care nu l-ai căutat şi nu ţi-ai imaginat că există. Momentul poate fi sau nu acompaniat şi de o vreme/lumină/eveniment neobişnut. Ca atunci când am dat peste cascada Bigăr. Sau când am dat peste Vestpollen, în Lofoten. Sau ca în cazul de faţă, Antequera.

Se făcea că eram în mijlocul Andaluziei pe un drum cam secundar căutând un anume obiectiv. Cu soarele în faţă am intrat într-o localitate care dormita fiind ora siestei. GPS-ul insista să merg înainte, prin centrul istoric pe unde tronau semne de interzis aşa că a trebuit să fac nişte acrobaţii ca să ies la liman. În sfârşit ieşit din sat, am aruncat o privire în stânga în timp ce drumul urca pe coasta unui deal.

Am întors în primul loc disponibil şi am ieşit din maşină. E mare lucru ce poate să facă o lumină bună pe un peisaj şi aşa frumos.

Toate cadrele le-am tras din aceeaşi poziţie şi abia acasă am descoperit că aveam dubluri la toate. Waa, ce faină e biserica aia. Waa, turnul acela pe fundal de case...

...dar şi casele cu muntele în spate. Ah turnul ăla. Ah ia uite şi biserica (evident aceeaşi biserică ca şi mai devreme, doar că încadrată un pic altfel).

În esenţă aş fi putut lua o singură panoramă şi fiecare detaliu să-l decupez din ea. Aparent păţesc asta în faţa anumitor peisaje/scene :)

N-am stat pentru că aveam un tren de prins seara însă Antequera mi-a rămas în minte. Dacă asta e Andaluzia, mai vreau.

Veleta

2012-01-11T00:18:00.001+02:00

Pe când căutam eu asfalturi înalte (după cum probabil aţi observat din seria Grandes Alpes) am dat peste informaţia cum că cel mai înalt drum asfaltat din Europa ar fi Veleta în munţii Sierra Nevada la 3380m. În Spania. Departe, mi-am zis atunci. Dar când am văzut că Tarifa şi Gibraltar sunt tot pe acolo cu o aproximaţie geografică de câteva sute de kilometri, am zis că e super-ofertă. Din aia de nerefuzat.

După ce dimineaţă m-am învârtit prin Granada (da, ajung şi la capitolul acela) spre miezul zilei am pornit spre Veleta. Cam 30 de kilometri din centrul Granadei. Drumul urcă la început pe curbe largi cu multe benzi care invită la viteză, invitaţie moderată de prezenţa camerelor. Mai sus e mai intim...mai puţine benzi, fără camere...

Când mi-am aranjat incursiunea am omis un mic amănunt. Era sfarşitul lui octombrie la peste 2500 de metri. În consecinţă...

...zăpadă!

Ce e Veleta asta de fapt? E al doilea vârf ca înălţime din Sierra Nevada. Şi ghici ce înseamnă Veleta? Giruetă. Pentru că bate vântul. Tare. Cam tot timpul. Asta pentru că e cel mai înalt lucru pe...well...mii de kilometri. Acelaşi lucru păţeşte un vârf relativ mic din Franţa dar care e înconjurat de câmpie. La staţia meteo de pe vârful lui Mont Ventoux (Vântosul) de 1912m s-au înregistrat şi viteze ale vântului de 320 de kilometri pe oră. Sau să spunem altfel, vântul bate cu 90 km/h 240 de zile pe an. Dar să revenim la Veleta...

Una dintre staţiunile de ski spaniole, Sol y Nieve, cea mai sudică staţiune de ski din Europa.

"It is also less than 100 km from Motril, on the Costa Tropical, which means skiing and swimming on the same day is an option." Din păcate vremea din ziua respectivă nu invita la nimic. Ploaia care mă fugărise pe străzile Granadei s-a transformat la altitudine într-o lapoviţă pe care vântul o arunca cu ură aproape orizontal. Când am ajuns la popasul de la 2500 de metri, termometrul arăta cu 20 de grade mai puţin decât jos în Granada. N-a fost chip decât de 2-3 cadre.

Un lucru pe care ar trebui să-l ştiţi legat de Veleta şi de titlul său de cel mai înalt drum asfaltat din Europa e că există şi un asterisc. Iar scrisul mic din josul paginii zice că drumul este închis circulaţiei publice. Oricum în octombrie nu cred că aveam şanse să ajung la 3380 cu maşina. Într-adevăr, după popasul de la 2500m...

...circulaţia publică este interzisă. Trădare!

Dacă vremea permite, vara există un microbuz al parcului naţional care, dacă se strâng îndeajuns muşterii, te poate duce până în cel mai înalt punct. Evident, nu putea fi vorba de aşa ceva la sfârşit de octombrie. M-am întors la maşină şi am început coborârea.

Ca să mă răzbun cumva pentru că nu am fost în stare să îndur frigul de la 2500 am oprit la un punct de belvedere de pe traseu. Mirador, vă rog.

Frumos amenajat, cu parcare (cu pietre cam ascuţite şi uşor denivelată)...

...şi cu balustradă şi informaţii. Vedere spre Granada şi spre satele din jur...

...şi asupra drumului pe care ai venit.

După mirador am mai oprit şi pe parcurs...

...şi chiar am găsit un drum alternativ spre Granada, indicat ca "drum panoramic". De la Veleta am început plimbarea contra cronometru. Era ora 1 şi eu aveam tren la 7 din Malaga dar încă un lucru de văzut. Despre asta, dăţile viitoare.

Gibraltar

2012-01-10T00:30:00.001+02:00

Dieu et mon droit. De ce casa regală britanică are un motto în franceză? Adică ştiu de ce. Dar totuşi...era mai cool dacă puneau Gott und mein Recht, înţelegeam. Totuşi franceză? Franceză?! Dieu et mon droit, oh la la.

Gibraltarul a devenit britanic între 1 şi 3 august 1704. Un fel de "Pardon me while I capture your strait". Contextul e foarte complicat. Simplificat, toţi din vest se băteau ca chiorii. Parte din această bătaie era alianţa Anglia-Olanda care avea nevoie de un port cu care să controleze strâmtoarea Gibraltar şi să-i faciliteze operaţiunile în Mediterana. După ce au încercat să ocupe Cadiz-ul şi nu au reuşit ("ended in abject failure", am încheiat citatul) au zis "Bine, hai, luăm Gibraltarul dacă nu se poate altfel". Zis şi făcut. Majoritatea localnicilor, care fuseseră lăsaţi să plece, au întemeiat localitatea San Roque, în acelaşi golf pentru că au fost asiguraţi că Gibraltarul va fi curând recucerit. San Roque aşteaptă şi azi, 300 de ani mai târziu...

Bine, Spania a mai încercat ea să ia Gibraltarul înapoi, cum ar fi asediul de 4 ani începând cu 1779. Mare faptă de arme a Imperiului Britanic, o garnizoană de 7000 de oameni a ţinut piept unei forţe combinate de 65000 de spanioli şi francezi. La momentul atacului care ar fi trebuit să fie final, pe 13 septembrie 1782 o altă "armată" de 80000 de civili s-a prezentat la faţa locului pe dealurile dimprejur ca să vadă steagul britanic târât în ţărână. Pe scurt: spaniolii au mizat pe un fel de baterii plutitoare de tunuri. Britanici au plusat cu proiectile incandescente. Rezultatul cred că e intuitiv.

Trecutul militar al Gibraltarului se vede la tot pasul. Vechi baterii, tunuri (unele ruseşti, capturate în Crimeea dar hei, ce contează) ziduri, fortificaţii. Azi singurul asediu este cel al turiştilor şi al spaniolilor veniţi să cumpere ţigări şi alcool ieftin.

Booze & Co. Elocvent aş zice :)

E frumos, de ce să zic. Partea veche a oraşului menţine clădirile istorice (cum ar fi o secţie de poliţie din epoca victoriană).

O ciudăţenie a locului este că moneda locală este Lira Gibraltar(eză?) dar acceptă şi euro. Iar în diverse localuri există semne cu "Acceptăm şi euro dar restul dumneavoastră ar putea fi în lire". Am păţit asta şi e ciudat să primeşti un pumn de monede amestecate. N-ai nici o şansă să calculezi dacă e bine. Mă rog, eu oricum căutam. De fapt am intrat la suveniruri pentru magnetul meu de frigider şi i-am cerut vânzătorului rest în monede cât mai diferite, dar doar lire şi subdiviziuni. S-a chinuit omul şi mi-a făcut pe plac.

Dar totuşi vine o vreme când călătorul trebuie să purceadă la drum...

...mai ales când are aşternut tocmit la 300 de kilometri depărtare. N-am luat autobuzul, am preferat să trec din nou la picior pista.

Am trecut pe lângă aeroportul Gibraltar cu fix 3 locuri de parcare în faţă...

...şi pe lângă statuia lucrătorului spaniol în Gibraltar (?!). Statuia e deja în Spania. N-am înţeles de ce are nevoie de statuie dar să zicem. Plasamentul zice ceva, cred.

Am găsit maşina în bună stare şi am pornit spre...Granada. Asta ca să ştiţi ce e în episodul următor. Am ajuns acolo după un drum de noapte destul de obositor, pornind GPS-ul doar în extremă urgenţă pentru că încărcător de maşină nu aveam cu mine. Am găsit şi hotelul (amplasat fain, cam cum e Carrefour Militari faţă de Unirea) şi m-am cazat, adormind lemn la puţin timp după.

PS: Şi în cameră ce văd? Măi...eu parcă ştiu de undeva clădirea asta...

At World’s End – Europa Point

2012-01-08T11:03:00.000+02:00

Să ajungi la capătul lumii e simplu. Iei autobuzul numărul 3. E gratis. Suntem în continuare în Gibraltar şi Europa Point e cel mai sudic punct. Ce treabă are asta cu capătul lumii? Dar cu dolarul american? Păi să vedeţi...

Luaţi-vă o cafea, ceva, că o să dureze un pic...

La un moment dat civilizaţia asta a noastră trăia cu impresia nostimă că lumea se termina la coloanele lui Hercule, rămăşiţe ale uneia dintre cele 12 munci ale sale. Gibraltarul e una din coloane. Corespondentul pe partea africană nu e aşa clar, unii zic că e Monte Hacho din Ceuta. Ceuta e una din cele două exclave spaniole din Maroc – se pare că pe aicea le place cu exclavele. Interesant cum Spania ar cam vrea Gibraltarul înapoi dar nu prea vrea să dea Ceuta şi Melilla înapoi. Mă rog să lăsăm pretenţiile teritoriale. Cealaltă opţiune pentru a doua coloană e Jebel Musa, un munticel de 850 de metri ici-colea, vis-a-vis de Gibraltar.

Apropo – hello Africa!

Aşa. Ei şi coloanele astea ale lui Hercule erau aşa un fel de avertisment pentru marinari că nu mai e nimic după. După unii, coloanele ar fi avut şi inscripţia „Nec Plus Ultra” (Nu mai e nimic după – scuzaţi traducerea). Era un magazin de electrice şi instalaţii în Galaţi care se chema aşa... într-adevăr avea un stoc destul de complet, nu prea avea sens să mergi mai departe. Ce ziceam?

