Land der Berge: Nordkette

Nordkette înseamnă Lanţul de Nord, o denumire potrivită pentru zidul de stâncă ce se ridică la aproape 2000 de metri deasupra Innsbruck-ului, la nord de el. Telecabina care-l urcă e nouă şi e cea mai mare cu care am mers până acum. Pe deasupra e şi panoramică, numai sticlă (sau plastic, ce-o fi) de sus până jos.

E destul de mare pentru a primi un număr confortabil de biciclete pentru că pe sub traseul telecabinei e un traseu de downhill destul de mult trâmbiţat.

Datorită configuraţiei terenului, telecabina mare urcă până pe un mic platou (i-aş zice raft) unde e o staţie intermediară cu terasă, restaurant etc. De acolo se poate deja admira Innsbruck-ul.

Totuşi acolo nu eşti decât la 1900 şi ceva de metri şi Hafelekar te îmbie să mai urci. Hafelekar e staţia finală, agăţată parcă de buza prăpăstiei la 2300+ metri. Urcatul până acolo nu e o opţiune fără echipament şi o oarecare pregătire. Trei sferturi din pantă e grohotiş şi ultimul sfert e perete cu înclinaţie mare. Aşa că telecabina pare opţiunea cea mai safe.

După cum se poate observa nu există decât o singură cabină şi nu două ca de obicei (locul celei de-a doua e ţinut de o contragreutate). Între cele două staţii nu sunt stâlpi intermediari.

Odată ajuns sus cât am aşteptat restul echipei am încasat o ploaie rapidă care mă făcea să ma gândesc să cobor înapoi.

Începuse să-mi pară rău că nu mă voi putea plimba un pic însă la fel de repede cum a venit a şi plecat.

Sus în spatele staţiei e un mic platou cu o construcţie de lemn – ceva mic muzeu pentru că a fost folosită pe la 1800 pentru nişte experimente dar spre ruşinea mea nu mai ştiu de către cine şi pentru ce.

Telecabina mică urcând spre Hafelekar.

Totuşi nu peste tot e platou, spre vest platoul se îngustează serios – în cel mai îngust punct are cam 1 metru cu opţiuni stânga 400 de metri în jos spre staţia intermediară şi dreapta n sute de metri spre nimic.

Nu sunt balustrade dar dacă nu te zbenguieşti treci fără probleme.

Totuşi trebuie atenţie, cruci sunt şi pe aici.

Traseul în partea asta se înfundă pentru muritorii fără echipament de alpinism – se continuă cu un traseu pe peretele de stâncă. Dar până acolo sunt două construcţii. Una e ascunsă după o stâncă...

...cealaltă are vedere la valea Inn-ului.

Aceasta din urmă are şi un gard de piatră care se poate sări şi două balcoane (că altfel nu le pot zice). Cel de lângă casă e probabil unul dintre cele mai faine balcoane pe care le-am văzut.

Un moment de respiro în balconul cu privelişte. Europabrucke undeva în vale cu autostrada spre Bolzano.

Înapoi spre Hafelekar.

Am coborât de pe Hafelekar fix când a ieşit soarele.

Pentru că venisem la Nordkette cu autobuzul sărisem o etapă a urcării şi anume dubioşenia de funicular omidă. El face legătura între centrul oraşului şi staţia de plecare Nordkette (pe pliante se mândresc că ajungi la 2300 de metri în 20 de minute din centrul oraşului). La început funicularul merge orizontal ca un tren dar mai apoi intră într-un tunel şi începe să urce la 45 de grade – vagoanele sunt articulate între ele aşa că podeaua pe care stai e mereu orizontală. Staţia intermediară de la zoo alpin.

Ce e zoo alpin vă întrebaţi? Păi simplu, e un zoo cu animale specifice zonei de munte – marmote, pisici sălbatice, urşi, multe feluri de vulturi, capre de stâncă, lupi, etc. Am intrat acolo doar pentru că era gratis cu Innsbruck Pass, altfel era prea aproape de ora de închidere. Volierele sunt interesante, nu sunt cuşti, tu intri înăuntru prin nişte uşi duble. Bine, nu vorbesc aici de volierele cu acvile care pot să ia copii mici cu ele, doar cele cu păsări mai mici.

