Clădirea Statului-Imperiu

Sfârşitul celei de-a doua zile pline de New York a fost la înâlţime ca să zic aşa. După ce i-am dat târcoale în prima zi, a venit timpul să urcăm în Empire State Building, noaptea. Coadă nu era deşi judecând după spaţiul alocat ar fi putut să fie o coadă monstruoasă. Din ce am citit după, într-adevăr cozile ar fi legendare – una afară pe trotuar, una la liftul spre bilete, una la bilete, una la liftul principal şi una sus, ca să ieşi pe terasă. Noi nu am prins nici o coadă, nicăieri.

Am luat bilete pentru balconul panoramic de la etajul 86 dar ne-am lăcomit şi am luat bilete şi pentru etajul 102 ceea ce mai târziu s-a dovedit a fie o mare păcăleală. Am luat primul lift, am schimbat cu alt lift nu mai ştiu la ce nivel şi am ajuns la etajul 86. Acolo, spre deosebire de Willis Tower sau John Hancock, poţi să ieşi direct afară pe un fel de terasă panoramică cu grilaj.

Clădirea, care îşi ia numele de la porecla oficială a statului în care se află, e acolo din 1931. Pentru mai mult de 40 de ani a fost cea mai înaltă clădire din lume şi 23 de ani cea mai înaltă structură artificială. Actualmente nu mai e aşa, în State mai sunt Willis Tower şi Trimp Tower din Chicago care sunt mai înalte iar pe plan mondial e pe locul 15. A fost construită în doar 410 zile de o forţă de muncă de 3400 de imigranţi europeni şi indieni Mohawk. La vârful ornamentului are 443 de metri iar la etajul 102, ultimul, are 381. Deşi nu pare, este un zgârie-nori de metal care a fost placat cu calcar. Dată fiind perioada în care a fost construită , clădirea a devenit profitabilă abia în 1950.

Ca o curiozitate, în 1945 clădirea a fost lovită de un bombardier B-25 care se rătăcise în ceaţă. Avionul a lovit la etajul 79 şi a omorât 14 oameni incluzând pe cei 3 oameni din echipaj. Unul dintre motoarele avionului a trecut prin clădire şi a ieşit pe partea opusă în timp ce celălalt a căzut într-unul dintre puţurile de lift. Clădirea a fost afectată, însă nu foarte tare. Accidentul s-a petrecut sâmbătă şi luni oamenii au fost lăsaţi să se întoarcă la lucru.

Astea nu prea au mare importanţă când păşeşti pe terasă la etajul 86. Faptul ca e o terasă deschisă contează foarte mult. Una e să fie un geam de câţiva centimetri între tine şi hău şi alta e să simţi cum bate vântul. Totuşi, dat fiind grilajul, balustrada destul de voluminoasă şi terasa destul de spaţioasă nu te simţi în nesiguranţă. Şi da, New York-ul văzut de sus noaptea e impresionant.

După ce am epuizat toate laturile terasei am mers la ultimul lift, cel spre etajul 102. Până acolo duce un singur lift din câte mi-am dat seama şi e de tip vechi, cu liftier. În cazul nostru liftierul era foarte bătrân şi pus pe şotii. Liftul respectiv se „conduce” cu ajutorul unei manivele care rotită într-un sens îl face să meargă în sus şi în celalalt sens în jos. Uşile pot fi deschise în mers ceea ce ne-a şi arătat. Şi ca să ne mai arate ceva a oprit la unul dintre nivelele intermediare, nu fără a smuci liftul în sus şi în jos de vreo două ori pentru că nu nimerea exact uşa care trebuia. Când totuşi am nimerit-o, pe uşă era un avertisment că după ea nivelul radiaţiilor electromagnetice este periculos. Acolo sunt echipamentele de telecomunicaţii. Liftul urcă prin mijlocul ornamentului art-deco din vârful clădirii care la origine era gândit ca punct de ancorare pentru zeppeline. E gol pe dinauntru şi are nivele intermediare doar din plăci metalice stil fagure. Ştiu asta pentru că liftierul a deschis uşa respectivă şi ne-a lăsat să aruncăm o privire. Până la urmă am ajuns şi la etajul 102, ultimul. Acolo puntea e mult, mult mai mică, au loc doar câţiva oameni în acelaşi timp şi sunt geamuri. Unele din ele fumurii. Subiectiv vorbind, nu prea îţi dai seama că eşti mai sus, vederea e cam aceeaşi. De aceea sunt de părere că nu merită să urci până acolo decât doar pentru titlul de a fi mers la ultimul etaj al clădirii.

