28 February 2010

H de la Hobby

Dacă tot am stat în oraş în week-end-ul acesta din cauza vremii absolut mizere am zis să nu stau chiar degeaba şi să mai ies pe undeva, unde eventual să fie rost şi de pozat că se pune praful pe hobby-ul meu. Aşadar duminică dimineaţă m-am înfăţişat, invitat fiind, la un concurs de dans. Mai precis, Cupa Bucureşti - Dance Impact Ediţia a XVIII-a desfăşurată la sala Antilopa, undeva la capătul Bucureştiului, în Pantelimon. Eu personal am fost prezent numai la clasa H adică clasa Hobby.

Concluzia e că nu am ce căuta la astfel de evenimente cu combinaţia Tamron beznos / ISO1600 şi că nu mă pricep să încadrez perechile la dans. În rest, voie bună. Hai să vină lunea, că deja mă plictisesc.

Franjuri

Sincron

Ochiul atent al juriului

Oscarurile

25 February 2010

I am (not) America!

Au trecut mai bine de 3 luni de când m-am întors din State şi de atunci tot tărăgănez povestea. Ei bine am ajuns şi la epilog, unde se trag concluziile.

Ţara. E uimitor cum o naţiune care acum 300 de ani nu exista şi care acum 150 de an încă nu se hotărâse ce vrea să fie la momentul de faţă a ajuns unde a ajuns. La aterizare pe O’Hare am văzut Chicago de sus (o privelişte faină, apropo) şi nu-mi venea să cred că majoritatea clădirilor de acolo – la cele foarte înalte mă refer – sunt din anii 60-70-80. Pe de altă parte nu înţeleg complet comportamentul – în locuri unde terenul este limitat, da, construieşti pe verticală, dar americanii de spaţiu nu duc lipsă. Şi nu duc lipsă nici de inventivitate. Am fost fascinat de anumite soluţii găsite la probleme de ordin edilitar de exemplu – labirintul de poduri şi tunele care leagă Manhattan-ul de restul lumii, reţeaua de drumuri – la ei drumul judeţean e mai mare decât autostrada noastră, construcţii care au fost pioniere în domeniul lor, etc., etc.

Oamenii. Poate suna a limbă de lemn, dar America e o ţară a contrastelor. Îngrămădeală mare în oraş şi distanţe imense în suburbii. Oameni foarte bogaţi şi oameni foarte săraci. Oameni foarte deschişi şi oameni foarte intoleranţi. Homleşii parcă sunt mai mulţi la ei, sau poate doar mai vizibili. Dacă faci greşeala să mergi la fastfood la ei ai să vezi ce înseamnă plebea. La noi la mec vezi şi oameni la costum, la ei intră până şi homleşii să mănânce. Am stat de vorbă cu tot felul de oameni, de la texan get beget (care se recomanda ca fiind din Country of Texas şi care folosea ca steag propriu steagul statului dar nu ăla pe care îl ştie lumea cu Lone Star ci o altă ciudăţenie – dacă nu mă înşel era a Republicii Texas) până la imigrant de primă generaţie care crede că i se cuvine tot.
În oraşele mari sunt mulţi oameni care nu vorbesc bine engleza. Am văzut poliţist hispanic în Times Square care putea să lege două vorbe în engleză dar le lega prost. Afişele sunt bilingve, spaniola e pretutindeni. Nu mai vorbesc de restul naţiilor care nu pot să lege nici alea două vorbe. Sunt de asemenea şi vorbitorii nativi care au un accent de mahala de nu te poţi înţelege. Apropo de asta am asistat la un episod hazliu în care texanul de mai sus vorbea cu cineva din Seattle. Eu înţelegeam ce zic ei, texanul îl înţelegea pe cel din Seattle dar săracul om din Seattle nu înţelegea ce zicea texanul din cauza pronunţiei gen „y’all” şi-l punea să repete din când în când.
Ca şi mentalitate, clar există o problemă. Tinerii, deşi au interdicţie la alcool până târziu de tot, numai la băutură se gândesc. „În seara asta ne facem praf” e o frază pe care am auzit-o mult prea des cât am stat acolo. Ce e îngrijorător este că îmbătatul este scopul principal. Adică nu se iese în oraş la agăţat/socializat/etc. ci scopul declarat este să te faci rangă. Cu cât ţii minte mai puţin din seara precedentă, cu atât petrecerea a fost mai bună.
Şi totuşi sunt şi oameni foarte simpatici care te ajută cum nu eşti obişnuit să fii ajutat la noi. La un moment dat căutam monede de un dolar şi tot întrebam pe la diverse locaţii. Am întrebat la barul local din pădure şi barmaniţa, o femeie pe la 50 de ani, mi-a zis că nu are dar dacă vin a doua zi, îmi aduce de acasă de la ea. Şi am venit şi a doua zi, şi într-adevăr mi-a adus mai multe monede de un dolar, plus o chestie mai rară, un Half Dolar cu Kennedy. Îi părea rău că nu a avut şi un silver dollar să-mi dea.

