SMAEB 2008

Încă o premieră anul acesta: am reuşit să ajung la SMAEB. SMAEB adică Salonul de Motociclete, Accesorii şi Echipamente Bucureşti. În traducere, expoziţie de vehicule la care ţii motorul între picioare.

Motoarele nu sunt „my cup of tea”, am mers mai mult cu gândul la expoziţia de la 4tuning. Am văzut totuşi câteva chestii care mi-au plăcut, cum ar fi un snow-mobil mai mare ca un Matiz şi un ATV cu şenile şi lamă ca de buldozer. Apropo de chestii plăcute, ca şi la SIAB, la SMAEB se pune foarte mult accent pe prezenţa feminină.

Încă o imagine cu domnişoara care, sărăcuţa de ea, a făcut buf cu tot cu scuterul pe care se zbenguia.

Tot legat de chestii stresante, tot la etaj era un stand cu oarece motoare modificate şi unul dintre aceste motoare era pornit din când în când pentru efect. Sărăcia respectivă, că altfel nu pot să-i spun, părea concepută să facă numai zgomot. Eu stăteam la 5 metri de ea şi am înţeles ce înseamnă zgomot peste pragul durerii. Fetele de la stand s-au refugiat în colţul cel mai depărtat aşteptând să se termine calvarul acustic.

Măcar de ar fi avut un zgomot frumos, rotund. Dar de unde, era mai mult o suită de rateuri fără perioadă fixă, cu flăcări la eşapament.

Dovadă a faptului că nu mă pricep la motoare, abia acum am aflat că Husqvarna face şi motociclete şi că de fapt e o ramură a fabricii originale (de armament) care nu prea mai are nici o legătură cu firma care face drujbe. Plus că fabrica e în Italia la Varese.

De altfel italienii erau bine reprezentaţi, am auzit că ar fi adus şi modelul nou de enduro, Stelvio 1200, denumit după trecătoarea cu acelaşi nume din Alpi, care e undeva pe lista mea de lucruri de văzut.

Tot de la Moto Guzzi...

Ce mai era? A, da... Foarte mulţi fotografi, atât profesionişti dar mai ales amatori. Pare-se că toată lumea vrea să aibă acasă poze de la SMAEB din producţia proprie, chiar dacă-s făcute cu o tristeţe de telefon.

În încheiere, cică modelul acesta se poate conduce de la 16 ani cu permis A1. Mă întreb cât costă...

Din pavilionul central unde era SMAEB-ul ne-am mutat în pavilioanele alăturate pentru expoziţia celor de la 4tuning şi cea de la Rally Days care promitea să fie mai interesantă. Va urma...

La vârf

Acum vreo săptămână stăteam liniştit în casă când am auzit sunetul distinctiv şi îngrijorător al unui copac căzând la pământ. E asemănător ca efect cu scrâşnetul de cauciucuri pe asfalt pentru că intuieşti că e posibil să urmeze un impact. Nu a fost cazul şi cum evenimentul avusese loc în afara razei mele vizuale am uitat repede de el. Asta până când am vrut să ies din cămin şi am văzut că aleea din faţă e aproape blocată de un copac căzut.

Copacul era destul de gros, înalt cât căminul şi părea rupt direct din rădăcină. Ca să nu vorbesc aiurea, nu sunt în întregime sigur că a căzut spontan sau a fost tăiat pentru că atunci când l-am văzut la pământ era deja tranşat. Tind să cred ca a fost prima variantă pentru că era tranşat în locul în care a căzut (altfel tăierea unui copac într-o zonă problematică se face metodic începând cu ramurile şi continuând până când nu mai rămâne decât o mică parte din trunchi care poate să cadă fără să producă pagube, eventual se foloseşte şi o macara...de ce explic eu cum se taie copacii de fapt?). Dacă a fost aşa cei din parcare au avut mare noroc pentru că a căzut fix în locul în care nu putea să facă nici o pagubă.

Revenind la bietul copac, nu ştiu ce specie era, nu prea mă pricep la aşa ceva. Dacă nu are frunze de stejar, coajă albă sau ace de brad nu prea ştiu ce e. E vorba de copacul care găzduia ciobul.

În trecere pe alee, tot încercând să mă feresc de crengile care ceva mai devreme erau la o oarecare înălţime, mi-am dat seama că, într-un fel, sunt în vârful copacului. Drept urmare am căutat ce mi s-a părut mie că ar fi fost vârful şi l-am luat ca trofeu. Cam aşa arată un vârf de copac...

Apropo de vârfuri, pare-se că Miscellanea a plăcut într-o oarecare măsură celor din juriul de la Roblogfest 2008 întrucât a ieşit pe un upper-mediocre loc 20 (din 84) la categoria „Cel mai bun blog foto”. Yay!

Apa, aeru’ şi...

