Ciucaş

Nu, nu e vorba de berea din reclama aia stupidă cu cerbul cântăreţ. E vorba de masivul muntos cu acelaşi nume, ţinta pentru mini excursia din ziua a doua de Zizin Fest. Locaţia e accesibilă pe DN1A, varianta atât de mult popularizată de cei de la poliţie şi atât de ignorată de mulţimea de şoferi care apoi se întreabă de ce e aglomeraţie pe DN1. Drumul este excelent, cel puţin până la Cheia. Dar să nu tărăgănez...

Ziua 2

Ne-am trezit relativ de dimineaţă şi ne-am apucat de sarcina crucială de a face sandvişuri pentru excursie. Ne-am îmbarcat în cele două maşini şi am pornit spre Săcele unde se intră pe DN1A şi se continuă spre Cheia. Cu câţiva kilometri înainte de Cheia pe stânga porneşte drumul spre cabana Muntele Roşu. Trei kilometri de serpentine acoperite cu urme de asfalt, foarte aglomerate pentru un drum comunal (pentru că asta este). Cu răbdare şi perseverenţă am ajuns la cabană unde am găsit totul aproape neschimbat de acum un an. Sărăriţa era la locul ei şi am parcat în spatele ei. Foarte multă lume (fiind week-end) venită cu cortul. Pajiştea din faţa cabanei e plină de maşini şi corturi. Parcarea cabanei e plină şi ea. Cei de la cabană şi-au luat numele în serios şi au vopsit-o într-un roşu aprins care contrastează puternic cu verdele copacilor. (Imaginea datează de anul trecut când nu era foarte multă lume.)

Planul de bătaie era următorul: Traseu triunghi roşu, spre culmea Gropşoarele, intrare pe traseu cruce roşie şi continuare până la vârful Gropşoarele, eventual vârful Zăganu (anul trecut am făcut Ciucaşul cu adevărat, relatarea pe scurt o să urmeze mai jos). Traseul ales e uşor şi relativ scurt. Totuşi urcarea începe brusc şi e destul de anevoioasă. Durează cam jumătate de oră (ne mişcăm totuşi cu viteza celui mai încet dintre noi, adică eu) însă odată terminată se ajunge în zona de păşune.

La un moment dat se ajunge pe creastă şi în stânga se poate vedea cabana Ciucaş aflată pe traseul făcut anul trecut, pe celălalt munte (Chiruşca cred că se numeşte).
Drumul continuă tot pe creastă prin afiniş.

O mulţime de oameni împânzesc coasta muntelui în căutare de afine (nu se văd în imagine dar erau acolo, vă asigur). După cum se vede în imaginea de mai devreme, drumul urcă trece pe lângă vârful Muntele Roşu apoi coboară pentru ca să urce din nou pe creasta din spate. Acolo se face joncţiunea cu celălat traseu care vine din Cheia şi duce la cabana Ciucaş, trecând prin vârful Gropşoarele. Tot de acolo se vede Ciucaşul în toată splendoarea sa.

La răscruce...

...se face dreapta şi se continuă pe creastă până la vârf. Vârful Gropşoarele (1883m) este cel mai înalt de pe această creastă. Zăganul este mai departe spre Cheia însă ne hotărâm să nu mai avansăm. Am mâncat sandvişurile şi ne-am răspândit care încotro în recunoaştere. Nu am stat totuşi mult, după maxim o jumătate de oră am plecat înapoi pe acelaşi traseu. Coborârea e mai solicitantă pentru genunchi dar durează oricum mult mai puţin decât urcarea. Toată distracţia nu durează mai mult de 4 ore. Aşa, de încălzire... Ne-am încălzit totuşi degeaba, a avut grijă vremea de asta. Dar despre asta, în episodul următor.

Flashback 20 iulie 2006

Traseul care pleacă de la Cabana Muntele Roşu şi ajunge la Cabana Ciucaş e unul anost. Se urcă un munte numai pentru a avea de unde coborî. Se ajunge pe firul unei ape unde se şi schimbă marcajul din dungă galbenă în cruce albastră. Se trece de Fântâna N. Ioan şi se începe urcarea spre cabană, toate acestea prin pădure pe un drum plin de pietre şi rădăcini de brad. La un moment dat, după ce pare că ai înconjurat tot muntele, drumul se răzgândeşte brusc şi o ia pieptiş. Aproape imediat se ajunge la zona cu păşune. La intrarea în această zonă stă copacul pe care l-am menţionat mai demult.