Ah da, au şi râşi dar erau cam timizi/leneşi aşa că i-am văzut mai bine pe autobuz...

Libertate şi napolitane

A venit din nou acea perioadă din an când televiziunile dau aceleaşi imagini ca în anul de dinainte numai că schimbă titlul în n+1 ani de la Revoluţie. De fapt presupun că fac asta, n-am televizor să verific (deci unii ar putea spune că e mai rău ca înainte de '89).

La Universitate, la kilometrul 0 al ţării, există câteva mici amintiri despre ceea ce s-a întâmplat acum 21 de ani. O cruce de piatră pe scuarul din intersecţie, parcă mai e o cruce în faţă la Teatrul Naţional şi o placă pe o laterală a facultăţii de arhitectură.

Acesta din urmă e mai greu de observat. E doar puţin mai sus de locul unde ar fi acoperită de maşinile care parchează acolo şi nu e foarte mare. E din piatră care a fost gravată dar pentru că probabil nu se vedea scrisul, cineva a adăugat vopsea neagră cu o pensulă prea groasă. Rezultatul e că literele apar desenate stângaci, în grabă, cu liniile când mai groase, când mai subţiri. Mesajul e unul scurt dar puternic: "AICI S-A MURIT PENTRU LIBERTATE". Pentru cine se îndoieşte de aceasta sugerez o vizită la Muzeul Militar unde uşa comitetului central deschisă cu cheia universală AKM e cea mai puţin impresionantă chestie.

Lângă placă (aşezată într-un colţ al clădirii lângă un burlan) tronează diverse simboluri ale libertăţii câştigate. Semnături ale "artiştilor" cu spray-uri de vopsea liberi să se exprime, obscenităţi cu iz de aforism, o trimitere către site-ul unei organizaţii de dreapta(mmm, simt miros de extremism şi nu de oricare, din acela religios), un stencil cu referinţe electorale - că doar acum ne alegem conducătorii şi, cireaşa de pe tort, un stencil al unei campanii publicitare la napolitane. La napolitane. La napolitane! Toate astea cu vopsea permanentă pe o clădire monument istoric la câteva zeci de metri de kilometrul 0 al ţării. Ne-am ajuns, suntem liberi...

Muzeul hărţilor

A venit acel moment din an. Nu, nu mă refer la momentul când eşti chiar încurajat să faci cumparături ca şi cum nu ar exista nimic după 31 decembrie. Mă refer la momentul când trebuie vizitat un muzeu dacă nu ai făcut-o deja în restul anului (ca să nu treacă anul fără să fi văzut un muzeu).

După cum am mai spus pe aici, am o chestie cu hărţile. Am dat de exemplu peste o librărie numai cu hărţi şi cărţi de călătorie şi am fost în extaz. Singurul dezavantaj este că e undeva aproape de Leicester Square, în Londra. În rest, numai chestii bune. Şi România are un raion destul de mare cu hărţi (de exemplu au hărţi cu Munţii Pădurea Craiului. Eu nu ştiu nici măcar unde sunt munţii ăştia, d-apoi să ştiu unde să găsesc la noi o hartă cu ei). Desigur, exagerez (parcă erau prin Apuseni...). Plus că au un calculator legat la serviciul topografic al majestăţii sale şi un plotter cu care pot să-ţi printeze ce ai nevoie de acolo. Dar am divagat...

Deci hărţi. Acum o săptămână am primit pontul că în Bucureşti ar exista un muzeul al hărţilor cu o colecţie chiar impresionantă. Majoritatea exponatelor au fost donate de Adrian Năstase. Aşa vreau să eu să ajung când voi fi mare, să zic: „Nu mai am loc de astea în subsolul palatului şi nu vreau să le duc în grajd sau în vinotecă. Luaţi-le şi voi şi faceţi ceva cu ele. Un muzeu de exemplu...”