Se zice că punctele slabe ale unei societăţi avansate tehnologic sunt date uneori chiar de tehnologie în sine. Mai concret, lipsa utilităţilor cum ar fi curentul electric, apa curentă sau gazul ar paraliza complet şi foarte eficient orice oraş. De obicei asta se întamplă în război sau după cine ştie ce dezastru natural.

Studiu de caz: acum două zile am fost anunţat că în ziua imediat următoare va fi oprită apa de orice fel între orele 8 şi 23. Am zis ok, m-am descurcat cum am putut. A fost neplăcut însă am zis că e pentru progres şi am îndurat. La miezul nopţii încă nu venise apa însă m-am culcat cu gândul că a doua zi o să fie. A doua zi, adică azi, m-am bucurat din nou de apă curentă. Pentru foarte puţin timp însă, pentru că pe la ora 9 am constatat că iar nu e apă.

Încă din primul moment când pe ţeavă nu venea decât aer mi-am dat seama că am fost păcălit ca un copil. Era clar că apa lipsea din aceleaşi cauze ca şi ieri şi probabil va lipsi tot cam atâta timp. Copilăresc din partea mea să nu mă aştept la o astfel de manevră, ca şi cu blocarea traficului la Grozăveşti pentru lucrări aferente construirii pasajului Basarab: ar fi trebuit să dureze de pe 1 pe 10 martie şi pe 12 martie săpau o groapă imensă în mijlocul străzii, groapă pe care o suspectez că are legătura cu lipsa de apă. Zilelea astea mută tot calabalâcul pe amplasamentul nou, calabalâcul însemnând ţevi de gaz, cable electrice şi umblă şi la ţevile de apă.

Pe la 1 am ieşit după provizii şi jos la intrare nu era nici un afiş. La întoarcere apăruse un afiş care informează că apa o să lipsească până la 16. Un fel de „Fraiere, vezi că apa e oprită... O să vină ea la un moment dat...”. Dacă îmi ziceau de la început că în zilele 13 şi 14 va fi oprită apa între orele respective ar fi fost mai ok. Acum stau cu frică să nu păţesc la fel şi mâine...

Care e de fapt problema aici? Dincolo de nepăsarea legată de distribuirea informaţiei respective (de care cei care lucrează la pasaj nu cred că sunt vinovaţi), mai e vorba şi despre nepăsarea celor care au conceput acţiunea care se desfăşoară la Grozăveşti. Aş putea să ştiu şi eu de ce se lucrează în timpul zilei, dacă e vorba de o lucrare delicată ce necesită oprirea apei pentru atâtea ore în şir? Care era problema dacă lucrau între 23 şi 8? Aveau şi libertate de mişcare mai mare. Nu cred că e vorba de vreun considerent de ordin tehnic, doar că ar fi fost mai scump, oamenii ar fi trebui plătiţi altfel, ar fi fost nevoie de reflectoare puternice care ar fi consumat mult curent... etc.

Până acum chestia cu pasajul Basarab nu prea m-a deranjat. Nici că au închis traficul nu mă deranjează, că nu merg cu 601, ba chiar dimpotrivă. Credeam totuşi că Astaldi are experienţă la chestiuni de genul acesta şi poate chiar au, dar cred că au bătut palma pentru versiunea „cât mai ieftin”.

Ce am învăţat din chestia asta?
- Orele de pe afişe nu se respectă (asta e de fapt axiomatic şi o ştiam dinainte).
- Săpunul nu face spumă cu apă minerală.
- Când vrei să fierbi chestii în apă minerală nu ştii exact când fierbe apa.
- Întotdeauna să te aştepţi la mizerii de genul acesta.

PS: Aseară avea cineva un status de genul „Pândesc robinetul”. Asta fac şi eu acum...
Later edit: e 16:12 şi este apă. M-o fi auzit cineva...

Funky Business

Una din puţinele cărţi citite de mine în ultima vreme are titlul acesta: „Funky Business: Talentul face capitalul să danseze”. O lectură interesantă, recomandată nu numai economiştilor (eu nu sunt tocmai economist şi tot mi-a plăcut).

Câteva idei pe scurt: Cartea este scrisă de doi profesori de economie suedezi, anume Jonas Ridderstråle şi Kjell Nordström, doi tipi atipici aş zice, cel puţin în materie de profesori de economie: Raşi în cap, îmbrăcaţi în piele neagră, admiratori de Prodigy...asta nu înseamnă că băieţii nu ştiu despre ce vorbesc. Cartea lor, deşi scrisă în 2000, descrie începutul epocii în care noi trăim deja, o epocă în care disponibilitatea informaţiei face ca piaţa să fie aproape perfectă iar avantajele competitive sunt practic inexistente. Produsele se vând mai puţin ca o consecinţă a calităţilor (calităţi care, în cazul în care sunt unice în industrie, vor fi copiate de concurenţă în zile, nu ani) şi mai mult ca o consecinţă a emoţiilor pe care compania reuşeşte să pe trezească în client, exemplul cel mai concludent fiind, după părerea mea, Apple. În carte nu există acest exemplu pentru că încă nu apăruse fenomenul iPod sau iPhone. Să nu mă întind prea mult totuşi...