Ah da. Coloanele lui Hercule. Dacă vă uitaţi pe stema Spaniei (blazon?) o să le vedeţi aşezate frumos în laterale cu diferenţa că dl. Rege Carol V le-a preluat cu motto-ul Plus Ultra (un fel de „mai departe”). Genial zic. Şi fiind ele pe stemă au început să apară în diverse reprezentări pe monede. Cum ar fi fost naşpa să scrie Plus Ultra pe coloane direct, a apărut şi o eşarfă - pardon, panglică - stilysh unduindu-se printre coloane pe care s-a transferat motto-ul. Începeţi să vedeţi legătura cu dolarul? Panglică sinuoasă printre două coloane? S cu două bare? :)

Ultima parte care lipseşte din această povestire e faptul că dolarul a nu e o invenţie americănească. Ea a fost adoptată de la spanioli pentru că dolari existau deja. De fapt denumirea de dolar a luat naştere chiar aproape, în Cehia. Apropo, cuvântul taler vă zice ceva? Pe la 1500 un conte din Boemia a bătut o monedă denumită Joachimsthaler după Joachimstal, locul de unde se scotea argintul pentru ea (valea lui Joachim, tal=vale). N-am înţeles de ce dar denumirea aceasta în formă abreviată de taler a fost adoptată în multe alte limbi – tolar, daler, daalder, tallero, daelder, taler, taller, talari etc. şi în sfârşit dollar. V-am mai zis că mi-a plăcut seria aia de pe Discovery, Connections? :)

Gata. Hai că nu a fost aşa lung. Acum urmează poze colorate.

Autobuzul şi moscheea. Moscheea?

Păi...da. Regele Fahd al Arabiei Saudite a făcut-o cadou Gibraltarului în anii 90. E una dintre cele mai mari moschei dintr-o ţară non musulmană. Numele ei e Ibrahim-al-Ibrahim sau King Fahd bin Abdulaziz al-Saud.

Ce mai e la Europa Point? Un teren de joacă, unul de sport, farul...

...şi o fostă baterie din păcate fără tun. Dacă vreţi tun trebuie să vă îndreptaţi privirea în sus pe culme. Bateria O’Harra n-a tras niciodată la mânie şi probabil nici nu o va mai face.

Interesantă expresia asta, „fire in anger”. O armă poate fi folosită de mii de ori dar un punct foarte important în cariera ei e primul foc tras la mânie.

The Rock, văzută de la Europa Point.

În zonă e plin de nave, care ancorate, care vânzolindu-se prin strâmtoare. În imagine, Alyarmouk, un tanker de 115.000 tone – un pitic pe lângă ce umblă acum pe oceane.

Curcubeu! That’s my cue. E acum sau peste 45 de minute, autobuzul e leneş sâmbăta.

Aşa ca o anecdotă, în autobuzul respectiv are loc un act barbaric care ar face pielea de găină oricărui ecologist. Deşi călătoria e gratis, şoferul printează bilete cam pentru fiecare calător dar nu le împarte. Se face aşa un şomoiog de hârtie irosită. The horror. Evident eu mă uitam cam cu poftă la respectivul şomoiog gândindu-mă că ar fi un suvenir bunicel. Intru în vorbă cu şoferul:

-Şi cum e, imprimaţi aşa de-aiurea bilete?

-Yeah. Ya want one?

-Damn right!

Din nefericire e din acela printat cu toner şi nu ţine în timp. Abia se mai poate citi ceva pe el.

Gibraltar Bus Company Ltd.

Adult Free

No Value

Europa Point Terminus

...

HMR - Her Majesty’s Rock

2012-01-06T17:06:00.001+02:00

Pe când calculam eu distanţe şi căutam rute spre Tarifa am văzut că în apropiere e un alt obiectiv care promitea să fie mult mai interesant. Posesiune britanică de la 1704, ghimpe în coasta Spaniei, sigurul loc din Europa unde trăiesc maimuţe, cum să nu fie interesant? Unde mai pui că trebuie să traversezi pista aeroportului la picior dacă vrei să intri. Păi atunci, Gibraltar să fie!

Am mers acolo după ce am fost la Tarifa. Am ajuns în Linea de la Concepcion pe la 2 după-amiaza. Linea de la Concepcion, deşi ciudat, e numele oraşului vecin din Spania. Am decis de la bun început că nu mă bag cu maşina în Gibraltar ci o las în Spania. Am găsit loc de parcare bunicel şi ca un cetăţean adevărat am mers să plătesc parcarea la automat. După ce am băgat tot metalul de care dispuneam am văzut că de fapt sâmbătă nu trebuie plătită. Apăsat butonul, luat înapoi monedele, scăpat jumate din ele în balta din faţa automatului.

Decizia de a lăsa maşina în Spania s-a dovedit salutară fie şi numai din cauza cozii gigantice de la intrare.

Trecerea în Gibraltar se face relativ uşor, în general treci cu buletinul în mână şi atât. Pe mine, suspectul periculos, m-au ţinut ceva mai mult. Nu eram deloc singurul român, erau cu zecile din ăia cu doi de „R” care treceau pe bicicletă până la primul chioşc cu ţigări. Aparent sunt mai ieftine în Gibraltar.

Particularitatea acestei treceri de frontieră este că imediat după ea trebuie să traversezi pista aeroportului internaţional Gibraltar. Pista e construită pe teren furat din mare şi e pusă perpendicular pe istmul care uneşte Gibraltarul de continent. Ca să vă faceţi o idee...click!

Noroc că traficul aerian e asemănător cu traficul feroviar dintr-o haltă mai mare de pe lângă Ploieşti astfel că de cele mai multe ori se poate trece fără să aştepţi. Dacă totuşi vine un avion...stai la semafor :)

La mijlocul pistei

Gibraltarul te întâmpină prietenos cu nişte... blocuri comuniste?!

Micro 6, Gibraltar.

Astea sunt clădiri noi, construite în afara zidurilor cetăţii. Într-adevăr odată ajunşi la ziduri...

...peisajul se schimbă.

Nu zic că e cine ştie ce dar are un aer mai colonial.

Ei hai că sunt şi chestii frumoase, cum ar fi balcoanele cu dantelă de metal.

Tot legat de taxe, se pare că magazinele sunt axate pe cosmetice, electronice şi alcoolice.

Strada principală, pietonală.

Pe strada principală văd un afiş care anunţă că telecabina e închisă (ce-i drept mai devreme în zi fusese o furtună destul de puternică). Cum ce telecabină? Cea care duce sus pe stâncă. Nu degeaba i se zice The Rock. Gibraltar vine de la Jabal Tariq (muntele lui Tariq, acel Tariq care i-a maurizat un pic pe spanioli). Dar să revenim. No telecabină for me. M-am dus până acolo ca să mă conving şi aşa era. Totuşi se poate ajunge cu taxiul pentru un modic preţ de 27 de euro pentru că nu ai de ales. Mă rog, alegere ai, să nu te duci, ceea ce am şi făcut pentru că vârful stâncii era în nor.

Aşa că mi-am găsit o altă ţintă, Europa Point. Am studiat ce autobuz trebuie să iau (şi prin studiat vreau să zic urcat într-un autobuz la întâmplare şi întrebând dacă merge la Europa Point) şi m-am pus pe aşteptat.

Trebuie zis că serviciul de autobuze din Gibraltar e gratis (cele din interior, nu cel care duce şi aduce de la graniţă). Nu costă nimic însă timpul între două autobuze e destul de mare. Totuşi e gratis deci nu am de ce să mă plâng.

Aşa că tot aşteptând am zis să o iau la picior înainte până în faţă la hotelul The Rock.

Maimuţele care trăiesc aici (macaci se cheamă) nu trăiesc chiar în oraş ci pe stâncă, cât mai sus. Singurul exemplar pe care l-am văzut a fost pe acoperişul hotelului.

O chestie amuzantă legată de macaci e că există o legendă că atât timp cât vor exista macaci în acest loc, acesta va fi teritoriu britanic. Drept urmare, în al doilea război mondial când numărul lor se redusese la câteva exemplare Winson Churchill a cerut să mai fie aduşi din Africa.

Într-un final, a venit şi autobuzul şi am plecat spre Europa Point. Dar despre asta, data viitoare.

Revelion 2012

2012-01-05T12:19:00.000+02:00

Am cam terminat cu imaginile (cu RAW-urile cel puţin) dar acum sufăr de un atac violent de lene. Ar trebui să **introduceţi aici diverse activităţi utile care se vor întoarce mai târziu să mă muşte de posterior pentru că nu au fost făcute la timpul lor**.

Nu vă uitaţi la titlu, n-am avut idee mai bună. Ce-i drept, cadrele sunt realizate în plimbările din zilele imediat de dinainte şi de după Revelionul 2012.

Paris nights II

2012-01-04T12:45:00.000+02:00

Mă lupt în continuare cu organizarea imaginilor şi filmelor aşa că...urmează tranşa a doua de imagini nocturne din Paris. Altă zonă de data asta.

Barul Esmeralda de lângă Notre Dame. Dacă nu mă înşel e şi un Quasimodo pe undeva.

Aceeaşi vedere, un pic mai de departe.

Notre Dame de Paris.

Dacă acum e impresionantă, cum era la 1300 pentru oamenii de atunci?

Hotel de Ville. Nu se vede dar îi instalaseră nişte lumini stroboscopice.

Bateaux mouches - aceleaşi reflectoare orbitoare.

Colecţia de bateaux mouches de anul trecut.

Random pod.

Pe cheiul Dâmbo...aaa, pardon, Senei.

La Saint Michel.

Tot în zonă.

Pont Neuf

Paris nights I

2012-01-03T17:05:00.000+02:00

Bine v-am găsit în 2012. Sunt într-un delicat proces de centralizare a imaginilor de pe diverse harduri, carduri şi alte dispozitive care îmi strică feng-shui-ul pentru că nu găsesc niciodată ce caut. Activitatea asta ar fi trebuit făcută înainte de Anul Nou dar e mai bine să fie mai târziu decât niciodată. De asta nu am timp de altceva decât de o doză de imagini nocturne din Paris.

Hieroglife la Paris - unul dintre cele două obeliscuri de la Luxor oferite în dar statului fracez şi instalat în Place de la Concorde.

Aglomeraţie mare pe Champs Elysees de Crăciun.

Brasserie tipică din Paris.

Două hoteluri lângă Madeleine.

Când ieşi din semi-întunericul bisericii, lumina de afară pare mult mai puternică.

Biserica Madeleine pe fundal.

Indicator tipic pentru o staţie de metrou parizian.

Decoraţiuni de Crăciun la un magazin de lux de pe lângă Madeleine.

O statuie interesantă pe Pont des Invalides. Am eu o slăbiciune pentru statuile care amestecă piatra cu metalul :)

La Paris se parchează pe mijlocul străzii. Doar că şi poliţia e agilă şi vine ţup-ţup să îţi pună un mic bilet de felicitare în parbriz.

Paris Eye, Place de la Concorde.

Poliţistă pe marginea giratoriului cu 12 intrări de la Arcul de Triumf.

Da, da, recunosc, I heart Paris.

Şi a fost 2011...