Lăsând gluma la o parte, un Muzeu al hărţilor suna promiţător aşa că sâmbătă m-am înfiinţat la numărul 39 pe strada Londra. Casa e o vilă veche şi nu e foarte evidentă însă cele câteva steaguri anunţă existenţa muzeului. Denumirea completă e Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi dar pentru că nu a fost destul loc nici pentru hărţi, deocamdată cărţile (bisericeşti, din ce am înţeles) aşteaptă în depozit. Din partea mea pot să aştepte liniştite.

Aşa cum am bănuit, nu era nici o coadă. Eram singurul amator de cartografie pe moment, dacă nu cumva şi primul din zi. Ghiduţa (Ghiduşa?) a fost amabilă, mi-a explicat ordinea de vizitare şi mi-a luat cei 5 lei pentru bilet (bilet pe care scrie 10.000 lei şi are seria 0004537; sunt curios dacă asta înseamnă că sunt al 4537-lea vizitator).

Am să spun de la început că a fost fascinant, unul dintre cele mai interesante muzee pe care le-am vizitat. Desigur, e o chestie subiectivă, dar măcar un pic interesant tot e.

Poze nu ai voie să faci aşa că o să vă relatez în scris ce am văzut. Oricum nu ar fi avut nici un farmec, poate doar pentru atmosfera muzeului aşa. Hărţile încep de pe la 1500 şi merg până în perioada interbelică (observaţie proprie, din ce am văzut pe acolo). Ce e interesant e că mai toate hărţile vechi sunt greşite flagrant în comparaţie cu ceea ce ştim acum în materie de proporţii, poziţionare a reperelor unele faţă de altele, etc. Cred că pur şi simplu atât se putea face pe vremea respectivă cu informaţii de la călători, cu observaţii proprii fără ajutorul unor instrumente şi fără posibilitatea să vezi de sus ceva. De asemenea unele sunt „greşite” pentru că folosesc o perspectivă ciudată, ca şi cum ai privi sub un unghi de 45 de grade.

Unele dintre hărţile „greşite” sunt disproporţionate aproape grotesc, aducând la acceeaşi latitudine localităţi care acum e clar că nu sunt aşa, râuri care nu au cursul corect trasat, etc. Totuşi trebuie menţionat că hărţile erau făcute la Amsterdam, Paris sau Viena şi probabil era acceptabil un anumit grad de „aproximativ” când vine vorba de nişte teritorii sălbatice la mii de kilometri distanţă (ale căror locuitori nu ştiu sigur cât erau de familiarizaţi la vremea respectivă cu noţiunea de hartă).

Cea mai amuzantă mi s-a părut o hartă franceză (Paris, 1693) destul de detaliată, cu principatele. Numai că, atunci când vine vorba de denumirea principatelor te apucă râsul. La Valahia scrie mare „MOLDAVIE appele par des autres VALAQUIE” iar la Moldova scrie evident „VALAQUIE que des autres nomment MOLDAVIE”. Un fel de „Nu înţeleg eu exact ce se petrece acolo, e Moldavie, e Valaquie dar naiba ştie care-i care. Fac harta aşa şi gata.”

O altă hartă arată ceea ce nu poate să fie decât Jiul dar sub denumirea de Rhabon (pe altă hartă e Zul). Denumirea nu ar fi o problemă, dar faptul că Napuca e pe Jiu cred ca e. De asemenea faptul că Apulum e pe Olt iar e o problemă. Pe alte hărţi Brăila e la nord de Galaţi, Galaţiul e pe Prut (Pruth) iar Siretul nu există şi e figurat doar ca un braţ terminal al Prutului, sunt două de Tulcea, Mangalia e cam la acceaşi latitudine cu Măcinul, Bucureştiul e pe un râu numit Teltz nu pe Dâmboviţa care e mai la vest, etc.