Cartea poate părea pe alocuri depăşită (vorbeşte de prima cameră digitală, Sony Mavica) însă ideile de bază rămân valabile şi dau de gândit. Am învăţat o serie de lucruri noi şi am aflat, spre exemplu, cine este acel Jack Welch despre care se tot vorbeşte la Radio Guerrilla (apropo, e freaky să auzi la radio un nume pe care tocmai l-ai citit pe rândul dinainte) şi de ce este supranumit „managerul secolului”.

Dar să nu divaghez din nou. Concluzia cărţii este că „Media nu câştigă niciodată” şi e o invitaţie la a fi diferit iar participarea la joc e de asemenea o condiţie necesară. În 99% din cazuri vei da greş însă dacă nu vei juca la loterie, vei da greş în 100% din cazuri.

Câteva impresii subiective legate de chestiuni practice: am citit versiunea în limba română de la Editura Publica. Trecând peste hârtia de proastă calitate (accept totuşi că e bine că se foloseşte hârtie reciclată), din nou m-a părut rău că nu am putut să citesc versiunea în limba originală, care presupun că e suedeza (pentru că dacă limba originală e engleza, mă voi oftica foarte tare). Asta pentru că este evident că ediţia asta e o traducere după engleză, după părerea mea nu foarte reuşită şi uneori prea zeloasă. Dacă Ziggy Stradust a rămas aşa, atunci şi The Thin White Duke trebuia să rămână aşa, nu să devină „Ducele alb şi zvelt”. Nu mai spun de motto-ul capitolului 2, care e un citat din Prodigy ce sună cam aşa: „Caut sămânţă de scandal/Sunt tartorul principal” (probabil începutul de la Firestarter şi anume „I'm the trouble starter, punkin' instigator”, că altceva nu-mi vine în minte). Cartea e destul de funny şi fără traduceri de genul acesta. De exemplu autorii recunosc că ţara lor natală „e acoperită de zăpadă şi gheaţă mai mult timp pe an decât poate să suporte un om sănătos la cap.”

Acestea fiind spuse, vă urez lectură plăcută. E foarte probabil să vă placă. Ah, da, există şi o continuare apărută în 2003: „Karaoke capitalism – Management for mankind”.

Ciocolată

Radio Guerrilla e de vina! Duminică pe la prânz am auzit o ştire cum că era ultima zi pentru Târgul de Cafea şi Ciocolată. Aşa că, dacă tot ne întâlneam mai mulţi la „luat aer”, am zis să facem o oprire şi pe acolo.

Temători că toţi ciocolatofilii (care nu-s puţini - Ina, ai fost pe acolo?) ar fi descins acolo, am plecat de la premiza că dacă e prea multă lume nu intrăm. N-a fost cazul, deşi maşina am parcat-o la ceva distanţă din cauza lipsei de spaţiu.

Când am ajuns la standuri, am rămas un pic dezamăgiţi de dimensiunile „târgului”: Standuri foarte puţine la număr.

Ce se vede în imagine e un sfert din „târg”.

Aroma compensa totuşi dezamăgirea. Un amestec puternic de cafea şi ciocolată, fiecare în câteva zeci de sortimente. Deşi nu era foarte aglomerat, la fiecare stand erau cozi, unele nu foarte organizate şi abia puteam vedea ce se vinde.

Tot felul de sortimente de ciocolată, mărci străine de care nu am auzit, faimoase probabil (nu sunt expert aşa că nu mă bag).

Atracţia cea mare erau fântânile de ciocolată, vreo trei la număr dintre care una cu ciocolată albă. La standurile lor se vindeau frigărui de fruct trecute prin fântână.

Eu m-am mulţumit cu a gusta o bomboană de ciocolată de la un stand random, convins fiind că nu pot să nimeresc ceva rău la gust. Am avut dreptate, a fost excelentă.

Toată vizita la târg a durat maxim un sfert de oră după care ne-am dus în Herăstrău şi am înconjurat lacul. Lume multă, fum de la mici, balauri mai mici sau mai mari pe biciclete în condiţiile în care aleea era deja plină de oameni (am biciclit destul la viaţa mea şi ştiu că nu e plăcut să te plimbi printre oameni aşa că nu înţeleg mişcarea. E adevărat că nu prea au unde să se ducă în altă parte.) Abia pe partea opusă a lacului a început să semene a plimbare prin parc (până atunci a fost plimbare prin piaţă).