La 5 minute de mers este Cabana Ciucaş. Din păcate ea este abandonată.
Ştiu sigur că la începutul anilor 90 ea era în stare de funcţionare însă undeva între acea perioadă şi 2006 a fost abandonată. Din câte am înţeles, ciobanii din zonă au distrus o parte din ea pentru a folosi lemnul la stână. Starea este deplorabilă şi, ca să fie şi mai trist, în ultima vreme a fost folosită ca tomberon de gunoi. Generatorul electric zace alături. Probabil a fost prea greu pentru a putea fi cărat la fier vechi. Drumul continuă pe marcaj dungă/cruce roşie spre vârful Ciucaş. Aceasta este partea cea mai frumoasă a traseului.

Cărarea ocoleşte prin dreapta Tigăile Mari (formaţiunea stâncoasă mai proeminentă din imaginea de mai sus) şi apoi urcă printr-o ravenă stâncoasă spre o bucată de teren mai plat, ocoleşte încă o culme (Tigăile Mici cred) şi urcă până la vârf. O privire aruncată înapoi înainte de a urca ravena (culmea Gropşoarele în fundal; este vizibil şi acoperişul cabanei Ciucaş).

Toată plimbarea merită cu vârf şi îndesat, mai ales dacă ai parte de o zi frumoasă.

Odată ajunşi pe vârf (1954m) mai toată lumea se îndeletniceşte cu fotografiatul.

Unind câteva imagini se obţine ocopie palidă a priveliştii pe care o poţi admira de pe vârf.

Drumul durează, dacă îmi aduc bine aminte, cam 3 ore dus şi 2 întors. Dacă ajungi la Muntele Roşu e păcat să nu mergi şi aici. Acestea fiind spuse, flashback-ul ia sfârşit.

Zizin Fest

Ce este Zizin Fest?

Zizin Fest este o întâlnire anuală a unui grup de prieteni ce are loc pe raza comunei Tărlungeni, satul Zizin (15 kilometri distanţă de Braşov, pe DJ103A). Perioada de desfăşurare a fost în mod tradiţional 19 iulie-23 iulie însă poate varia în funcţie de diverşi factori. Componenţa grupului de prieteni este de asemenea variabilă dar cu un nucleu stabil. Pe parcursul evenimentului ce poate dura până la o săptămână îşi pot face apariţia diverşi guest stars. Evenimentul este posibil numai prin amabilitatea şi bunăvoinţa gazdei, Emi.

Câteva precizări: Zizin Fest a început la sfârşitul primului an de facultate ca o reuniune de după sesiune într-un cadru relaxant. În cadrul primelor două ediţii accentul s-a pus tocmai pe relaxare (grătare, jocuri de cărţi, băutură în cantităţi mai mult sau mai puţin moderate, stat la soare, familiarizare cu Braşovul şi împrejurimile sale, pentru cei din alte părţi ale ţării şi nu în ultimul rând mult timp petrecut în hamac). Odată cu a treia ediţie, caracterul evenimentului s-a modificat recurgându-se la excursii zilnice pe diverse masive muntoase. Astfel s-au realizat ascensiuni pe Postavaru (vf Cristianul Mare 1799m), Piatra Mare prin Şapte Scări şi Ciucaş (vf Ciucaş 1954m). Anul acesta Zizin Fest a ajuns la a patra ediţie. S-au încercat din nou o serie de excursii însă de această dată vremea s-a opus vehement şi s-au pierdut trei zile din cauza ploii. Mai grav, s-a ratat o ascensiune pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu, 2507m, din cauza ceţii. Per total se consideră că ediţia de anul acesta a fost un succes, chiar dacă unele voci spun, pe bună dreptate totuşi, că putea fi mai mult. Mai jos, desfăşurarea ediţiei de anul acesta, văzută prin ochii unui dintre participanţi.

Ziua 1

Sâmbătă m-am trezit de dimineaţă. Toate bagajele erau deja în maşină aşa că nu mai era nimic de făcut decât să o iau din garaj. La 6 şi 20 minute ieşeam din Galaţi. Ruta pe care am ales-o a fost Oituz. Drumul e bun, în afară de bucata Adjud-Oneşti care este infectă. Infectă este şi intrarea în Braşov dinspre Târgul Secuiesc. A fost aglomerat aşa că am făcut mai mult decât mi-am propus. După ce am cules oameni de prin Braşov şi de la gară, după opriri în piaţă şi la diverse magazine pentru a face stocul, am ajuns în sfârşit în Zizin şi ne-am putut relaxa. Totuşi, pentru a nu risipi timpul şi aşa puţin, am programat o urcare pe dealul din apropiere la apus.