O chestie interesantă este existenţa unei ţări Romania la sud de Bulgaria, ocupând parte din teritoriu Bulgariei actuale şi Turcia până la Constantinopol. Apare pe mai multe hărţi şi se pare că e de fapt Rumelia dar totuşi e interesant cum denumirea am preluat-o noi mai târziu. Asta apare pe o hartă făcută de Mercator în 1578 dar şi pe altele.

Grafia şi denumirile sunt absolut delicioase, probabil depinzând de limba în care se încerca reproducerea sunetelor. Astfel apar următoarele corespondenţe (selecţie, lista e interminabilă):

Bucureşti---Bucheresch
Tulcea---Tulcar
Caraorman---Caraharman
Râmnic---Rebnick
Argeş---Argisch
Mangalia---Magnegalia
Dobrogea---Dobrutzische
Tecuci---Tekusch
Brăila---Brailow sau Ibrail
Braşov---Corona Stephano Polis
Galaţi---Galacz

O altă chestie interesantă care se poate observa este cum s-a schimbat geografia în timp. De exemplu, Dunărea la Galaţi avea o multitudine de braţe şi insuliţe. Pe hărţi apar lacuri dispărute între timp cum ar fi Crapina (care a existat până în anii 80). Dâmboviţa în Bucureşti la începutul secolului era canalizată dar nu toată, zona Ciurel era încă sălbatică şi mlăştinoasă. Gura Portiţei era pe atunci chiar o gură de comunicaţie între lac şi mare şi nu era singura, mai exista şi Periteasca cam pe unde e Periboina azi.

Ca hărţi de menţionat la care am rămas câte 15-20 de minute să le studiez (fapt ce a făcut-o pe ghiduţă să vină să investigheze de ce nu mă mai mişc din loc) am aşa:

Harta Căilor Ferate din 1922 – mare tristeţe mare pentru că ce se vede pe harta respectivă este şi stadiul actual al reţelei de căi ferate, ba în unele cazuri chiar mai puţin. Sigur, între timp unele au devenit căi duble, au fost electrificate, etc. dar ca întindere părea să fie cam la fel. Spre exemplu acolo apare Tunelul Izvor ca fiind în construcţie, tunel care nu a mai fost finalizat şi nici nu cred că va mai fi. De asemenea apare ca proiectat tronsonul Braşov – Buzău, tronson care nu a mai fost finalizat acum fiind doar un apendice Braşov-Întorsura Buzăului. Alt proiect despre care nici măcar nu am auzit să se fi început este o cale ferată Anina-Bozovici cu ramificaţie spre Baziaş. La momentul respectiv conform hărţii se putea ajunge de la Mărăşeşti la Soveja pe o cale ferată îngustă. Interesant e că multe tronsoane erau trecut ca fiind private în administrarea CFR (Braşov-Sibiu) sau private cu administrare proprie (Ploieşti-Mâneciu).

Harta Bucureştiului – 1899, Institutul Geografic al Armatei. La asta cred că am pierdut cel mai mult timp încercând să identific diverse detalii. De exemplu, Iuliu Maniu era Şoseaua Bolintinu şi pe ea se afla Pirotechnia Armatei (pe locul actualei Politehnici) şi alte construcţii militare de unde şi denumirea de mai târziu a cartierului Militari. Că tot mă întrebam de unde vine denumirea, acum ştiu. Tot aşa, ceva mai la sud erau taberele pentru Regimentele 21 şi 6 şi proprietăţi ale „Ministerului de Resboi” – Drumul Taberei sună cunoscut? Magheru nu exista însă era plănuit, pe hartă apare trasat aşa ca de probă. Bulevadrul Mărăşeşti era pe atunci al Neatârnării şi pe el era Uzina de Gaz. Interesant, pentru că azi acolo e sediul GDF Suez, probabil nu întâmplător. Bucureştiul se termina pe atunci la Cora Lujerului, cimitirul Sf. Vineri de pe Griviţei, Rondul 2 de pe Kiseleff (azi e Arcul de Triumf acolo), intersecţia Lacul Tei cu Colentina, Piaţa Sudului şi Cimitirul Bellu (asta aşa în sensul acelor de ceasornic). O altă chestie interesantă e că în nord şi est apar multe terenuri pe care scrie „Proprietatea Xulescu”, probabil boiernaşii vremii.