PS: Deşi e foarte devreme în an, au dat frunzele la copaci...

Tropaeum Traiani

Cum spuneam mai devreme, ultima oprire din pentru excursia asta a fost la Adamclisi, la monumentul Tropaeum Traiani. Cum se ajunge acolo? Heh, destul de usor dacă ai o hartă. Dacă nu, te bazezi pe ce ai văzut o seară înainte pe Google Earth. În esenţă, În Murfatlar am făcut stânga peste Canalul Dunăre-Marea Neagră şi am ţinut drumul principal spre Ostrov. Cu multă încredere, pentru că indicatoare spre Adamclisi nu sunt. Undeva pe lângă Pietreni (parcă asa se cheamă satul, n-am hartă la îndemână şi se pare ca e prea obscur ca să apară pe Google Earth) se vede de undeva de după deal partea de sus a monumentului.

Practic în Adamclisi nu se ajunge, monumentul e undeva la intrarea în localitate pe dreapta cum vii de la Constanţa. Monumentul e la capătul unui drum lateral drept şi se vede imediat după intrarea pe el. Calul probabil e lăsat de romani...

Apropo, cu ocazia asta, să povestesc câte ceva despre monument. Construit în 109, monumentul comemorează victoria lui Traian din 102 de la Tapae. Locul ales pentru monument este cel în care Legiunea XXI Rapax şi-a încheiat contribuţia la istorie în 92 (anihilare totală pare-se, de mâna sarmaţilor).

Când vezi monumentul devine clar că nu poate fi vorba despre original. În 1896 nu mai era mare lucru rămas (vezi aici o imagine). În 1977 a fost refăcut complet, păstrând forma originală.

Vizitarea incintei se face contra unei taxe de 3 lei, pentru studenţi. Monumentul dispune şi de o cale de a urca pe el, presupun că pentru lucrări de întreţinere. Dar accesul e dificil chiar şi după ce faci rost de cheia de la lacăt. (Cum ştiu asta? Câţiva tineri întreprinzători au făcut asta cât eram noi pe acolo însă scara îngustă şi verticală ce dispărea în beznă nu m-a îmbiat destul ca să urc şi eu).

Curiozitatea satisfăcută (îmi doream de ceva vreme să ajung acolo), am plecat spre Bucureşti de data asta pe alt drum, spre Medgidia. Pustiu şi foarte vălurit, a încheiat perfect călătoria. Am prins apusul printre dealurile Dobrogei de Sud.

Şi ultima imagine, cu iz de road trip...

Cu asta s-a încheiat un week-end foarte plăcut.

On Plonge

Nu mai auzisem de restaurantul On Plonge până când nu am păşit prima oară înăuntru. Îl văzusem în ziua precedentă din Piaţa Ovidiu dar nu ştiam cum se cheamă.

Clădirea are formă de val şi e situată chiar pe digul portului Tomis. Din ce am citit pe net, e destul de cunoscut însă reputaţia variază. Specificul său e mâncarea făcută din chestii care au mişunat pe sub apă. Restaurantul pare să aibă şi o terasă care, în ziua în care am mâncat noi acolo, era goală şi cauza vântului puternic.

Nu-mi dau seama dacă la parter e acelaşi local, în orice caz noi am fost la etaj de unde se poate admira priveliştea.

Acum despre restaurant în sine: mese puţine dar spaţioase (asta înseamnă să faci rezervare în weekend altfel nu prinzi loc la prânz), mobilier comod, luminos per ansamblu pentru că sunt geamuri peste tot, şi pe latura cu marea şi preţuri ok. Personalul a fost amabil, ni s-a răspuns la toate întrebările legate de mâncare., atât înainte cât şi în timpul mesei ( „De ce are peştele ăsta oasele verzi?”) şi totul a durat cât trebuia să dureze.

Despre mâncare: dacă tot am intrat într-un restaurant cu specific, am zis să ne delectăm cu chestii marine. La felul I eu am luat o supă cremă de rechin despre care fusesem avertizat, indirect, că este destul de grasă. Într-adevăr, chiar dacă jumătate din supă e suc de lămâie, cealaltă jumătate e peşte franjuri şi undeva pe la jumătate am considerat că nu merită efortul. Am gustat şi supa cremă de midii şi am descoperit că nu îmi plac nici midiile.

Felul doi a fost cu totul altceva. Eu am avut coşuleţe cu surimi în sos alb care au fost excelente. Tot excelent a fost şi chefalul cu roşii, migdale şi usturoi, pe care l-am gustat. Nu ştiu ce gust a avut zărganul dar faptul că a dispărut din farfurie îmi zice ca a fost bun. Apropo, zărganul e unul din puţinii peşti care are oasele verzi, îngrijorător de verzi dacă nu ştii despre ce e vorba.