2011-12-30T10:52:00.000+02:00

Pentru un oarecare motiv, ultimele zile din an sunt foarte agitate. Lumea aleargă în toate direcţiile aruncând spasmotic cu cardul în dreapta şi-n stânga cumpărând mai multe chestii decât e nevoie dar simţindu-se bine în tot acest timp. Printre altele se fac şi liste cu ce s-a făcut anul trecut – curios, nu neaparat raportat la ce era planificat (eh lasă ca tot e bine) şi ce se va face anul viitor – iluzii de grandoare cu făcut şi dres (anul ăsta a fost aia şi cu aia dar lasă că la anu’...moamă câte o să fac).

Să intrăm în spiritul acestui obicei aşadar. Deşi am realizat mult prea puţin din ceea ce mi-am propus, îmi place să cred că am rămas cu ceva după acest an. Desigur, am o idee despre ce trebuie făcut anul viitor şi cred sincer că le pot face dar mai ştiu că acelaşi lucru credeam despre ce mi-am propus anul trecut (şi asta mă cam sperie).

Călătoria e doar o mică parte a vieţii ăsteia. Dacă ar fi doar asta, aş zice că totul merge brici. Anul acesta am ajuns unde mi-am propus şi peste asta în multe alte locuri în care nici nu mă gândeam că voi ajunge în Decembrie trecut. Am fost pe drumuri mult mai mult decât în orice alt an, am depăşit 200.000 de kilometri. Am trecut de pragul de 100 de zboruri, eu care până acum un an şi jumătate eram un pachet nervi de fiecare dată când trebuia să zbor. Nu stau să scriu aici pe unde am fost, mă voi lupta pe îndelete în Ianuarie cu imagini/video pentru a alcătui o Retrospectivă pentru 2011. Din punctul acesta de vedere, nu ştiu ce voi face la anul. Prioritatea nu e să-mi planific călătoriile, sunt sigur că vor veni ele la mine când va fi cazul. Chestiile astea nu trebuie forţate. „You are not the car you drive” – nu eşti numărul de ţări pe care l-ai vizitat.

Altfel, sunt multe lucruri de făcut şi pentru asta îmi doresc doar motivare. E destul de deprimant să nu fi făcut un lucru deşi depindea în totalitate de tine."In this world of many distractions, thou shalt not lose focus."

Urările deşi frumoase nu sunt eficiente. Norocul nu ascultă de urări. Fiţi pregătiţi să-l primiţi cum se cuvine, dacă soseşte.

La mulţi ani, dar numai dacă îi folosiţi cu folos.

Playful Paris

2011-12-29T00:08:00.000+02:00

Un intermezzo parizian: Cât m-am mai plimbat prin Paris am avut ocazia să observ două apucături simpatice ale parizienilor. Prima dintre ele este un fel de vandalism jucăuş la adresa semnelor de circulaţie. Pe "Omul care cară bara de interzis" l-am văzut prima oară şi apoi am început să observ şi altele.

Turnul Eiffel îndoit.

Turnul Eiffel remorcat.

Unus pro omnibus.

Doar pe astea 4 le-am văzut, n-am idee dacă mai sunt si altele.

Al doilea obicei e mai interesant. Nu ştiu care îi e originea dar pe net e denumit Post-It Battle şi are loc pe ferestrele de sticlă ale zgârie-norilor din La Defense. În esenţă cineva creează un desen cu post-it-uri colorate pe geamul biroului său şi un altul de la un turn vecin, fără să se cunoască, face un alt desen eventual mai elaborat. În general sunt personaje de jocuri video dar pot fi si de desene animate. Astă-vară erau mult mai multe, acum în decembrie nu am mai găsit decât câteva. De asta vă puteţi uita la filmuleţul acesta unde sunt ceva mai multe.

O iau ca pe o dovadă că în clădirile alea de sticlă şi metal mai lucrează oameni. Asta sau roboţii au învăţat deja să fie creativi.

Angry Birds

Jolly Roger

Umm, cum eu nu prea am jucat jocuri înainte şi după Age of Empires identific mai greu personajele. Imi e cunoscută fantoma asta sau ce e, dar nu ştiu de unde să o iau. Tind sa zic Super Mario.

Hello Kitty

Uite-l şi pe Super Mario şi cu fantoma.

Donkey Kong

O creaţie mai oropsită, cred că vrea să fie o pisică. Dacă nu scria Felix dedesubt am îndoieli că înţelegeam că e pisică.

Atât pentru azi.

Above Lausanne

2011-12-28T07:28:00.012+02:00

Acum câteva luni de zile când vremea era caldă şi ziua lungă, într-o sâmbătă ploioasă eram într-un vagon vechi de TGV care se îndrepta spre Geneva. Săptămâna mea liberă se anunţa a fi murată. TGV-ul de-o seamă cu mine (!) scârţaia din toate încheieturile dar nu se lăsa.

Am ajuns în Geneva pe o ploaie măruntă, am trecut prin vamă (ce vă uitaţi bah aşa, am venit să vă pozez munţii) şi în 15 minute eram în alt tren spre Lausanne. Scump tren. Avanpremieră la experienţa elveţiană, mi-am zis.

La Lausanne am fost întâmpinat de my swiss liason. Jumate din ea de fapt, a doua jumate a sosit mai târziu avec les wheels şi am intrat direct în experienţa elveţiană mergând la o racletă la restaurantul de pe deal. Racleta si vinul şi alte asemenea îngurgitate, am ieşit la o plimbare prin pădurea adiacentă şi am văzut cât de cât Lausanne-ul de sus. Priveliştea era obturată de norul de ploaie care tocmai se îndepărta de Lausanne - încă o dată, atunci când trebuie, vremea nu ma dezamăgeşte :)

Lac Leman pentru cunoscători, Lake Geneva pentru profani.
Nava cu aburi Simplon trăgând în portul Lausanne.
Sus pe deal e şi un turn de lemn pentru vederi panoramice asupra lacului. Interesant e ca turnul e cu scară dublu-helix, cei care urcă nu se întâlnesc cu cei care coboară.

În ziua respectivă avea loc şi un show aeronautic cu avioane de epocă.

Luându-mă după numărul de pe coadă, am aflat că cel din poza de mai sus e un Douglas AD-4 Skyraider care are şi el povestioara lui. A fost prin Gabon şi acum e la o familie de francezi care îl plmba prin Europa pe la showuri.

Data viitoare, imagini din Lausanne, dar de mai jos, nu de pe deal :)

Dealul Consul

2011-12-27T14:07:00.001+02:00

Am reluat tradiţia începută acum ceva ani, aceea de a alege un deal dobrogean şi a-l escalada în preajma Craciunului. În anii trecuţi au fost Priopcea, Beştepe, am ratat cu Dealul Mare (Denis Tepe) şi anul trecut nici n-am încercat. Anul acesta am ales Dealul Consul.

Dealul Consul e un inselberg care se ridică la 333m deasupra satului Horia. Mai e şi un sat Cloşca. Satul Brenciu nu e de găsit.

Nişte informaţii aveţi aici: Dealul Consul. E cu legendă, cu chestii.

Citez: Cronicarul Miron Costin scrie ca : “… turcii numesc acest loc Dealul Comisului, căci acolo sub acel deal a pierit la porunca domnului Basaraba ( Mircea cel Bătrân) , el … comisul său”.

Alte lucruri interesante: în zonă a fost o exploatare de uraniu şi puţurile ar trebui să fie vizibile dar mai spre satul Iulia. Noi nu le-am căutat.

Condiţia fizică de clătită şi-a spus cuvântul şi cota 333 a fost atinsă după multe pauze, pufăieli şi ocări la adresa dealului. Totuşi vremea s-a gândit să ne rasplatească şi a alungat perdeaua de nori care până atunci lucra spre a completa o zi mohorâtă de iarnă. Aşa, cu soare, să tot admiri peisajul.

Am dat de zăpadă mai sus, dar oricum cantităţi neglijabile. Interesant era că la sud şi vest de deal mai tot era acoperit de zăpadă...

...în timp ce la nord şi est, parcă era primăvară.

Sus am mâncat un pachet de biscuiţi şi am hotărât ochiometric traseul de coborâre.

Turnul înclinat din Horia.

Şi am pornit la coborâre.

Iarba cu puţină zăpadă deasupra s-a dovedit mai tare ca bocancii şi al meu simţ al echilibrului aşa că am facut buf de două ori.

Mulţumiţi de realizare, ne-am întors prin Pasul Teilor, drumul dintre Nifon şi Luncaviţa care acum este asfaltat în totalitate (dar nu şi dezăpezit).

Am mers şi până în portul Isaccea unde din păcate nu am mai găsit transportorul blindat vopsit în roz (da, era) şi am ajuns înapoi la bac la mustaţă - ultima maşină.

Craciun Merrycit

2011-12-23T08:02:00.000+02:00

Noah bun. Crăciun fericit şi alte alea. Să ne concentrăm pe ferit ficatul de stres inutil. Acelaşi lucru e valabil şi pentru portofel.

Parisul e şi el pregătit pentru Crăciun...

Apus elveţian

2011-12-19T22:38:00.000+02:00

Cum e lumina la un apus elveţian? Aurie. Get it? Ha ha.

Sunt prea leneş ca să scriu ceva detaliat. În esenţă e vorba de un apus pe care l-am prins în ultimele zile ale lui August în Lausanne. Şi nu e vorba de apusul în sine cât de locurile respective în lumina caldă a asfinţitului.

În cinstea celui de-al 200-lea stalker pe Facebook (glumesc, ştiţi că vă iubesc, eu numai pentru like-uri trăiesc - hei, rimează!) am introdus o mare inovaţie şi anume butonul individual de like, fără contor, să nu se dea peste cap.

Dar să vedem...

La Suisse îndepărtându-se agale. La Suisse a fost construită în 1910 şi e o navă cu zbaturi. Dacă nu ştiţi ce sunt alea...aia e.

Navă pe energie solară.

Lebede. Interesant, nu au fost mâncate.

"Rien ne sert d'etre vivant s'il faut qu'on travaille"

O giruetă mai specială. Ca să o poţi citi ai nevoie de nişte pietre sculptate de pe mal care indică ce vânt bate în funcţie de cum e poziţionată piesa metalică.

Nişte nori mai ciudaţi.

Gare de Lyon

2011-12-17T01:31:00.000+02:00

Scurt, că se apropie vacanţa - Nu-mi place să întârzii la tren. Efectul secundar este că am timp de căscat gura prin gări. Azi avem Gare de Lyon. Şi pentru că fisheye-ul nu mai fusese folosit de multă vreme...

Hmm, aia o fi culoare standard pentru V-Strom? :)

Garnituri noi. Din păcate spre Geneva TGV Lyria are nişte garnituri vechi, versiunea 1.0. Pe locomotiva celei cu are am mers scria că e fabricată în 1986. 1986! Demn de respect şi înfricoşător în acelaşi timp. Mamaie TGV merge şi acum cu peste 250 de kilometri la oră deşi se vede că a trecut prin multe.

Punta de Tarifa

2011-12-12T23:24:00.000+02:00

Dacă tot am fost la Nordkapp, cel mai nordic punct al Europei, de ce să nu merg şi în cel mai sudic? Sørkapp se cheamă de fapt Punta de Tarifa şi e în Spania. Un pic de tren, un pic de maşină şi gata.