General Karte des Furstenthums Walachei – Viena, 1867 – o hartă imensă la scara 1:288.000. Altitudinile sunt date în stânjeni. Detaliile sunt remarcabile. De exemplu pe hartă apare pe graniţa cu Transilvania vârful Vânătura Butian cu vreo 1300 de stanjeni (evident, ceea ce azi ştim sub numele de Vânătoarea lui Buteanu). Lângă Braşov se vede Zizinul (Zazjon) iar lângă Galaţi se văd localităţile Kosti, Monolaki şi Wadu Lungului. Pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu geografia împrejurimilor Galaţiului, în ziua de azi două dintre satele aflate imediat în afara oraşului se numesc Costi şi Odaia Manolache iar unul dintre cartierele nordice e Vadul Ungurului.

Muzeul are multe hărţi, atât de multe încât nu a fost loc pentru toate şi unele sunt agăţate la o înălţime incomodă pentru studierea oricăruie detaliu. După vreo două ore şi jumătate am considerat că ajunge (nu ştiu când am mai petrecut aşa mult timp într-un muzeu) şi am zis că mai revin. La ultimul etaj sunt multe hărţi cu alte ţări care nu-mi suscită la fel de mult interesul. Pentru că am citit pe Metropotam că dacă vrei vreo hartă ar putea să ţi le trimită pe email am întrebat dar Ghiduşa nu ştia de un astfel de aranjament însă a zis că se interesează (e nouă deci e normal). În schimb mi-a arătat un album care ar fi fost editat acum ceva vreme (si e în curs de reeditare) cu o parte din hărţi scanate. Dihania arăta promiţător, mai ales că era să-mi sucească o încheietură când i-am preluat întreaga greutate. Totuşi am rămas oarecum dezamăgit de rezoluţia proastă. Nu văd sensul să foloseşti o hârtie foarte bună şi să scanezi în bătaie de joc. Mă rog, poate n-am privit eu destul de atent.

Oricum recomand călduros o vizită pe acolo.

Salina Turda

În teorie, asta ar fi trebuit să se încadreze la Land der Berge dat fiind faptul că s-a petrecut pe drumul de întoarcere din Austria. Oradea-Galaţi via Turda, Tg. Mureş, popas la Daneş lângă Sighişoara pentru masă la Domeniul Dracula şi apoi Braşov, Întorsură, Buzău şi Brăila.

Totuşi nu-i pun eticheta aferentă ]n titlu pentru că nu prea are legătură. Aşadar plecare dimineaţa din Oradea, având ca energizant matinal şocul traficului, străzilor şi şoselelor din România. Chiar şi după numai 9 zile şi 2000 de kilometri diferenţa e marcantă aş zice. Părerea se mai schimbă un pic după cele 20 de minute pe A3, măreaţa autostradă Transilvania care arată binişor totuşi. Părerea revine la cea iniţială odată ieşiţi de pe A3.

Ca să nu fie toată ziua un lung drum (cum fusese ziua precedentă, 1100 de kilometri de autobahn) am zis să şi vedem ceva că oricum ajungem greu în partea asta a ţării.

Despre Salina Turda am auzit la începutul anului când s-a deschis în forma nouă. Nefiind iniţiaţi, am ajuns la intrarea veche pe strada Salinelor (potrivit, nu?). Am plătit biletul (nu tocmai ieftin din câte îmi aduc aminte) şi am intrat de la 30+ grade la sub 10. Şocul e destul de mare având în vedere că frigul e imediat după uşă şi nu e clar ce-l ţine acolo sau ce ţine căldura afară.