Dealul este un pinten de vreo 150 de metri înălţime (relativ la depresiune care are vreo 500) care înaintează în depresiune şi de unde se poate admira atât depresiunea cât şi satul Zizin.

În depărtare se vede masivul Ciucaş unde aveam programată pentru a doua zi o urcare. Dealul este mai mult fâneaţă, cu excepţia unui pâlc de copaci care ascunde un releu de telefonie mobilă.

Mai sunt şi alte releee de telefonie mobilă. În fundal, Postăvarul în dreapta şi Piatra Mare în stânga, două masive deja „cucerite” anul trecut.

În ultima imagine soarele apune undeva după Măgura Codlei. Se vede clar coşul de fum de la CET Braşov care rivalizează cu cele de la Chiscani (de fapt cred că e mai înalt) şi care e cel mai vizibilă structură din întraga depresiune. Ce se vede lucind în dreapta este asfaltul de pe DJ103A deşi nu vad cum poate să facă asta din moment ce e plin de gropi.

Am coborât de pe deal (care, apropo, e cam abrupt pentru cât e de înalt) şi am dedicat restul serii relaxării de tip Zizin Fest.

PS: Mulţumiri lui Paul, care mi-a încredinţat camera spre întrebuinţare cu această ocazie.

Fuck the rest, go Budapest!

Aşa sună îndemnul americanului anonim (care a trecut prin Colors Hostel din Budapesta, pentru care, apropo, am numai cuvinte de laudă). Cam fără tragere de inimă, trebuie să fiu de acord. După câteva zile petrecute acolo ajungi la părerea că trebuie să te întorci acasă şi să ari cu plugul locul unde a fost capitala ta (după ce o bombardezi în prealabil) şi apoi să te apuci de construit de la zero. Eventual schimbi complet locaţia. Toate astea pentru că Budapesta este un oraş foarte frumos, demn să poarte titlul de capitală. E adevărat, mare parte din farmecul său este dat de locaţie: un cot al Dunării la poalele unor dealuri mici. Nu sună spectaculos însă e cea mai interesantă locaţie pentru o capitală după părerea mea. Din ce am văzut până acum, Sena e prea mică, Montmartre nu e destul de înalt şi abrupt, Tibrul e şi mai mic şi cele 7 coline sunt cam egale în înălţime şi nu ies în evidenţă.

Prima zi în Budapesta a fost folosită pentru a merge în recunoaştere de-a lungul Dunării pentru a vedea câteva dintre simbolurile oraşului, podurile. Cel mai faimos dintre ele, Podul cu Lanţuri Széchenyi, este creaţia unui englez pe nume William Tierney Clark, şi e în picioare de pe la 1849 (e drept, a făcut o pauză de stat în picioare în 1945 când a fost distrus parţial de germanii aflaţi în retragere). Cum capul de pod din Buda „aterizează” fix la poalele unui deal, englezul mai sus menţionat a gândit şi un tunel prin acest deal. Cei care caută lanţuri pe acest pod vor fi dezamăgiţi, podul este susţinut de lanţ de tip gal (ca la bicicletă adică). Felinarele de pe el îmi aduc aminte de Ponte Vecchio din Florenţa.

Al doilea pod interesant este Erzsébet adică Elisabeta, împărăteasa Austro-Ungariei, cea care a fost asasinată de un anarhist în 1898 în Elveţia. Figură foarte populară în Ungaria, ţară pentru care avea o afinitate, Elisabeta are un monument şi la noi în ţară. La coborârea de pe Oituz spre Transilvania în dreptul primei curbe la stânga se află un obelisc mic pe care scrie simplu Sissi care era numele ei de alint. Revenind la pod, el a fost reconstruit complet după distrugerea lui de către germani şi ca atare a luat o formă modernă, elegantă. La capătul din Buda, într-un parc mic, se află statuia celei care i-a dat numele.

Al treilea pod din zona ultracentrală este Szabadság care bineînţeles că era în renovare şi arăta deplorabil. Plimbarea din prima zi de şedere în Budapesta s-a încheiat cu o vizită pe lângă clădirea Parlamentului, un alt simbol al oraşului.