Spania e o ţară mare însă s-a inventat trenul de mare viteză. Avantajul pe care îl are în faţa avionului este că preţul rămâne aproape constant până în ultima clipă. Eu mi-am luat biletele cu o zi înainte. Sâmbătă dimineaţă eram în gară la Atocha. De data asta anunţul că AVE-ul pentru Malaga - Maria Zambrano era pentru mine. Am citit tot drumul, am văzut răsăritul şi… a început să se întunece la loc. La un moment dat am ridicat ochii din carte fix din motivul ăsta, pentru că lumina în loc să devină mai intensă, pălea. Motivul era un nor vânăt care promitea multe dar pentru agricultură, nu pentru un week-end plăcut.

Ajuns în Malaga, ploaia dansa pe geam făcându-mi în ciudă. La biroul Europecar diverse formalităţi şi o alegere proastă. În loc să iau un Seat Ibiza am luat un Audi A1. Doar o copie palidă a Aidei - deşi diesel, lipseau o grămadă de dotări. Cel mai enervant era că se bloca cheia în poziţia închis. Da, cheia aia briceag, nu se deschidea. E foarte distractiv să fii în maşină, să ai cheia dar să nu poţi să o porneşti.

Aventuri cu GPS-ul pe ploaie prin Malaga, aventuri cu banda de autobuze însă până la urmă am ieşit la drumul mare. “Nos vamos a Fuengirola” zicea un cântec. Da, la Fuengirola, Torremolinos şi Marbella. Dacă vremea nu ar fi fost atât de scârboasă, aş fi avut parte de nişte peisaje faine.

Eu mergeam pe A-7, Autovia del Mediteraneo. Autovia e un fel de drum express fără taxă. Autopista e autostrada, cea cu taxă. Ce nu am luat eu în calcul a fost că spaniolii nu au nici ei chef să plătească. Aşa că, buluc toţi pe autovia. La Estepona nu am mai rezistat. Eram în ambuteiaj de 10 minute şi nu se mişca nimic pe 3 benzi. Am ieşit căutând înnebunit autopista. Deşi e delativ aproape, trebuie trecut prin cartiere rezidenţiale cu limită de 30 şi radar (!). Am pierdut astfel vreo oră în total până când am intrat pe autopista. Eu şi cu celelalte trei maşini care mergeau pe autopista ne-am înţeles foarte bine şi am mers în stol.

Autopista Costa del Sol cică. Dar totuşi parcă nu mai plouă. Parcă văd nişte soare. Într-adevăr, odată cu priveliştea stâncii Gibraltar văd şi primele raze de soare. Şi din ce ţin minte de pe hartă, Tarifa e aproape. Drumul şerpuieşte spre mare printre eoliene care, apropos, fac un zgomot supărător.

Tarifa întâmpină la ieşirea de pe drumul principal cu un fel de bulevard cu palmieri pe margine. Case albe şi nisip. Deşi e octombrie îmi imaginez cum e aici în august.

Bântui un pic pe străzi urmarind direcţia generală în jos, spre mare. Găsesc în sfârşit portul şi un loc de parcare. Să mergem…

Trebuie zis că cel mai sudic punct nu e accesibil pentru că Isla de Tarifa e teritoriu al armatei şi se poate merge doar până la intrarea în fort. Fosta insulă este acum legată de mal cu un dig.

În cel mai sudic punct care poate fi atins de civili sunt nou pancarte. În dreapta e Atlanticul…

…şi în stânga Mediterana.

Alte aspecte de acolo: el castello decrepito de exemplu.

Plaja imensă care se intinde spre vest. Am auzit de la un coleg surfer că plajele acestea sunt cele mai bune pentru valuri. Nu mă pricep, dar nu l-aş contrazice.

Reminescenţe militare, cazemate pe mal.

Îndemn prietenesc.

Feribotul Tarifa-Tanger ieşind din port. Se numeşte Boraq (ha ha) şi e o jucărie faină (făcută în Australia parcă). Aproape 900 de tone şi 20.000 de cai putere înseamnă o viteză maximă de 40 de noduri.

Dar ce se vede? Un singur dud bucurându-se de vântul destul de puternic. Adevărul e că pare fun. Dacă ar fi să practic un sport din ăsta acvatic, kitesurfing would be it.

După ce mi-am luat doza de sud m-am urcat la loc în maşină şi am pornit înapoi. Nu înapoi acasă, înapoi vreo 30 de kilometri. Aveam de văzut o stâncă aflată de mai bine de 200 de ani în posesia reginei. Cum care regină? Nu a Spaniei, aia e sigur.

Grandes Alpes: Timmelsjoch Hochalpenstrasse – 2509m

2011-12-12T01:36:00.001+02:00

Ultimul episod din seria Grandes Alpes se desfăşoară din nou pe o graniţă înaltă. Dacă stau să mă gândesc, probabil e a doua ca înălţime după Col Agnel. Timmelsjoch sau Passo Rombo e o datorie mai veche, de anul trecut când mă uitam la panourile publicitare din Innsbruck şi la norul care ascundea tot ce era peste 2000 de metri. Anul acesta nu a mai scăpat.

După ce am lăsat nemţoaicele autostopiste am putut reveni la „toată viteza înainte” numai că am întâlnit o problemă. Tirolul de Sud e tărâmul merelor (admirasem anul trecut livezile fără sfârşit). Începtul lui septembrie este (aparent) anotimpul propice pentru culesul lor. Ce înseamnă asta? Tractoare cu remorci mergând cu 30 la oră. Aproape de Merano am scăpat de ele dar deja pierdusem destul timp. Am trecut pe lângă berăria Forst unde am mâncat anul trecut numai că acum n-am mai oprit. La Merano se lucrează la ceva început de autostradă fapt care a confuzat profund GPS-ul meu şi m-a făcut să mai pierd nişte timp. În Merano, altă belea, trafic de seară, rush hour. Într-un final am intrat pe traseul spre Timmelsjoch. De data asta nu mai scapă. Indicatorul zice Passo Giovo la dreapta, deschis. Passo Rombo la stânga deschis până la 8 seara. Era 6. Muahahahah.

În St. Leonardo in Passiria se bifurcă drumul şi la stânga începe valea care se strecoară încet spre pas. La ora respectivă drumul era pustiu aşa că până la Moos care e ultimul sat am mers ceva mai repede mai ales că e numai pădure şi nu prea ai ce vedea.

Ei şi când se termină pădurea...ei bine...nu citisem înainte descrierea drumului. La Stelvio de exemplu vezi drumul cum urcă muntele însă vezi o diferenţă de nivel de vreo 500 de metri care se urca prin nenumărate ace de păr. Aici la Timmelsjoch e cu totul special. Am tras dreapta să mă uit pentru că nu-mi venea să cred cum urcă drumul. Opt kilometri de rampă medie de aproape 9% fară nici un parapet de protecţie. Aş zice că e potrivit să fie închis pe întuneric. Posibil să fie şi din cauza faptului că fiind cu taxă, ar trebui să fie cineva care să-ţi ia banii şi noaptea şi e ineficient să ţii pe cineva acolo pentru 1-2 maşini pe oră – dar mie îmi place să cred că e închis pentru că e prea periculos. Da, Timmelsjoch Hochalpenstrasse e un drum cu taxă (pac-pac 15 euro). Bariera e la urcare dinspre Solden aşa că dacă sunteţi prin Merano şi vreţi să urcaţi numai până în pas şi să vă întoarceţi nu costă nimic.

Dar să trecem la acţiune. Şi dă-i şi urcă. Drumul e ok însă acostamentul e inexistent şi nici vorbă de oprit în afară de câteva locuri special amenajate. La un moment dat, dezamăgire. Drumul face manevra „Transfăgărăşan” şi anume trişează şi se bagă în tunel când muntele devine prea abrupt.

În tunel, că tot veni vorba de manevre, fac şi eu manevra Top Gear, că tot eram singur. Mă gândeam că ar fi penibil să aibă vreun radar în tunel să-mi pierd permisul la 2500 de metri altitudine.

Ah, sărumâna doamna Austria, cu dvs. chiar nu m-am mai văzut de 1 an. Ah, ba nu că am fost la capitală în martie. Ei haideţi să vă pup totuşi.

Poza de palmares.

A se observa că panoul e pus pe stâlpi cu o idee mai înalţi decât majoritatea mânuitorilor de autocolante şi deci e destul de safe.

Să oprim un pic. Oare găsesc loc de parcare?

De banii de taxă primeşti un autocolant identic cu emblema de mai jos. Păcat că nu e magnet. Aşa trebuie să-l proptesc pe frigider cu magnetul de la Stelvio. Păi se poate?

Ia să vedem ce e prin preajmă...hmm, nimic anormal, o statuie cu vultur...

What in the name of...? What is this? I don't even...

Construcţia de mai sus face parte dintr-o serie de structuri asemănătoare plasate pe tot parcursul. Fiecare are altă formă şi utilitate însă toate sunt făcute din acelaşi material. Acesta de faţă e un mini muzeu dedicat construcţiei drumului.

Înauntru sunt imagini din timpul construcţiei.

Dar să mergem...trebuie să mai ajungem şi acasă. Planul meu făcut dimineaţa era să fiu aici pe la 3 nu pe la 7 cum se întâmplase. Ah da, am nevoie de vignetă dacă vreau să mă dau pe autostradă în Austria...

Hai, luaţi-mi şi banii...

Un fel de apus...

Amuzant e că după ce mi-a luat banii casierul a ieşit şi el din gheretă cu un aparat foto să pozeze norii.

Tot aici, o altă încarnare a cimentului roz, de data asta un fel de balcon panoramic.

Coborârea spre Solden e destul de domesticită, nimic de speriat ca pe partea sudică. La intrare în Solden văd indicatorul către gheţarii Rettenbach şi Tiefenbach, cel mai înalt drum asfaltat din Alpi la 2829m, altitudine atinsă la ieşirea dintr-un tunel. Eu eram obosit, descrierea nu era foarte ademenitoare aşa că am zis pas, altă dată, dacă se iveşte ocazia.

La ieşire din Solden am oprit la OMV să dau de băut căluţilor şi mie de altfel şi mi-am evaluat opţiunile. Autostrada spre Elveţia nu e completă, sunt şi vreo două bucăţi de schnellstrasse şi să cumpăr vignetă pentru 100 de kilometri era exagerat. Plus că mai era şi tunelul Arlberg pentru care se plusează un 8 euro. Aşa că, la adăpostul nopţii, am pornit pe backroads austriece spre Elveţia. Cu o fiolă de Red Bull la bord – groaznic gust apropo.

Am mai menţionat că xenon-ul e fantastic? O plăcere să conduci noaptea cu aşa ceva. Aşadar am reuşit să respect tradiţia şi să trec un pas noaptea – Arberg Pass, 1793m – destul de înaltă ca să fie aproape de nor.

În jur de ora 10 eram la graniţă în Liechtenstein. Data trecută, cu maşină de Bucureşti, ne-au căutat prin protbagaj după AKM, carne vie sau mai ştiu eu ce. Acum, cu maşină de Elveţia, grănicerii nici nu au catadicsit să iasă. Doar după ce am început să mă îndepărtez a ieşit unul. Am oprit brusc, neştiind ce are de gând. Cu multă lene a scos o mână din buzunar şi a făcut gestul de “Mergi fără frică drumeţule, am ieşit doar să iau aer”. Fine by me.