Spre deosebire de alte saline pe la care am mai fost, aici nu trebuie folosit nici un mijloc de transport mecanizat pentru a ajunge în salină. La Praid se coboară cu autobuzul pe un traseu în fromă de J, la Slănic Moldova se coboară tot cu autobuzul în spirală vreo 9 sau 10 niveluri iar la Slănic Prahova se foloseşte ascensorul acela dubios. Ei bine, la Turda pur şi simplu intri pe picioarele tale şi nu cobori nici o treaptă până să ajungi la camera principală. Galeria de intrare e dreaptă şi un pic descurajantă pentru că este atât de lungă încât nu i se vede capătul (plus că nimeni la intrare nu te avertizează că ai de mers sute de metri printr-un tunel lat de 1 metru şi jumătate).

Undeva după vreo 100 de metri se trece brusc de la pământ (cărămidă) în zăcământul de sare, pereţii devin negri şi lucioşi iar secţiunea tunelului devine brusc dreptunghiulară. În capătul tunelului (care să tot aibă vreo 3-400 de metri) se coteşte brusc la stânga. Pe dreapta sunt nişte camere mici în care sunt nişte utilaje/ustensile vechi de minerit şi intrarea către Mina Iosif – Sala Ecourilor de 87 de metri adâncime. Ceea ce se poate vedea e un balcon spre un întuneric perfect unde nu bănuieşti că se ascunde un asemenea hău. Dacă totuşi nu se vede nimic, se aude. Nu degeaba e Sala Ecourilor, vizitatorii sunt invitaţi practic să hăulească, să fluiere sau să scoată ce zgomote pot şi ei să scoată şi să urmărească ecourile – care sunt ca în filme. Sincer să fiu, cuplate cu întunericul, le găsesc uşor sinistre, mai ales când rămâi tu singur cu balconul şi întunericul.

Un pic mai departe tot pe dreapta e intrarea spre Mina Rudolf, o sală trapezoidală cu adâncimea de 40 de metri. Aici totul este luminat şi amenajat (teren de fotbal, roată din aia de parc de distracţii – Turda Eye, ha ha – etc.) Intrarea în mină se face la nivelul tavanului (pentru că aşa a început şi exploatarea).

Aici e şi liftul panoramic dar coada formată te descurajează imediat. Există şi opţiunea manuală ca să zic aşa, două scări - câte una la fiecare capăt. Noi am mers la capătul opus pe pasarelele de lemn care merg de-a lungul pereţilor foarte aproape de tavan. Tot ce le ţine acolo sunt bârnele de lemn înfipte în sare.

Scara pe care am coborât (de lemn, aşezată într-o nişă săpată în sare).

Spaţiu de relaxare.

Un chioşc de informaţii cred (sau mi-aş dori).

Ascensorul panoramic cu coada aferentă.

Lângă ascensorul panoramic e surpriza şi anume Mina Tereza, care e unită de Rudolf deşi e complet altfel. Mina Tereza e o mină clopot cu adâncimea de 90 de metri şi diametrul de 70 de metri la bază. Pe fundul ei s-a format un lac cu o insulă în mijloc, fapt exploatat de actuala amenajare într-un mod reuşit aş zice. Mina Rudolf este conectată cu Mina Tereza printr-un balcon undeva pe la vreo 50 de metri deasupra apei.

Structura de clopot, insula şi podul. Se văd şi bărcile de agrement care mişună pe lac.

Evident, am mers jos la insuliţă. Acolo se ajunge cu un ascensor (aglomerat) sau pe nişte scări de data asta cam claustrofobice – pe anumite tronsoane nu au loc două persoane una lângă alta şi trebuie să aştepţi să urce cineva ca să ai loc de coborât. La intrarea în mină e un anunţ destul de îngrijorător despre faptul că dacă staţionezi în mină (cum fac persoanele venite la tratament) trebuie să porţi cască de protecţie. Aparent mai cad chestii. Cum nu era evident de unde se luau căştile (deşi mai toată lumea avea una în cap) am riscat 5 minute şi am stat fără.

Podul face face legătura cu insula. Sus se vede „balconul” care e de fapt mina Rudolf.

Amenajarea e simpatică, chiar sunt nişte reflectoare în apă iar chioşcurile de lemn sunt fanteziste.