În concluzie, On Plonge e un loc bun în care să mănânci în Constanţa. Dacă mai punem la socoteală şi locaţia, intră sigur în top.

Limonadă la malul mării, văzută prin paharul meu de Nestea.

PS: Tot legat de mâncare, mărul Starkrimson cu care mă „delectez” acum e sub orice critică. Deşi pare tare, de fapt are consistenţa asemănătoare piureului şi nici gustul nu e departe. Aşa îmi trebuie dacă iau fructe din hipermarket.

Constanţa

Duminica o rezervasem pentru plimbat prin Constanţa, aşa că am făcut şi un plan mic care avea la punctul 1 mersul la moschee. A trebuit adăugat totuşi la plan şi punctul 0 şi anume mâncat ceva de dimineaţă (altfel nu reuşeam să urcăm în minaret).

Am mers la Tomis Mall care e un fel de Modern, actualul Winmarkt din Galaţi. E cam înghesuit printre alte clădiri, dar macar food court-ul e destul de sus ca să poţi vedea marea printre rufele puse la uscat şi antenele gsm de pe cladirile din jur.

La moschee am ajuns în jur de ora 11. Nu era nimeni deşi mă aşteptam să fie măcar un pic aglomerat.

Interiorul mi s-a părut mic, de fapt mai mic decât mă aşteptam şi din povestirile altora îmi imaginam un minaret colosal de dimensiunile celor din Istanbul. Totuşi minaretul are peste 40 de metri şi când urci spirala nu mai pare asa mic.

Am uitat să menţionez că, deşi în noaptea precedentă plouase un pic, duminică vremea era din nou perfectă, de data asta cu vizibilitate neliminată, însă cu un vânt destul de puternic. Sus în minaret rafalele erau chiar îngrijorătoare dar tot am apucat să trag câteva cadre.

N-am stat mult că nu ne puteam înţelege între noi din cauza vântului. De la moschee am luat-o spre Cazinou. Am fost dezamăgiţi să-l găsim în paragină, deşi e concesionat pe vreo 50 de ani unei firme israeliene care deţine un lanţ de cazinouri. Nu e vorba că nu s-au ţinut de promisiune (deocamdată nu au încălcat prevederile contractului) însă e păcat să stea aşa. Unele geamuri dinspre mare sunt sparte şi se poate privi înauntru.

De acolo am ajuns în punctul de unde se coboară în portul Tomis.

Chiar dacă era soare, vântul ne cam băgase frigul în oase aşa că am intrat la un ceai în restaurantul On Plonge, cel în formă de val, chiar de pe digul portului. Ne-a plăcut aşa că am hotărât să şi mâncăm de prânz la ei, dar ceva mai târziu. Prânzul am să-l povestesc mai pe larg în următoarea însemnare.

După pauza de la vânt am ieşit afară din nou şi am înconjurat portul. Dealul care mărgineşe portul e plin de clădiri vechi şi interesante. De exemplu Hotelul Palace, construit odată cu Cazinoul pentru a deservi clienţii acestuia, sau acestea două care, spre ruşinea mea, nu stiu ce sunt.

Portul e în renovare, şi e plin de şanţuri cu râme roşii şi mormane de pământ.

Imediat ce am terminat de înconjurat portul, am intrat în zona cu nisip, nisip care era mai mult în aer decât pe jos, din cauza vântului. În retragere, am prins şi câteva cadre cu norii care deveniseră ceva mai numeroşi.

Am urcat pe o scară veche până în Piaţa Ovidiu, unde lăsasem maşina...

...şi am mers până la gară ca să vedem portul adevărat. Nici acolo nu am stat mult pentru că ni se făcuse foame şi ne-am întors la On Plonge. La 4 fără sfert terminasem de mâncat şi eram în maşină. În ciuda vastei mele experienţe de navigator (he he) am reuşit să-l încurc pe Tudor şi am făcut o incursiune pe drumul spre Ovidiu, adică pe drumul greşit. Aşa se explică imaginea următoare, luată la întoarcere spre Constanţa.

Mi se părea mie dubios că nava nu era în locul acela la venire. De fapt văzusem altă navă, pe asta:

Cam asta a fost cu Constanţa. Fain oraş, chiar dacă e destul de aglomerat. Din scurtele vizite trecute nu-mi făcusem o idee corectă în ceea ce priveşte oraşul însă acum ştiu că sunt motive să mă întorc.

De ce am plecat aşa devreme? Pentru că mai aveam ceva de bifat pe listă, şi anume Adamclisi cu al său Tropaeum Traiani. Aşadar, va urma...

Litoralmente

Înainte să fiu întrerupt cu leapşa, odiseea mea pe litoral de 1 martie se împotmolise pe pod la Mangalia. De acolo am pornit prin Mangalia, şi am bătut tot litoralul prin staţiuni, Costineşti şi în final am ajuns în Constanţa.