După Empire State Building am încheiat ziua ceva mai devreme parte pentru că eram obosiţi după atâta alergătură, parte pentru că a doua zi trebuia să ne trezim foarte de dimineaţă pentru că aveam plănuită o excursie. Ah da, să nu uit pozele, de o calitate îndoielnică ce-i drept – parte din cauza cantităţii reduse de lumină, parte din cauză că Vivitarul se pare că este foarte soft la apertură maximă.

Printre clăbuceţi

S-a încheiat anul şi am rămas cu afaceri neterminate ale căror detalii devin din ce în ce mai fuzzy. Mai sunt câteva episoade americane însă mai am de terminat şi cu excursia de la Sinaia din week-end-ul cu zăpadă. Aşadar...

A doua zi de Valea Prahovei am rezervat-o pentru o plimbare ceva mai lungă. După 15 minute de dezăpezit maşina (pentru că ninsese iar noaptea) am plecat spre Predeal pe o vreme mohorâtă cu plafon de nori. Am lăsat maşina sus la Cioplea şi am coborât prin Predeal spre gară şi pârtiile de schi. Cum ziceam şi data trecută, majoritatea oamenilor erau acasă tremurând de frica zăpezii aşa cum le ziceau televiziunile să facă (sau se păstrau pentru week-end-urile de Crăciun şi Anul Nou ca să schieze pe ploaie, mocirlă şi pietre). Astfel, zona era chiar aerisită şi nu am stat la coadă la telescaun. Am luat telescaunul ca să evităm urcarea până la Clăbucet Plecare. Ajunşi sus am descoperit că ajunsesem în plafonul de nori şi aveam vizibilitate 10 metri. Totuşi am zis să vedem cum ne descurcăm la urmărit traseul spre Cabana Gârbova, care se află conform indicatorului la o distanţă de 15 minute. Asta vara şi mergând alert. Iarna pe zăpadă de 15 cm fără potecă tăiată durează mai mult. Chiar dacă vizibilitatea era redusă nu aveam cum să pierdem drumul pentru că e foarte bine marcat şi merge de-a lungul unei zone dezpădurite. Se cam coboară către Gârbova, nu ştiu exact cât, dar nu e bine pentru că la întoarcere trebuie să urci la loc :). Pe drum ne-am întâlnit cu sania trasă de cai şi câinii ciobăneşti de la cabană. Câinii erau prietenoşi, lucru foarte bun date fiind dimensiunile lor. Ajunşi la cabană...

...am intrat şi am luat o ciorbă de perişoare (îndrăznesc să zic destul de bună dar e posibil să fi fost sub influenţa frigului de afară). Planul era să urcăm pe vârful Clăbucetul Taurului care e imediat lângă cabană dar fiindcă nu am fi văzut nimic şi mai ales fiindcă diferenţa de nivel mi se părea neplăcut de mare am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum.

La întoarcere la Clăbucet Plecare am făcut câteva poze şi la rămăşitele a ceea ce a fost Cabana Clăbucet Plecare. La momentul respectiv nu ştiam la ce mă uit şi teoretizam că ar fi vorba de o construcţie neterminată. Mai târziu am aflat că a fost distrusă de o explozie.