Ultima bucată de drum am făcut-o pe autostradă şi am ajuns în Chur la timp ca să mă pot bucura de deliciile de la McDonalds.

Ultimul cadru, Aida parcată printre choppere, abia i-am găsit loc.

Asta a fost cu Grandes Alpes, o dambla în 2 etape pe care am început să o gândesc prin primăvară. Aţi scăpat de imagini cu drumuri de munte şi maşini pentru o perioadă. Nu s-a terminat cu Elveţia, de fapt de abia a început.

Braşov noaptea

2011-12-10T22:21:00.000+02:00

Ia, până ma chinui eu la imaginile cu Parisul noaptea, luaţi de aicea nişte Braşov noaptea. Dintr-o vreme mai caldă şi cu mai mult timp liber.

Grandes Alpes: Stelvio revisited

2011-12-08T10:09:00.000+02:00

Stelvio e special. Şi nu zic asta pentru că a apărut la Top Gear. E invers, a apărut la Top Gear pentru că e îndeajuns de fain. Deşi l-am văzut anul trecut, nu puteam să refuz o revedere mai ales că era în drumul meu şi nu mai condusesem pe acolo. Revedere din aia nostalgică cu parcat maşina fix în acelaşi loc şi tras aer în piept cu mulţumire privind la panoramă.

Anul trecut am ajuns pe Stelvio venind dinspre Elveţia şi urcând mai întâi Umbrailpass aşa că urcarea dinspre Bormio îmi era necunoscută. Văzusem eu oarece ace de păr pe Google Earth dar situaţia trebuie văzută pe teren. Aşa că iată-mă urcând voiniceşte (mă rog, apăsând voiniceşte pedala de acceleraţie) la deal de Bormio. Drumul urcă folosindu-se de nişte ace de păr dar în curând se răzgândeşte şi pleacă înainte pe curba de nivel dar nu oricum ci printr-o serie de tuneluri săpate în piatră. Asta nu ar fi o problemă dacă tunelul nu ar avea lăţimea mai mică decât cea necesară pentru două vehicule şi nu ar fi în curbă. Nu există, sau nu am observat, indicatoare de prioritate aşa că... cu claxon înainte. Eu făceam parte dintr-un grup de vehicule care urcau şi am observat că tehnica asta a claxonului funcţionează.

N-am imagini de pe acolo că eram ocupat cu condusul în schimb ar trebui să am un film. Apropo de asta, încep să mă îngrijorez, nu găsesc anumite filme pe care ar trebui să le am.

După curba de nivel urmează o altă serie de ace de păr – iată-le văzute de sus, după ce am terminat urcarea.

Urcarea se termină în apropierea unei clădiri vechi, a nuştiucâta cantonieră.

O chestie interesantă e că acele de păr au fost redesenate. Traseul vechi era prea solicitant pentru unele vehicule şi limita prea mult lungimea maximă. O parte din acele de păr vechi se văd în zona asta. Încă mai au asfaltul vechi pe ele.

Cu tot cu traseul redesenat, se mai produc ambuteiaje când se întâlnesc vehicule prea mari.

După această urcare urmează o porţiune lină care ar îndemna la viteză – asta dacă nu ar fi lucruri de văzut.

Monumentele din zonă sunt dedicate oamenilor care au murit pe aceşti munţi în cursul diverselor războaie. Şi asta pentru că Stelvio a fost o zonă strategică pentru graniţa de nord a Italiei până după primul război mondial când, după lupte crâncene, Italia a pus gheara pe teritoriul austro-ungar din zonă şi astfel Stelvio şi-a pierdut importanţa.

Revenind la drum, acesta ajunge pe teritoriu cunoscut mie, la intersecţia cu drumul care urcă din Elveţia prin Umbrail Pass.

O mică pauză...

...şi apoi continuare pe ultima bucată spre Pasul Stelvio. Şi aici drumul şi-a schimbat traseul şi asta chiar recent pentru că pe Google Maps e trecut traseul vechi în timp ce pe Street View e cel nou. Şi am ajuns în sfârşit sus. Poza document...

...şi apoi un pic de explorare la pas cu scopul declarat de a găsi un magnet. N-ar trebui să fie prea greu în bazarul respectiv.

Angebot, poză cu dedicaţie.

Marmotele care au senzor de mişcare şi te fluieră când treci pe lângă ele sunt de-a dreptul enervante.

În una din imaginile de mai sus se vede o clădire pe vârf. Este vorba de Dreisprachenspitze adică Şpiţul celor trei limbi ce are 2843m. Se numeşte aşa pentru că acolo se întâlnesc trei teritorii vorbitoare de limbi diferite.

E înţelept să numeşti hotelul Folgore la aşa mare înălţime? :)

Bine, bine, magnet găsit, dar ce facem cu foamea?

Un bratwurst preparat de nişte mâini jegoase, mmm, numai bun. Şi bun a fost.

După masă am cocoţat maşina la punctul de belvedere de lângă restaurantul Tibet, de unde se poate admira coborârea spre Tirolul de Sud. În spatele restaurantului, ascuns, un Hyunday de Cluj :)

De priveliştea asta te saturi greu.

Eu mi-am luat la revedere de la ea (până data viitoare) şi am plecat spre destinaţia mea. La coborâre am făcut-o pe bunul samaritean (uitând de păţania cu francezul de la Nordkapp) şi am luat două nemţoaice la autostop până în primul sat. „Auzi, da’ maşina are cutie automată? Nu, doar că nu schimb eu viteza. Da să ştii că nu ne grăbim.” În mintea mea: „Voi nu, dar eu...”.

Rezistaţi, mai e doar un episod din Grandes Alpes şi nu o să mai vedeţi drumuri de munte şi Audi albastru.

Grandes Alpes: Passo Gavia – 2652m

2011-12-04T17:18:00.003+02:00

Din păcate „aproape” e o noţiune relativă când vorbim de drumuri de munte. Passo Gavia pare aproape de Bormio însă drumul până acolo mi-a cam tocat nervii. Parte din cauza satelor cu alei denumite impropriu străzi, parte pentru motocicliştii care erau ieşiţi la Grand Prix fără să bănuiască că sunt şi alţii ieşiţi la Grand Prix. Eu de exemplu.

Am rămas un pic dezamăgit de acest pas. Mă aşteptam la privelişti grandioase, prăpăstii nemăsurate etc etc. În schimb, asfalt denivelat şi scuterişti. Ok, suntem în Italia, dar totuşi... Nici în punctul cel mai înalt nu e mult mai bine. Drumul trece bine pitit printr-o şa garantând astfel 0 privelişte. Mă rog, vedeţi şi voi mai jos. Şi inspiraţia a lipsit, am lăsat doar camera să meargă – într-o zi mohorâtă de iarnă o să mă învrednicesc şi o să scot şi filmele alea...

M-am întors spre Bormio uşor nemulţumit de pierderea de timp. Urma să remediez starea de spirit mergând la sigur. Stelvio!

Grandes Alpes: Bernina, Livigno şi Eira

2011-12-02T16:06:00.001+02:00

După o oprire scurtă în St. Moritz am analizat harta şi am decis că las Julierpass (care era în zonă) pentru altă dată. Era prin zonă dar ar fi însemnat un ocol, cel puţin 3 sferturi de oră şi ceva îmi spunea că o să am nevoie de acest timp mai târziu. Aşa că am apucat drumul spre est – de data asta un drum foarte circulat, cu camioane, autocare şi zarvă multă. Lasă lasă că scap eu de voi...

Uuu, telecabină! Şi ce nume! Cine n-ar vrea să se dea cu o telecabină care se cheamă Ghiavolerie? Şi ce fel de Diavolezza e asta care nu trece de 3000?

Nu, must not! Sigur pierd o grămadă de timp şi oricum sus e nor. Oricum nu e sezon, iarna probabil e urgie aici după dimensiunile parcării. Trebuie să notez să nu mă duc iarna pe acolo. :)

Bernina Pass – 2330m, nimic de povestit. Iar camioane, trafic, nu mare lucru de văzut...

Chestia bună e că de aici mi se desprinde mie drumul lăturalnic, puţin circulat. După ce se coboară un pic la stânga se desprinde un alt drum şi mai lăturalnic. De-a curmezişul, vama. Oooo, doamna Italia, bine v-am regăsit, ce mai faceţi? Nu ne-am văzut de...hmm două săptămâni. Mă rog, oricum, piacere! Drumul urcă din nou la peste 2300m şi ajunge în Forcola di Livigno – 2315m (la fel ca Albula). Acum n-am idee exact ce e o forcola şi cu ce e diferită de Passo dar să zicem.

Coborârea spre Livigno e aproape o linie dreaptă care cu bicicleta trebuie să fie faină.

Vaca contrariată

Pe aici nu e altă aşezare decât Livigno. Nu ştiam ce am să găsesc dar am rămas un pic surprins. Livigno e un fel de mega sat de vacanţă. Dar mega. N-am mai văzut aşa ceva. Nu zic că e rău dar e un fel de industrie. Pensiune lângă pensiune, toate cu flori la geam, centură de ocolire pentru maşini, magazine etc. etc. toate într-o vale largă şi însorită.

Mă rog, eu nu am venit pe aici pentru Livigno, am altă ţintă. Înainte să o iau la dreapta spre Bormio, am continuat un pic spre Elveţia pe malul lacului de acumulare.

Mă apropiam de teritoriu cunoscut. Valea se închide la capăt cu barajul iar drumul continuă spre Elveţia printr-un tunel de 1 singură bandă, Munt la Schera. Opt kilometri de tunel de o singură bandă ar fi o experienţă interesantă. Din păcate nu e o experienţă gratis – 15 euro costă traversarea aşa că atunci când am ajuns la casa de taxare (care e la mijlocul barajului) şi am văzut taxa am îmbrăcat haina turistului care s-a rătăcit mai mult de distracţie. „Pe aici spre Bormio, da? Nuuu, tre’ să vă întoarceţi prin Livigno. Vai ce greşeală, bine că mi-aţi zis. Pot să întorc? :)” Adevărul e că 30 de euro ar fi o distracţie cam scumpă doar pentru traversat un tunel. Şi aşa pe malul lacului se merge numai pe sub copertină. Kilometri întregi de copertină cu limtă de 50 la oră de-ţi trece cheful de condus.

În Livigno un pic de bâjbâială până găsesc drumul corect (nu erau mai multe, doar că nu era evident unde să fac stânga). Drumul urcă iar la peste 2000 în Passo Eira unde nu e nimic de văzut – doar un alt sat de vacanţă, satelit al lui Livigno.