Prima etapă a fost foarte scurtă pentru că am am oprit şi la un fel de muzeu al marinei la intrarea în Mangalia. Sărăcuţ, vreo 3 mine, vreo 3 antiaeriene şi o vedetă torpiloare urcată pe un postament. Astea erau în curte, clădirea era închisă. Următoarea oprire am facut-o în Mangalia unde am scos capul printre blocuri ca să vedem marea. În stânga noastră la o oarecare depărtare se vedeau hotelurile din Venus, Cap Aurora şi Jupiter. În speţă Onyx, din Cap Aurora, cel mare şi alb, la care am stat, şi Capitol, cel înalt şi verde la care nu am stat, dar care este lângă Meteor la care am stat de mai multe ori. Au trecut ceva ani de când am mai trecut pe acolo şi tot pot să desenez o schemă din minte. Deh, copilăria.

În staţiuni nu am mai oprit, am mers doar foarte încet. După ani la rând în care am tot auzit la televizor despre condiţiile îndoielnice de cazare la mare se pare că se schimbă ceva. Majoritatea hotelurilor din toate staţiunile sunt renovate şi chiar şi acum se lucrează intens. La fel şi în Costineşti, unde am lăsat maşina în faţa Poliţiei...

...şi ne-am strecurat pe plaja printre betoniere, zgomot de ciocane pneumatice şi înjurături de maistru de şantier. Am văzut amenajările noi, făcute după dezastrul de acum trei ani. Monumentul e din nou în picioare (nu e originalul din câte ştiu) şi epava Evangeliei e şi ea la locul ei.

Paranteză: Documentându-mă pentru însemnarea cu flota militară, am citit câte ceva şi despre Evangelia. Lansată la apă în 1942 la Belfast, sub numele de Empire Strength, a schimbat de câteva ori proprietarii şi a ajuns pe mâna grecilor. Povestea neutră este că Evangelia a eşuat pe un banc de nisip pe vreme rea în 1968. Povestea mai puţin neutră e că echipajul a provocat incidentul în mod voit la indicaţiile armatorului pentru a se putea recupera asigurarea. După ce a fost scos o dată de remorchere romaneşti din nisip, peste noapte a „eşuat din nou” de data asta temeinic. Echipajele româneşti s-au prins şi s-a intrat în litigiu. Echipajul a părăsit nava la scurt timp şi conform legilor ea a intrat în posesia statului român. Nu s-a plătit niciodată asigurarea. Aici e si o imagine cu nava în zilele ei bune.

După Costineşti am plecat direct spre Constanţa pe un drum în ton cu marea. Adică vălurit.

La Constanţa a apărut problema clasică: Unde mâncăm? Am bâjbâit prin oraş până am ajuns în Piaţa Ovidiu unde ştia Aura un restaurant cu vedere la mare. Din păcate era închis. Priveliştea cu Portul Tomis era frumoasă, dar ce folos dacă nu era şi mâncare?

După multă învârteală şi cu maşina şi pe jos am găsit loc la pizzeria Merlin, undeva prin centru. După ce am mâncat mai trebuia să omorâm nişte timp până să ne luăm în primire apartamentul unde aveam să stăm peste noapte aşa că am mers până în Năvodari, am întors fără să oprim şi ne-am întors în Mamaia. Am parcat lângă hotel Rex şi am bătut un pic plaja. Din păcate vremea se stricase, nu mai era soare, bătea vântul şi alte chestii neplăcute. Culoarea mării s-a schimbat şi ea, de la albastrul intens de mai devreme la un verde tern.

Cine a dat drumul la lupi pe plaja?

Pe la 5 după amiaza am ajuns şi noi în apartament şi ne-am odihnit un pic. Am ieşit mai pe seară prin centru într-un local ochit la prânz, Cafe D’Art parcă îi zicea. Şi acolo au pizza bună :). Localul e destul de aglomerat şi e „matronat” de o tătăroaică care struneşte patru chelneri, destul de bine aş zice. Preţuri ceva mai mici ca aici în PUB18, atmosferă faină aşa că îl pot recomanda.

Gata cu ziua 1 a excursiei. Urmează ziua 2, ceva mai lejeră, divizată şi ea în maxim trei episoade, din care unul se vrea recenzie de restaurant. Aşadar, va urma...

Leapşa cu muzichie. Grrr...

Mda, ştiam că o să vină şi momentul asta... Leapşa asta circulă de ceva vreme. Personal, eu credeam că a fost eradicată, aşa cum se întâmplă cu bolile infecţioase, dar se pare că nu. Vine de la Aura.