Traficul. Se circulă ceva mai calm, din diverse motive. Unul dintre motivele pentru care nu se aud claxoane este că costă 350 de dolari un claxonat. Aglomeraţie tot e, am stat pe autostradă cu 6 benzi pe sens blocată toată, fără să fie accident. Şi limita de viteză pe autostradă e în general undeva la 110 km/h. În Italia, dacă nu eşti foarte decis când vrei să treci strada, nici o maşină nu va opri pentru tine – testat şi răs-testat. În New York e exact pe dos. Dacă nu eşti foarte decis la volan, pietonii nu te vor lăsa să treci. Am văzut cu ochii mei cum pietonii nu se opreau din trecut nici pe roşu şi nu lăsau maşinile să treacă. Bicicliştii sunt cei mai nesimţiţi pe care i-am întâlnit, ei nu respectă nici o regulă, trec când vor ei, cum vor ei. Transportul în comun, cel puţin metroul, merge bine. Nu vine la 2 minute ca în Londra dar vine şi tot vine non stop. Adică liniile principale circulă şi noaptea, dacă ai curaj. Cică acum metroul este mult mai curat şi mai sigur ca în anii 80. Orice ar fi, arată jalnic faţă de ce avem noi. Ce-i drept, este funcţional. Au săpat unde au avut loc şi nu i-au făcut briz-briz-uri. Din cauza asta nu e foarte bun pentru claustrofobi.

De-ale gurii. Mâncarea e tolerabilă dar pe alocuri revoltătoare. Ei ar pune branză şi bacon peste orice dacă ar putea. Faimoşii hot dogs de pe stradă din New York sunt o mare porcărie. Ce mi-a plăcut totuşi a fost cheesecake-ul, o chestie făcută parcă să te îngraşe. Ah da, şi pumpkin cheese cream muffin-ul de la Starbucks. Eu nu sunt mare connaisseur în ce priveşte cafeaua însă a lor mi s-a părut o mizerie. Jumătate de litru de spălătură de găleată cu efect mai puţin ca un espresso şi fierbinte de te ia naiba. Eu personal îmi puneam gheaţă în cafea ca să o pot bea.

Altele. America e o naţiune de ipohondri, ajunsă aşa din cauza producătorilor de medicamente. Am văzut la televizor reclame care ţineau minute în şir şi care promovau medicamente antidepresie. Jumătate din reclamă (şi nu exagerez) o voce blajină lista efectele secundare (înfricoşătoare pe alocuri) care puteau să apară. Există medicamente pentru orice, le găseşti la oricare dintre cele trei farmacii din raza vizuală de oriunde te-ai afla.
Datul în judecată e sport naţional. Peste tot sunt semne care avertizează asupra unor pericole aproape imaginare dar care trebuie să existe acolo pentru că altfel cineva ar putea da în judecată pe altcineva. În metrou sunt afişe cu copii afectaţi de paralizie care zic că dacă copilul tău are aşa ceva, este posibil să fie greşeala doctorului care a asistat naşterea şi că poţi da în judecată. Mai jos sunt arătate nişte posibile despăgubiri gen 30.000 de dolari pentru doi negri mititei care au mancat vopseaua cu plumb cu care era vopsită casa. Şi mai jos, cu litere foarte mici, scrie că asta nu reprezintă nici o garanţie că vei câştiga ceva şi că copiii din imagile prezentate nu se ştie să fi fost victime de malpraxis. Mi se pare ceva de o meschinărie ridicată la rang de artă.
Metoda de orientare pe străzi, în New York cel puţin, este fantastică. Trebuie să fii complet autist să nu te poţi orienta după numerele străzilor. Există două direcţii, uptown şi downtown. Străzile au numere consecutive începând din Downtown şi sunt intersectate de bulevarde (Avenues) care sunt mai puţine la număr şi se numerotează de la est la vest. Astfel, dacă cineva îţi zice 5th cu 34th ştii destul de bine unde se află asta în oraş. Într-un fel e rău pentru că îţi atrofiază simţul orientării, cum am păţit eu. În Boston unde străzile aveau cele mai ciudate unghiuri între ele, am avut dificultăţi în a naviga.
Monedele nu au valoarea în cifre scrisă pe ele şi dimensiunea lor nu e direct proporţională cu valoarea. Dime, quarter, nickel - când ai un pumn de aşa ceva e greu de numărat. Înainte să încerc am zis că va fi uşor, dar m-am răzgândit pe parcurs.

Momentan nu-mi mai aduc aminte ce mai aveam de zis, sigur sunt mult mai multe. Da, mi-a plăcut, da, m-as întoarce dar mă îndoiesc puternic că aş vrea să trăiesc acolo.








23 February 2010

Tuşnad

Cică am fost la munte în weekend. A durat ceva să alegem destinaţia dar până la urmă am optat pentru ceva relativ aproape – nu, nu Valea Prahovei.