Dar să trecem la miezul acţiunii – de fapt de ce mă aventuram eu în direcţia asta? Ei bine, aveam o datorie (să-i zic aşa) de anul trecut când vremea nu ne-a permis să urcăm în Timmelsjoch/Passo Rombo. Şi dacă tot sunt aici, Passo Gavia e şi el aproape. Ultimele două trecători de pe lista mea de 2500+ din Alpi. Între ele e Stelvio. A trecut un an de când am fost, plus că eu nu am condus pe acolo. În aceste condiţii, cum să nu merg? :)

Grandes Alpes: Albula Pass – 2315m

2011-12-01T22:57:00.000+02:00

Marţi dimineaţă, penultima zi de vară – trebuie profitat. M-am trezit pe la 7, am făcut plinul – deh hotel de periferie cu benzinărie alături (şi McDonalds la parter aş putea adăuga) – şi am ieşit din Chur spre sud. Vreme de cacao cu cer acoperit cu promisiuni de ploaie. Jur că de acum încolo când mai fac road trip-uri din astea îmi cumpăr harta locală. GPS-ul e un surogat cretin care, deşi bun pentru navigare prin oraşe, pentru orientarea generală e la fel de util ca o lumânare când ai nevoie de o lanternă. „Ăsta o fi drumul? Zoom out. Băi parcă ăsta e...Totuşi parcă era un drum care se desprindea la dreapta aicea şi mai încolo trebuia să fie satul X...Ah stai că nu sunt la nivelul de zoom potrivit...”. Până la urmă am lămurit problema şi am ajuns pe drumul cel bun. Opt pasuri de făcut azi, nu-i de joacă :)

Drumul e destul de blând deocamdată, în afară de o porţiune care trece printr-un fel de trecătoare-chei. Ha, raliu, singur pe drum. Cum era melodia aia? Nu e nimeni pe druuuuuuum...

Sunt singur si pe drum
Nu e nimeni sa poata-ntelege
Ce e-n inima m...Aaaaaa, tractoru’!

Fiind încă relativ dimineaţă, satele erau pustii – mai bine aşa pentru că unele aveau străzi destul de înguste. Singurul lucru care mai mişca era trenul – faimosul Glacier Express. Vrea şi el să treacă muntele ca să ajungă la destinaţie, St. Moritz. Nu se vede dar pe locomotiva aia scrie Unesco Welterbe.

Şi cred că are şi de ce. Odată ce începe urcarea traseul drumului de fier începe să facă diverse acrobaţii ca să poată urca panta – la un moment dat am pierdut numărul viaductelor.

O veste bună în schimb – lumina se schimbă şi îmi dau seama că am urcat îndeajuns încât să ajung la nor şi să-l şi depăşesc.

Într-adevăr, se iese din nor la un soare vesel de dimineaţă şi începe urcarea adevărată – trenul nu mai face faţă şi se bagă în tunel, rămâne doar asfaltul în cursă.

Peisajul se schimbă şi drumul trece printre două culmi muntoase din care curg firmituri. Frimituri de mărimea maşinii mele, dar firmituri.

Urcarea se domoleşte şi apare şi o clădire la orizont – probabil hanul istoric care marchează punctul cel mai înalt.

Într-adevăr, e Albula Hospiz. Şi asta pentru că aici e Albula Pass – 2315m, o treacătoare cvasi-necunoscută. Dacă înainte să-mi planific călătoria asta auzisem de Grimsel, Furka sau Gotthard, Albula nu am găsit-o menţionată pe nicăieri.

Poate pentru că nu e aşa spectaculoasă, nu ştiu. Nu prea sunt ace de păr şi nici deschideri grandioase. În schimb e linişte. Şi frig aş putea adăuga. Era încă destul de dimineaţă şi soarele avea colţi din ăia mici şi ascuţiţi. Din direcţie opusă a apărut un cuplu pe motocicletă pe care nu i-aş putea descrie altfel, după vivacitatea cu care se mişcau după ce s-au oprit, decât rebegiţi de frig. Ca să nu am şi eu aceeaşi soartă m-am întors în conservă şi am început coborârea.

St. Moritz e aproape. Dar sărim peste acest capitol (aşa cum am sărit peste Interlaken) şi vom continua cu 3 pasuri la pachet, ca să mai scurtăm.

Pentru final, o altă poză cu conserva.

Grandes Alpes: Splugenpass – 2113m

2011-11-27T19:45:00.000+02:00

Condusul poate fi o corvoadă în anumite momente. Pentru unii, e o corvoadă permanentă dat fiind numărul de lucruri la care trebuie să fie atenţi. Dacă aţi mai citit pe aici, ştiţi că pentru mine în anumite momente condusul e o metodă de relaxare. O categorie aparte sunt drumurile de noapte pustii. Te concentrezi pe pata de lumină din faţă şi nu mai există altceva. O categorie şi mai aparte e un drum de munte pustiu, parcurs noaptea. :)

Am plecat pe la 8 din Chur spre Splugenpass. În alte timpuri destul de folosită, acum Splugenpass e practic pustie din cauza construirii tunelului San Bernardino. Iarna nu se chinuie nimeni să o menţină deschisă. Nici vara nu prea calcă lumea pe acolo şi asta o face perfectă pentru o plimbare nocturnă. Vă spuneam că Aida are ochi cu gaze nobile – ei bine, e altceva, altă clasă faţă de lumânările normale.

Din păcate, fiind beznă, nu am putut vedea nimic din peisaj dar cred că sunt nişte deschideri destul de frumoase, ar merita o plimbare şi ziua pe acolo. Aproape de vârf am dat şi de nor, asta ca să facă atmosefera mai misterioasă.

Într-adevăr, în punctul cel mai înalt e şi punctul de graniţă dintre Elveţia şi Italia. E pustiu, la fel şi clădirea de alături. Sunt camere de filmat dar nici o persoană în preajmă.

Am oprit un pic şi m-am dat jos din maşină. Linişte de mormânt, doar TFSI-ul torcea încet. Întunericul era complet probabil şi din cauza norului, ar fi putut fi urşi, mistreţi, Yeti şi ce mai vreţi voi şi nu mi-aş fi dat seama.

La coborâre după ce am ieşit din nor, am devenit mai curajos şi am putut produce astfel de opere de artă...

...printr-o mânuire măiastră a aparatului, desigur.

Şi totuşi frica aceea primordială de întuneric nu pleacă. Deşi raţiunea zice că nu există nimic de care ai putea să te temi, creierul ăla primitv zice "Fugi prostule, fugi". În faţa maşinii vezi pentru că sunt farurile însă în laterale şi în spate nu vezi mai nimic. Dacă stingi farurile îţi trebuie câteva minute să te obişnuieşti, minute în care nu vezi nimic în nici o direcţie. Aşa că nu prea ai soluţii (evident, vorbesc prin prisma omului crescut la oraş obişnuit ca uliţa să aibă o urmă de lumină pe ea).

Tot la coborâre am dat peste un semafor pentru nişte lucrări, inutil la acea oră însă roşul e roşu. Aida avea sistem start/stop aşa că în timpul aşteptării până şi motorul a tăcut şi atuncea să vezi linişte – din aia de încep să ţiuie urechile.

Spre deosebire de ce se întâmplă în filmele proaste în aceste situaţii, nu a sărit nimic din noapte asupra mea sau a vehiculului – oricum dacă ar fi sărit nu aş fi prins sfârşitul filmului răpus fiind de un infract miocardic acut.

Una peste alta, o sesiune din asta e bine venită.

Grandes Alpes: Oberalppass – 2046m

2011-11-26T12:24:00.001+02:00

Ultima dintre „surori”, Oberalppass face trecerea spre valea domoală care coboară spre Chur. Destul de ciudat, văd şi trenul urcând spre pas. Cătinel, dar urcă. Ce care ciudat pasul acesta este un far. Da, un far din acela de la malul mării. Este evident că e farul de la cea mai mare altitudine din lume. Explicaţia este că de aici începe bazinul Rin-ului – apa care o ia în jos pe panta muntelui va ajunge până la urmă la Rotterdam. De fapt există şi un plan să aducă o barjă de la Rotterdam până la Basel, cel mai avansat punct navigabil în amonte, să o taie în bucăţi şi să o aducă lângă far. Da, cred că ar avea un efect interesant.

Dar până la far...o luptă mică cu GPS-ul, acest duşman laş care loveşte când te aştepţi mai puţin. „Da da, mergi înainte, aşa, aşa...”

Şi aşa am intrat direct în centrul Andermatt-ului care e aproape pietonal.

Din fericire am scăpat uşor (alte dăţi era să iau amenzi pentru intrat în zone pietonale din cauza GPS-ului) şi am început urcarea. Râma roşie (trenul adică) avea un avans substanţial dar şi eu aveam TFSI. L-am prins din urmă, l-am depăşit şi m-am oprit să-l aştept. Ca să poată urca se folosesşte de mai multe şiretlicuri unul fiind serpentinele, altul fiind cremaliera.

În sfârşit şi trenul...

Şi odată cu trenul apare şi soarele şi norul o ia la fugă.

Hallo Biker, viteza e ok? (sau ceva de genul)

Sus în pas trenul nu reuşeşte să urce ultima treaptă aşa că are nevoie de un mic tunel. Are totuşi staţie...

Din păcate norul nu s-a lăsat alungat complet aşa că revenea la intervale regulate, cufundând totul într-un fel de lapte.Dar erau şi momente de senin...

Trenul plecase de ceva vreme aşa că m-am urcat şi eu în maşină şi am pornit din nou în urmărirea lui.

L-am ajuns din nou din urmă la intrarea în primul sat...

...şi l-am lăsat să se ducă. Peisajul era prea îmbietor...

...ca să alerg pe lângă el. Mai aveam doar vreo 60 de kilometri până la pat, în Chur.

Chiar şi micile întârzieri cauzate de lucrări la drum nu enervează aşa tare când nu ai limită de timp şi peisajul e aşa cum e...

În apropiere de Chur se intră pe turbozone, autostradă aşa că am ajuns şi mai devreme decât mă aşteptam. Totuşi târziu pentru ce mai aveam în plan. Bye, bye San Bernardino Pass, pe altă dată. Hmmz dar avem un obiectiv ceva mai aproape...ce dacă se întunecă, Aida are ochi din aceia pătrunzători cu descărcare în gaze nobile. Şi în plus, e tradiţie să mă dau noaptea pe munte...

Grandes Alpes: Gotthard Pass – 2091m

2011-11-25T05:08:00.000+02:00

Drumul care coboară dinspre Furka ajunge pe un fel de mic platou unde e o intersecţie – la stânga, cum am văzut, e Teufelsbrucke şi Elveţia, în general. În faţă e Oberalp şi tot Elveţia. În dreapta în schimb e Gotthard şi Italia. Hmmm, decisions, decisions. O să aleg...pe toate trei. E rândul lui Gotthard.

Gotthard Pass are o istorie îndelungată, aşa cum spuneam în episodul trecut. În afară de mica problemă cu podul, e destul de uşor de trecut. Drumul vechi, pavat, se menţine şi acum şi se poate circula pe el dacă nu de deranjează hurducăiala. Există şi un drum nou mult mai lat, curbe largi şi în general modern. Există de asemenea un drum şi mai nou decât acesta şi anume tunelul rutier de 17 kilometri care trece pe dedesubtul muntelui (al treilea ca lungime din lume). E adevărat, tunelul de cale ferată de 15 kilometri e construit de la 1882. Acum se lucrează la ceea ce se cheamă Gotthard Base Tunnel care atunci când va fi terminat va fi cel mai lung tunel de cale ferată din lume cu 57 de kilometri. Început din 1996, ar trebui să se termine în 2016.