De la Clăbucet Plecare am apucat un alt drum care coboară pe o pârtie (Cocoşu parcă). Foarte puţini oameni la schi, cei mai mulţi cu placa. Amuzant e că (mi s-a explicat şi mie) prin zonele mai plate ale pârtiei începătorii îşi pierd avântul şi nu mai pot înainta. Cei cu schuri nu au probleme pentru că au beţe încă cei cu snowboard-uri trebuie să facă un fel de dansul pringuinului ca să înainteze până la următoarea pantă. Şi am fost martor la un astfel de marş al pinguinilor, destul de amuzant de altfel. Din fericire traseul nostru era comun cu pârtia numai până la un moment dat. Am lăsat pinguinii în legea lor şi am cotit la dreapta pe cărarea care ajunge în drumul de maşină spre Cabana Susai. Dacă până acolo am mai avut companie, pe cărarea respectivă am fost singuri. Am văzut şi urme de mistreţ, şi la propriu şi la figurat.

Nu am mai ajuns la Susai pentru că eram obosiţi şi nu mai aveam foarte multă lumină. Când am ajuns la drumul de maşină am luat-o în jos spre Cioplea. Ne-am întâlnit doar cu două snowmobile şi un cârd de atv-uri încălecate de nişte omuleţi zgribuliţi. Până am ajuns la maşină s-au făcut 10 kilometri de umblat pe cărări aşa că am încheiat ziua cu masă în Sinaia şi apoi târâre spre Bucureşti.

...şi a fost 2009

S-a terminat încă un an. Iar am umblat mult, mai mult chiar decât îmi imaginam la începutul lui. Am bifat majoritatea lucrurilor de pe lista cu chestii de văzut pe care o întocmisem la începutul lui şi am deschis deja o listă nouă cu parte din restanţe dar şi cu lucruri noi. La mai mare.

În ultimele zile ale anului am fost un fel de BD, adică am fost la munte şi la mare. Nu în ordinea asta. Prima oară am trecut Dunărea cu intenţia de a săvârşi tradiţionala urcare pe un vârf dobrogean în toiul iernii. Dacă episoadele trecute (Priopcea pe o ceaţă deasă şi cam fără zăpadă şi Beştepe pe zăpadă şi cu un crivâţ crunt în faţă) au fost să le zicem succese de data asta ploaia ne-a dat planurile peste cap. Îngheţul e întotdeauna preferabil înnamolirii până la gât aşa că am zis pas şi am trecut mai departe de obiectivul nostru la care ne vom întoarce pe o vreme mai bună. E pe listă deci nu scapă. Am făcut un mic ocoliş pe nişte drumuri lăturalnice, pe lângă lacul Babadag îngheţat puşcă (nu pot să zic tun, că nu era chiar aşa)...

...am trecut şi pe la Enisala unde am descoperit cu o oarecare uimire că totul e asfaltat până sus la cetate şi sunt locuri de parcare, indicatoare, etc. ...

...am trecut mai departe şi pentru că aveam timp am zis să dăm o fugă până în Constanţa să mâncăm unde ştiam noi un loc bun. Până la Constanţa am orbecăit prin ceaţă pe lângă Fântânele printre eolienele celui mai mare parc de acest tip din ţară. Sunt gata vreo 25 din cele 139 câte vor fi în total. Va fi interesant când vor fi gata. Ah, apropo, e proprietate privată chiar dacă nu scrie explicit aşa că plimbarea s-a soldat cu întâlnirea cu paznicii. Nu vă sfătuiesc la o plimbare pe acolo.

În Constanţa am mers la „Nur Kaptan Baba” unde mai mâncasem în vară şi unde am luat acelaşi lucru ca să atunci. Până să ajungem noi în Constanţa ploaia devenise aproape torenţială, o bătaie de joc pentru perioada respectivă. Dacă ar fi căzut aceeaşi cantitate sub formă de zăpadă am fi avut un Revelion mult mai alb şi o ţară mult mai paralizată. Am mers şi până pe faleză la Cazino unde am încasat un val...