Lepşele (asta o fi pluralul?) au în general scopuri nu foarte bine definite. Pe această cale o rog pe Aura să-mi explice dpdv sociologic fenomenul acesta; eu sunt inginer şi chiar dacă intuiesc câte ceva nu am vocabularul necesar. Deci cum e? Leapşa este o modalitate prin care actorii sociali...restul ne spune Aura. Deci de ce ar trebui să particip la chestia asta şi ce mă aşteaptă dacă nu?

Eu zic că e o metodă ascunsă ca lumea să se laude cu ce are prin playlist, ce muzică faină/cool/tare/sensibilă/specială ascultă. Asta e o chestie relativ domestică, însă se poate trece la lucruri cu aromă de oracol de clasa a 4-a unde e doar ceva care se face, fără a se întreba „de ce?”, un fel de interacţiune socială. Mă rog, acuma s-a mai schimbat treaba, se lasă commenturi pe haifaiv.

Dacă stau bine să mă gândesc am şi eu ceva muzică cu care mă pot mândri, aşa că...

1. PPut your music player on shuffle. O clipă...

2. PPress forward for each question. Da da, cunoaştem...

3. UUse the song title as the answer to the question even if it doesnt make sense. NO CHEATING! Siiiigur! Şi dacă dau peste O-Zone ce fac? Nu se poate aşa ceva...

4. TTag 5 ppl Clar! Să transmit şi eu boala mai departe.

Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates to the questions. Asta e tare. Parcă aş fi la psihiatru. Bine că nu mă întreabă cum mă face să mă simt şi dacă cumva dau peste Disturbed-Stupify să mă duc to my happy place, definit la începutul şedinţei.

Dar gata cu comentariile. Voi lăsa acum algoritmul infect de shuffle al winamp-ului sa-mi dezvăluie adevărata personalitate.

1.How are you feeling today?

Nothing in my way(Keane) – s-ar potrivi fain dar nu cu ziua de azi. Aşa că nu.

2.Will you get far in life?

Paradise (Sade) – am tot zis că dau dilit la tot Sade-ul de pe hard întrucât shuffle-ul are o afinitate pentru ea. Se pare că nu am acţionat încă.

3.How do your friends see you?

Natural rebel (Cherry Stone) – Puahahahaha. Să fim serioşi...

4.Will you get married?

We come one (Faithless) – Ce, vrea cineva sa-mi sugereze ceva?

5.What is your best friend’s theme?

Soldier of Fortune (Coverdale&Vandenberg) – I doubt that. Oricum, dacă cineva are un theme song, e tare limitat.

6.What is the story of your life?

Fără resentimente (Paraziţii) – Şi dacă realitatea-i crudă o s-o pun pe gratar...

7.What was high school like?

A Perfect Lie (The Engine Room) – Da, am coloana sonoră de la Nip/Tuck…

8.How can you get ahead in life?

Nobody’s Wife (Anouk) – Asta i s-ar fi potrivit Aurei la pct. 4

9.What is the best thing about your friends?

Diesel Power (The Prodigy) – Nu ştiu ce să zic... Tudor are un diesel dar nu sunt sigur că asta e definitoriu pentru el.

10.What is in store for this weekend?

Lullaby (Mantra feat. Linda Oliveri) - ???

11.What song describes you?

Twisted Transistor (Korn) – mda, vezi punctul 5. O inepţie...

12.To describe your grandparents?

Marble House (The Knife) –Brici se potriveşte.

13.How is your life going?

Secret Smile (Semisonic) - ???

14.What song will they play at your funeral?

Cient’anne (Gigi D’Alessio & Mario Merola) – Hmmm, parca dădea cineva colţu’ pe acolo prin videoclip, e mai de jale aşa, merge...

15.How does the world see you?

Un kilo (Zucchero) – Doar atât?

16.Will you have a happy life?

Set fire to the third bar (Snow Patrol) - ???

17.What do your friends really think of you?

Metropolitain(Emmanuel Santarromana) – ??? E mai rau ca la horoscop. Nu se potriveşte nimic...

18.Do people secretly lust after you?

Achilles’ Heel (Toploader) - ???

19.How can I make myself happy?

Thou shalt always kill (Dan Le Sac Vs. Scroobius Pip) – ha ha

20.What should you do with your life?

Levas Polka - Russian Version (DJ Slon feat. Loituma) – Şi cu asta se încheie.

Cu leapşa asta o să fac ce fac de obicei cu mass-urile. O să moară la mine.

Onoare şi Patrie

Umanişti şi nu numai, feriţi-vă! Urmează o însemnare cu iz tehnico-belicos şi anume o trecere în revistă a flotei militare româneşti. Asta pentru că am avut ocazia să văd mare parte din ea ancorată în lacul Mangalia la întoarcerea din Vama Veche. Cine e curios, să citească mai departe. La sfârşit este şi o mică surpriză.