A doua zi ne-am trezit foarte dimineaţă pentru a evita canicula şi am plecat spre citadelă, situată pe dealul cel mai înalt. Am trecut podul Szabadság şi am început să urcăm dealul care este de fapt un parc. În vârf se află un grup statuar care a fost cruţat în sensul că nu a fost mutat în Szoborpark, unde sunt restul statuilor din era comunistă.

În spatele statuii începe citadela. În faţa ei este o promenadă de unde se poate admira oraşul. Palatul, situat pe dealul vecin, e ţinta pentru seară.

Deşi era abia ora 10 dimineaţă, soarele făcea mersul pe stradă o corvoadă aşa că, după o scurtă vizită pe la hostel, ne-am ocupat miezul zilei cu o vizită extinsă la Băile Gellért situate în hotelul omonim.

Seara, cum am menţionat mai devreme, am urcat pe dealul Palatului. Şi de acolo se poate admira oraşul deşi nu e la fel de înalt. În faţa palatului se află statuia lui Eugeniu de Savoia care i-a scos pe unguri de sub ocupaţia turcă.

Tot în incinta palatului se află şi un grup statuar reprezentându-l pe Matei Corvin la vânătoare.

Norocul a făcut ca în ziua în care am trecut pe acolo să avem parte de un apus splendid.

De la palat am continuat să mergem pe deal până la Mátyás-templom (în renovare) şi Bastionul Pescarilor. Când am ajuns acolo deja se înserase şi se putea admira oraşul, de data asta noaptea.

A treia zi am folosit-o pentru a merge pe insula Margit, un parc de 1 kilometru pătrat cu piste de alergări, fântâni arteziene, poliţie călare, mini grădină zoologică, hoteluri şi... aspersoare.

Cu această ocazie am mers şi cu metroul care e la fel de trist cu cel din Roma. Cred totuşi că e din cauză că am mers pe o singură magistrală. O clădire văzută în Ferenciek tere la întoarcere.

În seara aceleiaşi zile am făcut o plimbare prin Pesta, printre clădiri ceva mai moderne.

Ultima oprire a fost în Piaţa din faţa bazilicii Sfântul Ştefan.

A patra zi a fost şi ziua plecării însă am avut timp să ne mai învârtim pe Vaci utca şi prin halele de la capătul acestei străzi.

Ca o concluzie, oraşul mi-a plăcut foarte mult, mai mult ca Roma şi chiar mai mult ca Parisul. Pentru păreri de genul acesta am fost admonestat în toate felurile însă asta nu schimbă faptul că este un oraş frumos. Chiar dacă din când în când, câte un autobuz Ikarus aminteşte de trecutul comunist,

oraşul (cel puţin partea centrală) păstrează forma originală din secolul 19. Cât m-am plimbat prin Pesta am avut senzaţia că Hausmann a trecut şi pe acolo. Stiu că mă repet dar mi-a plăcut mult mult de tot oraşul şi nu pot decât să repet îndemnul americanului.

Tokaj

Tokaj este numele unui orăşel de 5000 de locuitori din Ungaria, renumit în întreaga lume datorită vinului omonim produs aici. De fapt este vorba de mai multe soiuri de vinuri albe, toate purtând marca Tokaji (forma adejectivizată a numelui Tokaj).

Deşi excursia la Tokaj a fost plănuită de ceva vreme, ea s-a materializat abia săptămâna trecută. Am călătorit cu rapidul „Pannonia” care face cam 16 ore din Bucureşti până în Miskolc, capitala regiunii în care se află Tokaj. Ziua în care am călătorit a făcut parte din setul de zile caniculare cum nu s-au mai văzut de 150 de ani în Ungaria. Şi s-a simţit din plin pentru că vagonul nu avea climatizare. Avea în schimb ani mulţi. În fine, am supravieţuit şi am ajuns în Tokaj un pic înainte de miezul nopţii unde ne-am cazat la pensiunea unde aveam locuri rezervate şi am adormit/leşinat.

Dimineaţă, de la fereastra camerei se poate admira un mic magazin de vinuri, unul din cele câteva zeci din localitate.

De fapt altceva nu există în localitate.

Poate pe drept motiv, pentru că Tokaj e menţionat documentar ca producător de vinuri din jurul anului 1000. Tradiţional vorbind, vinul Tokaji provine doar din recoltele de pe dealul care domină satul.

Podul din imagine traversează Tisa, după ce aceasta primeşte ca afluent Bodrog-ul.

Orăşelul vechi se vizitează într-un sfert de oră.

Primăria

Glastrele de flori sunt de fapt butoaie de vin.

Drumul spre piaţa centrală unde se află şi biserica.