...şi am plecat.

După episodul mare a urmat episodul munte. Am trecut un Oituz alb-alb dar cu drum negru-negru şi am ajuns la Braşov unde am poposit o noapte pentru o mică reuniune. A doua zi am făcut şi o plimbare prin împrejurimi pe la Mozodrom...

...şi un pic pe la Râşnov la cetate să vedem Piatra Craiului dat fiind că ziua era faină.

Cetatea e închisă din pricina unor alunecări de teren pe care le-am văzut cu ochii noştri aşa că am avut parte de jumătate de panoramă.

După o revenire scurtă în Bucureşti unde l-am ajutat pe domnul James Cameron şi pe ceilalţi producători să-şi recupereze banii investiţi în ultimul film, Anul Nou m-a prins la Sibiu, pe o vreme la fel de scârbavnică care se pare că a fost caracteristica acestui sfârşit de an. Nu cred că am văzut soarele decât o dată într-o după-amiază.

În rest, doar nor şi ploaie, cu bonus la miezul nopţii între ani. N-am prea avut chef de poze pe sfârşit de an, poate şi pentru că am descoperit că Tamronul are păreri proprii despre cum ar trebui (sau nu) să funcţioneze.

În fine, fu un an bun, cred. Nu sunt foarte sigur de asta dar ca întotdeauna am speranţe pentru următorul.

Central Park

Din cauza unor dificultăţi tehnici, nu urmează plimbarea printre Clăbuceţi cum am zis, ci continuarea aventurii newyorkeze. Rămăsesem la ziua 2, după vizitarea Centrului Civic, Chinatown, Little Italy şi Brooklyn Bridge. În ziua precedentă mersesem în Central Park dar nu apucasem să vedem mare lucru pentru că era închisă o mare parte pentru maraton.

Astfel, am luat metroul direcţia uptown şi am abordat iarăşi Central Park tot din partea vestică. La intrare în parc, un camion de gunoi particular, în stil american.

Am trecut prin locuri prin care mai fusesem în ziua precedentă dar noi de fapt căutam fântâna Bethesda - loc zice-se faimos, din acela de apare prin filme dar care mie mi-a scăpat. Între timp, peisaje de Central Park.

Câteva cuvinte despre Central Park: deschis în 1859, Central Park e un dreptunghi de aproximativ 4x1 kilometri de verdeaţă în mijlocul Manhattanului. Datorită localizării, terenul pe care şade ar valora conform unor estimări în jur de 528 de miliarde de dolari. El nu a apărut întâmplător ci a fost o reală necesitate (între 1820 şi 1855 populaţia oraşului a crescut de patru ori şi oamenii ajunseseră să se strângă în cimitire ca să se relaxeze). Parcul e presărat de statui (americani importanţi cum ar fi Simon Bolivar sau Vladislav Jagello, ha ha), poduri (toate diferite) între ele...

...cel puţin un castel pe o stâncă, un teatru în aer liber, un zoo şi are şi proprii lui locuitori consemnaţi în acte (18 la număr). Sunt zone largi, deschise cu gazon sau zone cu cărări prin desiş (aş zice boscheţi însă sună defăimător şi chiar nu e cazul) sau o combinaţie între.

Până la urmă am dat şi de „faimoasa” fântână Bethesda care face un ansamblu interesant ce-i drept împreună cu lacul, restaurantul de peste lac şi terasa cu trepte. Sub terasă se află un pasaj, să-i zicem, frumos ornat care iese spre una dintre aleile cele mai late, Central Park Mall (da, mall înseamnă la origine loc de plimbare, esplanadă).

Ea mai este numită şi Avenue of the Elms. Dar revenind la tunelul frumos ornat de sub terasă...

...el este folosit ca locaţie pentru şedinţe foto şi pentru cerşetorii cei mai iubiţi, artiştii încă fără de succes.

Îngerul din vârful fântânii.