Trebuie să recunosc că înainte de asta nu ştiam mare lucru despre acest subiect. Ştiam doar că există o navă amiral – Mărăşeşti şi că am cumparat la suprapreţ de la englezi două fregate, HMS London şi HMS Coventry. Acestea sunt nave relativ moderne construite la jumătatea anilor 80 şi sunt ceea ce se poate numi „toată floarea cea vestită” a flotei. Redenumite „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, aceste două nave sunt în serviciu activ. Pentru restul a trebuit să mă documentez pornind de la numerele de înregistrare.

În timp ce navele cele mai mari sunt ori pe la Constanţa, ori patrulând prin Mediterana, aproape tot restul flotei e la Mangalia pe lacul mai sus menţionat şi poate fi admirat de pe podul care îl traversează.

Acestea sunt după cum urmează: Vice-Amiral Ioan Murgescu(271) - una din cele două nave (cealaltă e Vice-Amiral Constantin Balescu – 274) construite pentru operaţiuni de minare/deminare. Design românesc, construite în 1980 şi 1981 la o atuncătură de băţ, în şantierul naval Mangalia.

Urmează vedetele putărtoare de rachete şi vedetele torpiloare.

De nava albă nu vă povestesc încă nimic, e surpriza de la sfârşit. Alături de ea sunt 3 (din 6 existente) vedete purtătoare de rachete din clasa Osa I – de producţie rusească, au fost construite prin anii 60 la Rybinsk şi la noi au primit nume de păsări răpitoare cum ar fi Şoimul, Vulturul, Acvila, Eretele etc. În imagine se poate identifica doar Şoimul – 194. Celelalte 3 (din 12) sunt vedete torpiloare din clasa Năluca (sau, conform NATO, clasa Epitrop), în esenţă vedete de clasă Osa I (care apropo, înseamnă viespe în rusă) contruite la noi, cu tuburi de torpile în loc de lansatoare de rachete. Acestea au fost botezate cu nume mai arhaice cum ar fi Năluca, Smeul sau Viforul. În imagine se poate identifica doar Vârtejul – 206.

Pe partea cealaltă a podului, spre oraş, sunt cele trei corvete purtătoare de rachete construite tot de ruşi, tot la Rybinsk.

Fac parte din clasa Molniya (fulger, în rusă) sau după denumirea NATO - clasa Tarantul; au fost construite la începutul anilor 90 şi sunt succesoarele celor din clasa Osa I. La noi au primit numele de Zborul, Pescăruşul şi Lăstunul (de la stânga la dreapta în imagine).

Aşa, am ajuns la băieţii mai mari, şi anume la fregatele uşoare din clasele Tetal I şi II.

Cele patru din stanga sunt clasa Tetal I, design românesc, şi ele construite la Mangalia prin anii 80. De la stanga la dreapta, vedem pe Vice-Amiral Vasile Scodrea – 261, Vice-Amiral Vasile Urseanu – 262 şi Amiral Petre Barbuneanu - 260 sau Vice-Amiral Eugeniu Rosca – 263 (ultimele două nu au semne distinctive). Ultima navă din dreapta, deşi e vopsită la fel, e mai nouă. E una din cele două nave din clasa Tetal II, Contra-Amiral Eustatiu Sebastian – 264. Nava soră, Contra-Amiral Horia Macelariu – 265 este şi ea pe partea cealaltă lângă Zborul, numai că nu apare în imagine. Aceasta e şi cea mai nouă navă construită la noi, fiind dată în folosinţă în 1996.

Mai rămâne de explicat ce e cu nava albă, surpriza. De când am văzut-o mi-a atras atenţia pentru că are o formă diferită de celelalte, care îi trădează un pic vârsta.

Nava este canoniera „Lt-comandor Eugen Stihi” şi are aproape 100 de ani. A fost construită în 1916 la Lorient în Franţa sub numele de Friponne (Poznaşa în romaneşte). Deşi era depăşită din perioada interbelică, cumva a reuşit să treacă prin două războaie mondiale, a fost „împrumutată” de ruşi, a fost folosită ca dragă de mine, ca navă de instrucţie şi ca navă de cercetări hidrografice în ultimii ani. A fost refăcută de mai multe ori, aşa că suprastructura nu mai păstrează forma originală. E un fel de topor al lui Lincoln, dacă aţi mai întâlnit paradoxul. Carena pastrează totuşi forma originală cu pupa rotunjită.

La vârsta venerabilă pe care o are, Stihi e una din cele mai vechi nave militare încă funcţionale din lume. Cele mai vechi decât ea se pot număra pe degete. În momentul de faţă cred că s-a renunţat la ideea de a o tăia pentru a recupera fierul vechi, idee apărută prin 2004, şi e pe cale de a deveni navă muzeu.

Cam asta e flota Forţelor Navale. Următoarea însemnare se întoarce la week-end-ul pentrecut la mare de 1 martie aşa că pot să zic: Va urma...