Mai departe, încă vreo două crame de vin.

...şi şcoala (cred, nu sunt sigur).

Partea de excursie legată de Tokaj a fost scurtă. Seara am luat parte la o degustare de vinuri într-o cramă la 11 grade Celsius. Foarte bun vinul, mai puţin al doilea fel, cel dulce, pe care l-am aruncat cu plăcere pe jos. Nu vă speriaţi, aşa am fost instruit de către proprietarii cramei. Vinul aruncat pe jos ajută la creşterea mucegaiului pe pereţi (un fel de blană neagră de vreo 5 centimetri grosime), lucru care se pare că este încurajat. Dimineaţa următoare ne-am urcat în tren, nu înainte de a cumpăra o sticlă de Aszú de 4 puttonyos şi una de Szamorodni. Ce tren? Nu, nu spre casă, spre Budapesta!

Spontan, de vară

Vineri seară pe la 10 primesc telefon. „Hai la mare!” cică. „Când? –Mâine!”. Bineînţeles că mă codesc şi comentez. Că nu, că vreau să dorm, că ce vă apucă, că dacă mă anunţau cu o zi înainte poate mergeam...o oră mai târziu aveam biletul de tren în mână, tren care pleacă din Galaţi la 2.25. Trenul a fost mai mult sau mai puţin plin. Plin de tâmpiţi adică. O cucoană din compartiment era de părere că cei de alături rag ca leii din pădure (!?). Mie doar mi s-a confirmat ipoteza cum că „Ţăranul de oraş e cel mai prost animal”. Am dormit cu intermitenţe până pe la Feteşti de unde trenul s-a târât, literalmente, spre mare. Am ajuns în Constanţa pe la 8 cam buimac şi nelămurit de faptul că trenul mergea în direcţia opusă faţă de cum a plecat din Galaţi, avea 10 vagoane în plus şi scria pe el că vine de la Iaşi (s-a petrecut ceva obscur în gară la Făurei). M-am întâlnit cu prietenii care sosiseră cu personalul de Bucureşti cu câteva minute mai înainte şi am plecat spre Mamaia cu un autobuz din acela turistic, cu etaj şi fără acoperiş. A fost fun, inclusiv întâlnirea cu câţiva copaci mai joşi.

Am revăzut marea Neagră pe care nu am mai văzut-o de 10 ani şi nu am făcut altceva decât să zac pe plajă la soare sau să mă bălăcesc. M-am plimbat cu telegondola (care mi se pare destul de fragilă) şi am mâncat colac secuiesc. Nimic special de povestit.

În jur de ora 5 după-amiaza m-am urcat în maxi-taxi aşa cum am venit, adică cu mâinile în buzunar (stilul de călătorie care îmi place cel mai mult). Am ajuns în jumătate din timpul pe care l-am făcut cu trenul. Undeva într-un sat prin judeţul Ialomiţa m-am trezit un pic ca să-l văd pe şofer cum îşi face cruce cu o mână în timp ce trece cu 110 km/h prin faţa bisericii din sat. Bun aşa...

Ziua asta, deşi scurtă şi obositoare, mă face să mă întreb de ce nu am mai fost de aşa de mult timp la mare...

PS: Da, pentru prima dată imaginile nu au legătură. Sunt de prin împrejurimile Galaţiului din două zile diferite (una mai noroasă, de unde şi diferenţa)

HC91

Episodul de faţă va lăsa rece (sau în cel mai rău caz va oripila) pe cei cu înclinaţii umaniste. Este vorba despre disecţia (nu vivisecţia că nu era sub tensiune, ha ha) unui HC91. L-am găsit prin casă şi m-am gândit ca înainte să ia drumul tomberonului să-l desfac şi să documentez acţiunea.

Ce e un HC91? E un calculator primitiv de producţie românească pe care se poate rula Basic.

Sper să nu greşesc când zic anumite chestii pentru că au trecut vreo 15 ani de când nu l-am mai folosit. Acum că am calculat mă cam sperie cifra asta...Brrrr

Dar să revenim la ce îmi aduc aminte. Dinozaurul se conecta la un televizor pe cablu coaxial şi avea nevoie de un casetofon pentru a putea stoca ceva pe un suport de memorie mai mult sau mai puţin permanent. În cazul meu era vorba despre un casetofon cehesc care şi-a pierdut viaţa acum mult timp tot în cadrul unei disecţii. Casetofonul nu prea se înţelegea cu calculatorul aşa că mă limitam la a face programe care desenau sau scoteau diverse sunete. Eram un fel de Manole din cauză că nu puteam să salvez nimic şi trebuia să reiau tot la următoarea pornire. Tastatura se folosea un pic altfel, erau câte 4 comenzi pe fiecare tastă şi trebuia apăsată o combinaţie de taste, cam cum e cu Shift astăzi, numai că erau vreo 3 Shifturi diferite.