La urcare am luat-o pe drumul nou, cel lat şi neted.

Nu e mult de mers pentru că Andermatt, unde e intersecţia de care spuneam, e deja la 1500 de metri altitudine.

Drumul nou trece oarecum nepăsător pe lângă grupul de construcţii şi lacul care marchează cel mai înalt punct.

Da, ştiu, e altă cifră pe panoul acesta faţă de prima poză/titlu.

Pentru a ajunge la clădiri se iese de pe drum. Se găseşte un loc de parcare...

...şi se cască gura. Din păcate la momentul respectiv nu aveam în minte harta (a doua greşeală de acest gen din ziua respectivă) aşa că nu mi-am adus aminte că pe partea spre Italia este Via Tremola, o parte foarte sinuoasă din drumul cel vechi. Eh asta e, altă dată. Totuşi îmi pare rău că nu am rămas mai mult acolo.

O maşină de epocă pe care am depăşit-o la urcare – se ţine bine bătrânica.

La coborâre mi-am făcut de cap şi am apucat pe drumul cel vechi. Audi-ul e Audi dar şi piatra cubică e piatră cubică, ca să zic aşa.

Vremea devenise uşor morocănoasă şi nu prea ştiam la ce să mă aştept. Tot ce ştiam era că patul e la 100 de kilometri spre est iar între mine şi el stă Oberalppass. Uuu, dublu P, tre’ să fie fain.

Grandes Alpes: Teufelsbrucke

2011-11-23T01:32:00.000+02:00

În traducere Teufelsbrucke ar însemna Podul Dracului. Numele este destul de comun şi desemnează o categorie de poduri care au fost făcute în Evul Mediu şi de care sunt legate anumite legende, asemănătoare între ele. Podurile acestea au aspect similar, în sensul că sunt din piatră şi se bazează pe conceptul „cheii de boltă” ceea ce pentru omul de rând al secolelor trecute era un mister. Cum de nu se dărâmă podul şi mai ales cum a fost construit? Legendele au toate ca punct comun faptul că însuşi diavolul a fost chemat să construiască podul pentru că oamenii nu ar fi reuşit.

Legenda legată de podul acesta e cam aşa: Oamenii nu reuşeau să construiască respectivul pod aşa că au chemat Diavolul în ajutor. Acesta a fost de acord dar numai dacă va primi primul suflet care va traversa podul. S-a bătut palma (copita?) şi podul a fost construit. Numai că oamenii având glume în program, au fugărit o capră ca să treacă podul prima oară. Evident, diavolul a fost mai puţin decât mulţumit de acest „şmen” drept pentru care a decis să activeze o clauză secretă din contract şi anume "Dacă mă supăraţi, iau o stâncă şi dărâm ce am făcut". Cu stânca potrivită în spinare a pornit în direcţia podului însă pe drum s-a întâlnit cu o femeie credincioasă care avea o cruce. Speriindu-se, a lăsat stânca şi şi-a văzut de ghiavolerii prin alte părţi. Stânca respectivă se găseşte şi azi în preajma podului, ba chiar a trebuit să fie mutată cu un cost destul de piperat pentru a face loc drumului (are vreo 250 de tone). Dar nah, nu poţi să dinamitezi atracţiile turistice.

Povestea adevărată e că valea Reuss-ului e cam singurul punct de trecere al munţilor din zona respectivă aşa că a fost folosită din cele mai vechi timpuri (ca să folosesc o limbă de lemn). Problema era că terenul era foarte accidentat şi la un moment dat râul trebuia trecut. Fiind un râu de munte, acesta avea capriciile sale date de topirea zăpezii, ploi, etc. aşa că trecerea era o chestiune de noroc. Până la urmă s-a trecut la realizazea primului pod, o realizare pentru vremea respectivă. După ceva timp din cauza creşterii traficului şi degradării primului pod, s-a trecut la construcţia celui de-al doilea. Teufelsbrucke 2.0 a fost şi scena unor bătălii pe la 1800 timp în care Teufelsbrucke 1.0 a fost distrus. Timp de 20 de ani comerţul cu Italia a trebuit să se facă prin altă trecătoare, Splugen. În 1820 a început construcţia lui 2.0 şi a durat 10 ani. La sfârşitul anilor '50 din secolul trecut, nici acest pod nu mai făcea faţă şi a apărut Teufelsbrucke 3.0, o arătare mult mai îndrăzneaţă decât precedenta care acoperă o deschidere mult mai mare. Drumul, traversându-l, nu are unde să aterizeze şi îşi face loc direct prin stâncă.

Şi acum, câteva imagini:

Teufelsbrucke 3.0 cu drumul vechi care urmăreşte cuminte conturul stâncii.

Teufelsbrucke 3.0 dă impresia unei arcade torsionate – nu-s arhitect şi nu ştiu cum se cheamă dar nu-mi aduc aminte să mai fi văzut aşa ceva.

Valea e foarte sălbatică şi nu-mi imaginez cum se trecea fără un pod - în imagine Teufelsbrucke 2.0 (1830 A.D.) şi unul dintre podurile de cale ferată.

Cale ferată, cum ziceam...

Aici s-a considerat un loc propice pentru un monument destul de ciudat care arată destul de sovietic (să fie oare chirilicele de vină?). Într-adevăr, e dedicat lui Suvorov, general rus care îl căuta pe Napoleon să poarte un dialog civilizat utilizând armele vremii. Napoleon în schimb o ardea suspect prin Egipt aşa că nu s-au întâlnit (rusul a murit neinvins, dar fără să se întâlnească cu Napoleon – un fel de cel mai tare din parcare şi parcarea era goală). Partea interesantă acum vine: pe placă scrie Aleksandr Suvorov – Rimnikski. Hmm, oare unde am mai auzit eu de astea? Ei bine, cum vii pe DN2 dinspre Bucureşti spre Focşani, un pic înainte de Râmnicul Sărat e o statuie ecvestră destul de impunătoare. E nimeni altul decât generalissimul Suvorov care pe acele meleaguri a scos războiul din cap unor turci drept pentru care a primit titlul de Conte Rimnikski.

Aşa accidentată cum e valea, pe acolo trece atât drumul pentru maşini cât şi drumul de fier. Bineînţeles, trenul are nevoie de cremalieră pentru a urca astfel de pante şi merge mai mult prin tunel nefiind capabil să urmărească curbele strânse de care e capabil un drum pentru maşini. Nici drumul pentru maşini nu e foarte lejer, fiind foarte des nevoie de copertine pentru a-l proteja.

Punctele maro de pe copertină sunt capre la păscut :)

Dat fiind că Teufelsbrucke se afla oarecum în afara drumului meu, nu am parcurs în întregime respectiva trecătoare, m-am întors destul de repede. Asta şi pentru că vremea nu era excelentă, cel puţin acolo în chei.

Dacă vreţi să-l găsiţi, e nevoie de un pic de atenţie pentru că mergând pe drum nu prea îţi dai seama şi poţi trece de pod lejer. Eu zic că merită o jumătate de oră de întârziere.

Data viitoare, revenim la pasuri din alea de peste 2000. Gotthard, Oberalp şi Spluga şi abia se încheie ziua de luni. Marţi urmează alte 8! :) Staţi liniştiţi, nu o să aibă fiecare articolul său, unele dintre ele n-au motive să ajungă în top.

Grandes Alpes: Furka Pass – 2436m

2011-11-09T00:01:00.000+02:00

Furka pare să fie sora mai mare dar mai nepopulară a lui Grimsel. Dacă vă amintiţi, la coborârea de pe Grimsel se vede urcând drumul spre Furka ceea ce înseamnă că sunt foarte aproape unul de altrul. De fapt, aici e un fel de pol al pasurilor pitoreşti (Grimsel şi Furka chiar unul lângă altul, Nufenen şi Simplon ceva mai departe spre sud-vest, Oberalp şi Gotthard mai spre est, Susten mai la nord). Dar să rămânem la Furka...

...şi asta pentru că înainte am bălăurit un pic spre Simplon şi Nufenen, enervându-mă. Nu aveam harta de hârtie la mine şi GPS-ul e fără speranţă la chestiile astea. Dacă nu reţii conturul drumului perfect, nu ai cum să recunoşti unde e un pas pentru că de obicei nu sunt trecute. Astfel eu am citit greşit harta şi am decis că Simplon e prea departe (şi era, 60 de km) şi în consecinţă nu am mai mers. Ce nu am înţeles eu din hartă era că Nufenen, pe care chiar voiam să îl văd, era mult mai aproape în direcţia respectivă (eu aveam impresia că e spre est). Am descoperit asta abia seara la hotel aşa că Nufenen şi Simplon rămân pentru altă dată. Oricum probabil sunt urâte :).

Întorcându-mă spre intersecţie...

Clădirile au un aer vechi dar statornic. Cred că ar fi interesant de venit aici iarna.

Cel mai interesant e că aici e o gară. Trenul e cu cremalieră şi urcă curajos spre Furka deşi până la urmă renunţă la urcat şi intră în tunel. Oricum, urcă la peste 2000. Mai târziu aveam să aflu câte ceva despre această linie de tren care se numeşte Glacier Express şi pe care aş vrea să călătoresc la un moment dat, când mă fac mare. O să mai povestesc despre ea, pentru că am avut traseu comun, dar vă zic acum doar atât: face parte din patrimoniul Unesco, trece prin cel puţin 3 pasuri (Furka, Oberalp şi Albula) şi are o lumtitudine de viaducte din piatră pe care probabil le-aţi văzut prin vederi. Face legătura între Zermatt (cel de la poalele Matterhornului) cu faimosul St. Moritz iar călătoria durează cam toată ziua. Există şi vagoane panoramice şi, oarecum descurajator, preţurile încep de la vreo 400 de euro din câte am înţeles.

Dar să revenim la Furka. Ce atrage atenţia e faptul că drumul poate fi urmărit cum urcă muntele într-un mod spectaculos aş zice. Nici cu Transfăgărăşanul nu mi-e ruşine dar parcă văzând drumul agăţat de versantul respectiv...nu ştiu, cumva pare mai impresionant.

Drumul nu are foarte multe ace de păr, ba chiar are nişte linii drepte destul de lungi (şi periculoase aş zice, după monumentele funerare de pe margine).

Ce e mai uşor să sapi în munte, sau să montezi nişte piloni?

Construcţia din imaginea de dinainte e un hotel-restaurant aparent închis. Dar nu-i nimic, există acolo şi un magazin de suveniruri cu terasă deschisă.

Armata (elveţiană) e cu noi!

Peste tot indicatoare – spre gheţar, la gheţar, doar 5 euro intrarea la peştera de gheaţă. Ia mai lăsaţi-mă! Ce atâta gheţar?

Adevărul e că e un gheţar special şi probabil aţi văzut un indiciu în imaginile anterioare. E gheţarul din care izvorăşte râul Rhone. Gheţarul e cunoscut de destulă vreme şi evoluţia sa (mai bine zis, involuţia) a putut fi observată încă din secolul trecut. Greţarul s-a retras 1300 de metri în ultimii 120 de ani lăsând în urmă stâncă goală.