Ce-i drept, fântâna e unul dintre locurile cele mai populare. Lumea vine să se relaxeze acolo, să citească o carte, să fumeze o ţigară (e unul dintre locurile unde mai poţi să fumezi în New York), să se uite la artiştii neîmpliniţi...

Nu am stat foarte mult la fântână pentru că, deşi fusese o zi plină, tot mai aveam ceva în program. În afară de asta, oricum aveam să ne mai întoarcem în zonă. Aşa că am mers spre partea de sud la patinoar...

...şi de acolo să mâncăm ceva înainte să mergem să vedem New York-ul de sus. De foarte sus. De cel mai sus. Va urma.

Prin nămeţi

Week-end-ul trecut când toată România era sub bocancul crud şi hain al iernii (o metaforă care ar fi mers de minune pentru panicarzii de la Realitatea sau de la vreo Antenă, dar care s-au limitat la expresii de genul „iarna nemiloasă”) noi am plecat la drum profitând de faptul că majoritatea au fost speriaţi de ce văzuseră la televizor. Drumul pe Valea Prahovei a fost foarte liber şi la fel în staţiuni foarte puţini oameni. Prima întâlnire cu zăpada am avut-o undeva lângă Hotelul Mara din Sinaia unde am oprit pentru a vedea intrarea în Tunelul Izvor.

Deşi nu am imagini cu respectiva structură, deoarece se află, am impresia, pe o proprietate privată, am să vă povestesc câte ceva despre ea. Cu puţin timp înaintea Primului Război Mondial a apărut ideea de a uni traficul feroviar de pe Valea Prahovei cu cel spre Târgovişte. Singura opţiune viabilă era continuarea liniei de la Moroieni spre Sinaia însă acolo este un pas de 1000 de metri înâlţime imposibil de urcat cu trenul aşa că era nevoie de un tunel. Lucrările au început în ianuarie 1914. Din păcate lucrările au fost sistate în august 1914 odată cu începerea războiului şi lucrările aşa au rămas şi până în ziua de azi. Tunelul urma să fie cel mai lung din România, aproape 6 kilometri. Prin comparaţie, cel mai lung tunel feroviar din România la ora actuală este cel de la Teliu de 4,3 kilometri.

Lucrările s-au început de la ambele capete şi s-au realizat galerii în lungime de câteva sute de metri în ambele direcţii. La intrarea dinspre Sinaia era nevoie de un viaduct de lemn pentru a accesa tunelul care a fost construit dar care s-a deteriorat odată cu trecerea anilor. Undeva în anii comunismului, zice-se, intrarea dinspre Moroieni a fost dinamitată de trupe ale Securităţii. Intrarea dinspre Sinaia a rămas întreagă şi se putea avansa pe jumătate de kilometru în interiorul tunelului până la un zid de beton după care stadiul lucrărilor era incert. Recent cineva a înfiinţat o crescătorie de ciuperci acolo si accesul nu mai e posibil. Mai multe informaţii despre tunel aveţi aici, aici, şi aici, unde aveţi şi localizarea obiectivului.

Cum nu puteam trece prin zăpadă dar mai ales prin curtea omului am lăsat baltă tunelul...

...şi am mers până sus în trecătoare, la 1000 de metri.

Acolo am făcut şi o plimbare mică prin zăpadă, dat fiind că vremea se decisese să fie fantastică.

De acolo am mers la gară să mai ridicăm un membru de expediţie. Din cauză că trenul avea întârziere substanţială, am făcut câteva poze şi prin gară la Sinaia.

După aceea am mers într-o plimbare ceva mai lungă pe traseu spre Poiana Stânii până aproape de apus când vremea şi-a mai schimbat părerea. La urcare am avut parte încă de cer albastru...

...dar nu şi la coborâre.

Restul serii l-am petrecut socializând la conac unde am fost găzduiţi prin amabilitatea baronessei de Sinaia, Alexandra. Va urma, plimbarea printre Clăbuceţi de a doua zi.