La ieşire din mină am ales tot scările pentru că era nerealist să aştept ascensorul dacă mai voiam să ajung şi la Galaţi în acceeaşi zi.

După ce ai terminat cu minele, ai de ales, poţi să ieşi pe unde ai venit sau poţi să mergi la ieşirea nou deschisă acum odată cu renovarea. Ieşirea se numeşte Durgău după numele zonei unde se iese la suprafaţă. Spre deosebire de cealaltă ieşire, aici trebuie urcat un pic pentru a ajunge la lumină. Mai întâi prin stratul de sare...

...şi apoi prin cel de pământ.

Sus la ultimele trepte te lovesc cele 30 de grade de care uitaseşi că te aşteaptă afară. Şi acum vine partea uşor amuzantă. Ajung la ieşire, trec prin turnicheţi păşesc afară şi... nu recunosc peisajul. Am ieşit undeva între nişte dealuri pe malul unui lac sărat. Mă întorc la recepţie şi îi rog să mă dirijeze spre intrarea cealaltă unde era maşina. „Ah sigur, 3 kilometri în direcţia aia” !!! Pai stai măi omule, cum 3 kilometri că abia ce am intrat ici colea. Da, dar drumul o ia ocolit.

Oricum oamenii au fost amabili, m-au lăsat să intru la loc (aveam încă biletul) şi m-am putut bucura din nou de răcoarea din salină pentru 10 minute cât durează traversarea galeriei Franz Joseph. Ca o paranteză, peste vreo 5-6 ani toţi localnicii (dacă mai rămân) se vor numi Pedro sau Pietro – o mulţime de vizitatori erau spanioli sau italieni aduşi de bravele noastre localnice să vază ţara de unde au venit şi unde probabil nu vor mai sta mult.

Aşadar, recomand cu căldură salina Turda, cu siguranţă cea mai faină salină de la noi (de acord, are avantajul de a fi fost refăcută de curând).

Land der Berge: Innsbruck vazut de sus

Ca de obicei revista presei (după aia nişte imagini cu Innsbruck-ul văzut de sus de pe Nordkette).

- Criză – necriză, la Paris preţurile apartamentelor sunt la un maxim istoric. 10.000 de euro pe metrul pătrat în unele arondismente şi o medie de 7000 parcă. Astfel un mic apartament de 48 m2 la Pigalle costa 485.000 de euro.

- Au apărut reacţiile la blocajele de miercuri cauzate de zăpadă. Primul ministru aflat la Moscova a dat curajos vina pe Meteo France că nu a prezis corect intensitatea fenomenelor (deşi Meteo France dăduse cod portocaliu de ninsoare marţi după-amiază).

- Ministrul de interne, Brice Hortefeux a zis miercuri seara la televizor că sunt doar mici deeranjamente în trafic ceea ce a provocat furia multor oameni care se aflau pe drumurile blocate complet. „...quand Brice Hortefeux annoce mercredi vers le 16 heures qu’il n’y a pas de pagaille, alors que toute la region parisienne este bloquee, la franchement il se fout de notre gueule!” Mai mult, oamenii care nu au putut continua şi şi-au lăsat maşinile pe trotuare etc. s-au trezit cu amenzi deşi ministrul spusese că nu se vor da. Suna din ce în ce mai cunoscut.

- Părerea a doi lituanieni care au mai văzut zăpadă, după 24 de ore de blocaj: „Il est invraisemblable d’etre coince si longtemps pour a peine quatre heures de flocons”. Tot ei mai ziceau ceva de poliţia inexistentă şi de indisciplina şoferilor francezi care opresc pe unde apucă şi trec pe roşu.

- Controlorii de zbor spanioli au făcut grevă fără să anunţe şi s-a urcat Zapatero cu armata peste ei. Pentru ce au făcut grevă? Vor să le scadă salariile şi să-i pună să muncească mai mult. Şocul acum vine: Un controlor aerian munceşte 1200 de ore pe an (un pic mai mult de 4 ore pe zi) şi are salariul de 350.000 de euro (!!!!!!!!!). Acuma nu zic, oamenii sunt stresaţi, ţin în mână vieţile a mii de oameni dar totuşi, controlorii din Germania sau Marea Britanie au câte 150.000 sau 120.000 salariu şi nu se prăbuşesc avioane. Vor să le reducă salariile la 200.000, adică tot mai mult ca în alte părţi.