Panorama spre Grimsel e frumoasă dar fiindcă soarele bate dintr-o direcţie nepotrivită, toate imaginile sunt neprezentabile. Aşadar să continuăm. Punctul cel mai înalt e un pic mai departe.

Se trece în alt raion, indicatorul fiind boul cu belciug în nas. Literalmente.

Nu e mare lucru de văzut acolo, nici o panoramă. Doar o rulotă cu ceva gustări şi o casă abandonată.

Mai jos e mai bine. Furkablick e un punct de belvedere unde deschiderea e mai mare însă construcţiile tot ponosite sunt.

Da, să oprim la acest restaurant, nu pare deloc sinistru.

Ursuleţul de pluş ochelarist.

Alt restaurant, mai jos.

„Jos”-ul. Adică valea unde drumul merge mult mai drept şi unde se revine la civilizaţie. Doar temporar.

Atât cu Furka, urmează un bonus, Podul Dracului.

Grandes Alpes: Panoramastrasse Oberaar

2011-11-06T16:00:00.000+02:00

Să continuăm aşadar cu plimbarea prin Alpi: articolul de faţă e un fel de bonus la articolul precedent cu Grimsel Pass. Asta pentru că, aşa cum spuneam, de undeva din pas se desprinde un drum misterios (pentru că era învăluit în ceaţă) despre care nu se înţelege mare lucru. Dacă Oberaar e un nume propriu care nu zice mare lucru, Panoramastrasse ar trebui să vorbească clar pentru majoritatea.

Nu mă ghidam după un program foarte strict însă nici nu puteam să rămân toată ziua într-un loc. Totuşi promisiunea numelui plus indicatorul care spune că nu ai voie să intri pe drum decât în primele 10 minute ale orei mi-au stârnit interesul – cu toate că vremea nu promitea nimic bun. Unde duce drumul? De ce numai în primele 10 minute? Cu aceste întrebări în minte, m-am aşezat la semafor.

N-am stat mult şi s-a făcut fix şi bineînţeles semaforul s-a făcut verde. Am pornit şi am înţeles imediat de ce e restricţia. Drumul e foarte îngust şi dacă s-ar întâlni maşini una din ele ar trebui să dea înapoi pe un drum foarte sinuos cu o prăpastie apreciabilă într-o parte.

Barajul care ţine în spate Grimselsee – cu tot cu staţia de telecabină, hotelul şi restaurantul cocoţate pe stâncă.

Telecabina e în două etape – la un moment dat există o staţie intermediară. Cred că a fost făcută pe vremea când nu exista drumul sau pentru lunile de iarnă când drumul e închis – pentru a putea ajunge la un alt baraj.

Acel alt baraj e şi capătul drumului pentru Panoramastrasse. Dar până acolo e un pic de mers – cel mai important e că norul care acoperea Grimselpass a rămas „jos” la 2100. Mai sus e soare orbitor, cer albastru, gheţar şi stâncă.

Grimselsee jos în vale – ceva în care să te îneci în caz că supravieţuieşti căderii. Nu am priceput ce dă nuanţa de verde lăptos, presupun că are de-a face cu roca locului.

Norocul meu e că sunt doar eu şi X5-ul şi el e în faţă, aşa că pot opri în voie. De fapt am impresia că aşa e şi gândit pentru că nu ai nevoie de 15 minute ca să parcurgi drumul. Dacă însă te opreşti să caşti gura...

Greu să mă abţin să nu includ şi maşina, dar fiind că se asortează cu cerul.

Încă o dată, nu e reclamă, dar ar putea fi. Audi, se audi? Ha ha.

Capătul drumului – un baraj, cu gheţar în spate.

Imediat înainte de baraj este semaforul care limitează accesul din partea asta a drumului. Access permis doar între :30 şi :40 ale fiecărei ore. Tot aici e şi cabana-restaurant care dă numele drumului. Sau invers, care e denumită la fel ca drumul. Oberaar. Vocalele astea duble mă fascinează. Ar trebui să studiez olandeza.

Barajul văzut de sus, cu tot cu staţia de final a telecabinei.

Jos, la baraj.

Cabana Oberaar văzută de jos, de la lac.

La baraj am făcut şi o mică plimbare, dar mică de tot pentru că, fiind aproape septembrie şi peste 2300 de metri tricoul meu era nepotrivit. Oricum, prea mult timp nu aveam la dispoziţie dacă nu voiam să mai rămân încă o oră acolo. Deşi n-ar fi fost tocmai rău...

Drept fie zis, eu ochisem drumul ăsta cu săptămâni înainte când studiam pe Google Earth traseul. „Dar ce este acest drum care duce la baraj? Trebuie să merg pe el” Atâta doar că nu ştiam partea cu accesul limitat. Recomand că căldură pentru o zi cu vreme bună.

A venit toamna

2011-10-30T22:46:00.000+02:00

Breaking news! A venit toamna. Mi-e silă de ea, de tot ce înseamnă ea. Mi-e silă că trebuie să iau diverse straturi de îmbrăcăminte pe mine pe care mai apoi să le dau jos în funcţie de mediu. Cum nu sunt omul care să poarte eşarfe sau pălăriuţe, mi-e greu să mă bucur de anotimpul rece. Mi-e silă că diesel-ul se încăzeşte greu. Mi-e silă că trebuie să dezfrunzesc maşina când plec cu ea şi că trebuie să am grijă să nu o parchez sub nuc, castan sau alt copac cu fructe tari şi grele. Mi-e silă de ceaţă, polei, burniţă, lapoviţă şi mai ales de ploaie din aia care durează o săptămână. Mi-e silă de piureul de frunze care va fi pe jos când vor începe ploile. Mi-e silă că nu pot să mai ies în oraş fără să mă întorc acasă cu ochii injectaţi de la fumul de ţigară din cârciumi. (stau şi mă întreb dacă e vreo conspiraţie, o putere mondială care controlează tehnologiile de aerisire a spaţiilor închise dar care nu vrea să o divulge către publicul larg). Mi-e silă că se întunecă la 16.30, că mă trezesc înainte să răsară soarele şi mă întorc acasă după ce apune. Mi-e silă de traficul de toamnă când o ploaie încetineşte totul la jumătate. Mi-e silă că trebuie să folosesc umbrelă, mai ales pentru că nu am (Sau am? Trebuie să verific). Mi-e silă de toate sărbătorile închipuite, prilej de cheltuială inutilă. Pe aceeaşi notă, mi-e silă că supermaketurile au pus deja la vânzare beteală şi globuri (n-am verificat, dar sigur au făcut-o).

Azi a fost o zi atipică. Anul trecut pe aceeaşi vreme ireal de frumoasă coboram la Crucea Eroilor. Anul ăsta a fost doar o plimbare prin Herăstrău. Să tot fie aşa toamnă.

Grandes Alpes: Grimsel Pass - 2165m

2011-10-25T23:58:00.000+02:00

N-are rost să păstrez suspansul, cel puţin nu acum: Grimsel Pass e cea mai faină trecătoare pe care am văzut-o până acum. E o disctincţie subiectivă pe care o să încerc să o explic mai jos dar care de fapt nu trebuie explicată. Se datorează probabil unei combinaţii între peisaj, vreme, maşină, etc.

Se făcea că urcam oarecum agale dinspre Interlaken – era luni şi deci drumul era aproape pustiu. La un moment dat în retrovizoare apare un Ferrari roşu. Nu mă pricep la model, era unul din astea noi. M-a depăşit lejer fără să se forţeze. Dar iată că în spatele meu mai am un Ferrari, acelaşi model cu primul doar că negru. În faţă un Ferrari roşu, în spate un Ferrari negru. Mă depăşeşte şi al doilea cu graţie iar după următoarea curbă intrăm într-un tunel destul de lung. N-am înţeles niciodată apucăturile celor de la Top Gear cu turatul motoarelor în tunel. Ei bine, aveam să înţeleg.

Ceea ce a urmat a fost un fel de muget care s-a auzit foarte bine cu tot cu geamurile închise urmat aproape imediat de un al doilea de aceeaşi tonalitate guturală pe care nici un motor cu capacitate de PET (fie el chiar şi la ofertă 2.5 la preţ de 2) nu poate să-l facă. Totul a durat mai puţin de 10 secunde, stopurile Ferrari-ului negru s-au depărtat cu viteză superluminică şi au dispărut, la fel de repede cum au apărut.

Inspirat fiind de această întâlnire, am purces şi eu la drum, mai alert. Nu aveam să îi mai ajung din urmă mai ales că eu opream destul de des pentru poze. Uuuu, baraj.

Pierdut un pic vremea pe baraj...

...şi continui urcarea. Uuuu, încă un baraj! Ba nu, două! De fapt e acelaşi lac dar ţinut în loc de două baraje, unul drept şi unul în arc de cerc. Stânca din mijloc are pe ea un mic hotel, o staţie de telecabină şi un restaurant.

Configuraţia respectivă şi culoarea stranie a apei alcătuiesc un peisaj cel puţin deosebit.

Telecabina e doar pentru angajaţii de la hidrocentrală din câte am putut să-mi dau seama (telecabina duce la un alt baraj, mai sus). E adevărat, se construieşte şi o telegondolă dar mai durează.

Drumul continuă să urce, ceea ce nu e un lucru neapărat bun pentru că se apropie de nor.

Şi într-adevăr, pasul e în nor, cel puţin din când în când. În puţinele momente în care vălătucii albi se dau la o parte se poate vedea lacul (altul decât cele menţionate înainte) şi clădirile dimprejur.

Aici suntem în Berner Oberland, după cum anunţă şi emblema.

Cu ocazia asta văd şi indicatorul spre Panoramastrasse Oberaar – un drum care pleacă în necunoscut dar care promite multe – are un semafor care permite intrarea pe drum o dată pe oră, pentru 10 minute. După o oarecare ezitare am zis că trebuie să văd ce e. Despre Panoramastrasse vă povestesc data viitoare, vă spun doar că a meritat. Întors fiind la Grimsel, în nor, am continuat drumul – se merge un pic pe malul lacului şi se ajunge în cel mai înalt punct unde e şi indicatorul.

Aşa cum se întâmplă uneori cu locurile astea, au o vreme proprie generată de formele de relief. Imediat după acest punct norul se dă la o parte şi lasă loc unei privelişti...cum să zic...vedeţi şi voi.

Drumul coboară într-o vale unde se bifurcă.

Varianta spre stânga e cea care mă interesează şi e cea care se vede în imagine. Drumul urcă din nou la peste 2000 de metri în Furka Pass şi cel puţin aşa de la depărtare te face să te întrebi câte locuri din astea poate avea o ţară? Pentru că în Elveţia pare să fie complet disproporţionat modul cum au fost distribuite.

Şi într-adevăr, după Furka, în aceeaşi direcţie mai sunt Oberalp Pass şi Gotthard Pass. Nici la dreapta dacă o iei nu scapi - Nufenen Pass şi Simplon Pass.

Aş fi stat acolo mult şi bine cu asemenea peisaj şi vreme. Însă cum timpul e limitat şi folosindu-mă de scuza „mai trebuie lăsat ceva şi pentru data viitoare” am ales varianta spre stânga. Furka, Oberalp, Gotthard, pregătiţi-vă!