Să începem totuşi disecţia. Pare destul de simplu, sunt doar vreo 5 şuruburi grosolane. Surpriză! Al cincilea e ascuns sub un sigiliu de ceară ca pe vremea lui Ştefan cel Mare.

După desfacerea capacului se ajunge direct la ce ne interesează. Toate componentele în afară de tastatură şi difuzor sunt pe o singură placă.

Piesele sunt grosolane şi foarte vechi, de majoritatea am auzit când am parcurs o scurtă istorie a microprocesoarelor şi memoriilor la cursul de SMP. Procesorul e un Z80 din câte îmi dau seama.

Memoria nevolatilă (nu dăm acronime) se poate şterge cu ajutorul unei lămpi cu ultraviolete dacă îmi aduc bine aminte.

În rest sunt circuite necunoscute mie.

Când am întors placa am observat un lucru ciudat. Ori e vorba de o greşeală de proiectare care a trebuit corectată printr-o metodă barbară ori pur şi simplu nu s-a putut trasa circuitul corect numai pe două feţe (pe vremea aia nu cred că aveau acces la PCB-uri multistrat). Înclin spre a doua supoziţie. Liniile albe sunt fire trase manual între două puncte ale circuitului.

Nici soluţia de mai jos nu mi se pare ok.

În fine, mă aşteptam la ceva mai interesant. Interesantă a fost totuşi reasamblarea pentru că asamblarea originală a fost de tip Murphy în sensul că odată desfăcut este aproape imposibil să-l aduci la forma de dinainte.

Curiozitatea satisfăcută, HC91 îşi aşteaptă sfârşitul într-o pungă în garaj. Mă gândesc dacă să-l păstrez şi să văd ce valoare are peste 20 de ani. Parcă aud: Next item on the bidding list: An original HC91 in pristine condition. Bidding will begin at $10.000. :)

Ma se ghe penso...

Cântecul emigrantului genovez a fost scris in 1925 de către Mario Cappello şi cumva, pe parcursul timpului a ajuns un fel de simbol al oraşului atat pe plan local cât şi în lume. E cântat în dialectul genovez care pare un fel de corcitura de italiană cu franceză din care nu înţelegi mare lucru fără o traducere. Refrenul suna cam aşa:

Ma se ghe penso alloa mi veddo o mâ,
veddo i mæ monti e a ciassa da Nonsiâ,
riveddo o Righi e me s'astrenze o chêu,
veddo a lanterna, a cava, lazzû o mêu...
Riveddo a séia Zena illûminâ,
veddo là a foxe e sento franze o mâ
e alloa mi penso ancon de ritornâ […]

Tradus e cam aşa:

Ma se ci penso allora io vedo il mare,
vedo i miei monti e piazza della Nunziata,
rivedo Righi e mi si stringe il cuore,
vedo la lanterna, la cava, laggiù il molo...
Rivedo la sera Genova illuminata,
vedo là la foce e sento frangere il mare
e allora io penso ancora di ritornare [...]

Unde vreau să ajung cu toate astea? Sunt deja patru zile de când am revenit pe teritoriul românesc şi poate din cauză că nu văd marea în fiecare dimineaţă, poate din cauza căminului mizer şi a căldurii infernale, am intrat într-un fel de sevraj. Lipsa acută de Zena şi intoxicaţie cu Bucureşti o să scrie pe fişa mea. Şi legătura cu cântecul e faptul că şi pentru mine denumirile alea înseamnă ceva. În Piazza della Nunziata am fost în prima zi când încă nu ştiam unde şi dacă o să am un loc de cazare stabil. De acolo pleacă funicularul spre Righi pe care l-am luat de multe ori doar în plimbare ca să văd oraşul de sus.

Şi mai pot să zic cu certitudine ca la Foce e capăt de linie pentru autobuzul 20 şi pentru troleul 30 pe care le luam de pe Buenos Aires până la gara Principe. Aici ar trebui să se audă un suspin. E alloa mi penso ancon de ritornâ...

O imagine din locul care mi-a fost casă pentru trei luni, Quarto dei Mille. Ultima seara...