- În Intl Herald Tribune e o caricatură cu Julian Asange într-o celulă şi un gardian afară, cu laptopul în faţă. Julian îl întreabă pe gardian daca nu cumva vrea să-i reamintească parola. Ha ha.

Cum ziceam, Innsbruck văzut de sus cu tele-ul de pe la 2300 de metri, staţia Hafelekar. Ce e Hafelekar, altă dată.

Spot the airplane!

De data asta avionul e evident. De fapt asta e un dezavantaj pentru Innsbruck, aeroportul e foarte aproape (pentru că nu au găsit al teren plat prin apropiere) şi toate avioanele execută apropierea pe deasupra oraşului aşa că o dată la câteva zeci de minute trece un avion la 100 de metri pe deasupra făcând un zgomot destul de neplăcut.

Putain de bordel de neige

Câteva detalii despre cum îi place cocoşului galic pe zăpadă:

-aici la Paris (şi în nordul Franţei) a nins azi de pe la 10-11 până pe la 4 după-amiaza. Fulgi mari, zăpadă cam udă în total aici unde sunt eu vreo 4-5 cm, am înţeles că unde a fost grav rău (pe la ţară) au căzut 20 cm. Cam genunchiul broaştei pentru ce păţim noi.

-să ne înţelegem, e ceva oarecum neobişnuit aici. Lumea nu are sau nu a auzit de cauciucuri de iarnă.

-la 6 seara taxiurile nu mergeau. Nici autobuzele, în partea asta a oraşului. 3 din 4 piste de la CDG sunt închise şi cu ele au fost anulate multe zboruri. Transportul în comun e suprasolicitat (şi mulţi dintre conductorii de schimb (că e vorba de trenuri) nu au putut ajunge la muncă din cauză că sunt blocaţi pe undeva. Multe şosele sunt blocate de camioane care au derapat sau de şoferi care nu s-au mai confruntat cu aşa ceva. Şoferii care nu au putut continua şi-au abandonat maşinile şi au plecat (la televizor se face apel să nu se mai lase maşinile că nu se poate deszăpezi).

-prima jumătate de oră de ştiri a fost aşa:
-oameni isterici în gară/metrou care zic că e o ruşine/inacceptabil ceea ce se întâmplă.

-oameni mai puţini isterici pe şosele blocate care nu înţeleg unde e poliţia şi drumarii şi de ce nu se face nimic.

-reporteri cretini – a intrat unul în direct de pe nu ştiu ce şosea şi a zis de trei ori că acolo e infernul (deşi se vedea că stă în zăpadă până la glezne). Îmi aducea aminte de acela de la noi al cărui nume îmi scapă care făcea totul să pară o catastrofă. Altul era la aeroport şi întreba cetăţenii ce fac pe acolo, cât au aşteptat, ce o să facă acum că nu mai au zbor şi că toate hotelurile sunt pline, chestii normale.

-la intrarea în nu ştiu ce sat e un pod care nu mai poate fi urcat de nici un vehicul pentru că nu au nimic ajutător (lanţuri, cauciucuri de iarnă, sărăriţă) şi stau şi aşteaptă, nu ştiu exact ce. În altă parte pompierii veniseră să râcâie cu lopeţile la nişte gheaţă pe autostradă.

-acum tot ce s-a topit a îngheţat, happy skating.

-în general opinia e că au fost luaţi pe nepregătite. "Ha ha" şi "Nu zău?"

Toate astea sună cam prea cunoscut, mă aşteptam la altceva. Şi da, karma is a bitch, mâine la aeroport sigur o să-mi întârzie avionul grav.

Mai jos nişte imagini de acum ceva timp, când zăpada încă nu era o opţiune.