Tuşnad-ul îl cunosc de când eram mic tare, cam de când am devenit conştient de propria-mi existenţă şi am căpătat abilitatea de a memora chestii de genul plimbare pe lacul Sfânta Ana îngheţat bocnă, mers la mofetă sau urcat prima oară pe munte. Dat fiind acest fapt, am venit cu această propunere în detrimentul unei Sighişoare sau unui Păltiniş. Propunerea a primit votul de încredere al grupului şi sâmbătă dimineaţă ne-am îndreptat într-acolo pe Cheia, nu pe DN1. Asta ca să ne ferim de schiorii care probabil mişunau pe Valea Prahovei pentru că vremea era destul de frumoasă dar şi ca să ne ferim de gropile de pe DN1. DN1A e numai bun, mai puţin o lăsătură înfiorătoare undeva după Mâneciu unde drumul o să ajungă în lac cât de curând. Desigur, şi acele de păr de la urcarea în trecătoare au cam suferit dar nimic nemaivăzut. Dar divaghez.

Aveam programat un rendez-vous pentru întregirea grupului undeva relativ aproape de destinaţie. Aşa că am ales să fie la Sântionlunca, acolo unde, zice-se, sunt cei mai buni colaci secuieşti. De data asta cred că am nimerit unii de calitatea a doua că nu prea erau cei mai buni din împărăţie. În fine, am luat-o spre Sf. Gheorghe, am mai pierdut timpul şi pe acolo la o benzinărie şi în sfârşit am întins-o spre Tuşnad. Fericire mare, drumul e refăcut până aproape de Bixad, satul de dinainte de Tuşnad. Dată fiind ora înaintată, am zis să mergem la lacul Sf. Ana înainte de a ajunge în Tuşnad aşa că în Bixad am luat-o la dreapta pe drumul infect care leagă Bixad-ul de Târgu Secuiesc prin Băile Balvanyos. Interesant e că drumul spre lacul Sf. Ana a fost refăcut în întregime şi nu mai sunt gropile pe care le ştiam însă nu era nici curat. Drumul, care e practic o fundătură, traversează limita dintre judeţele Harghita şi Covasna şi asta se vede la nivelul operaţiunilor de dezăpezire care în Harghita erau oarecum insuficiente. Totuşi se poate ajunge sus.

Din păcate la lac nu se putea ajunge cu maşina şi noi nu mai aveam timp de plimbare pe jos. De asemenea la tinov nu se putea ajunge – am fost invitaţi să încercăm dar ni s-a zis că am fi primii din iarna asta care ar face asta. Drept urmare am renunţat la plimbare şi am coborât spre Bixad şi mai departe Tuşnad.

Ne-am găsit pensiunea la care rezervasem (Sara se cheamă şi e ok), ne-am cazat şi am mers să mâncăm la restaurantul de pe lacul Ciucaş. Am observat că ruina cinematografului este în refacere pentru a se reîncarna într-un centru de agrement. Restaurantul Stânca Şoimilor, căci aşa se numeşte, are nişte preţuri cam nepotrivite pentru ambianţă şi pentru ce oferă dar se pare că îşi permite. După mâncare am ieşit la pas prin staţiune (era deja întuneric) şi am trecut şi pe promenada care trece pe la vilele de mai sus. Fiind extrasezon, staţiunea era pustie dar pustie bine de tot. Vilele vechi părăsite, cu geamuri sparte, întunecate dar cu rufe la uscat nu ajută la crearea unei atmosfere relaxante. Vila 11 în care am stat o noapte acum mult timp e în beznă, vila A la fel, despre baza de tratament de lângă Hotel Tuşnad nu mai vorbesc. După ce am „liniştit” grupul cu poveştile mele cu urşi care veneau în spatele vilei A ca să le dai pungi cu pufuleţi am zis că nu prea avem ce vedea şi am găsit un local care să ne fie culcuş pentru restul serii - Pizzeria/cafeneaua Apor (după turnul cu acelaşi nume de pe deal). Din păcate nu mai aveau bere cehească aşa că m-am mulţumit cu Ciuc cu 3.5 lei adus de Erika (pronunţat desigur Eriko pentru că din cei ~1700 de locuitori ai oraşului, 1600 sunt maghiari. Şi da, cică Băile Tuşnad ar fi oraş – oraşul cu cei mai puţini locuitori din România).

A doua zi vremea nu a mai ţinut cu noi. Dacă sâmbăta fusese soare, duminica ne-a întâmpinat cu lapoviţă spre ploaie. Nici vorbă de urcat la Stânca Şoimilor pe mocirlă aşa că am mers la plimbare cu maşina, mai întâi pe DN11B care face legătura între Târgu Secuiesc şi Cozmeni prin pasul Niergheş – 878m, drum pe care am mai fost în primăvara trecută. De pe drum de acolo...


Dat fiind că mai avem timp până în prânz, am mers mai departe spre Miercurea Ciuc şi apoi spre vest, spre Vlăhiţa. Din pasul Tolvaioş (985m) sunt 6 kilometri de drum prost spre Harghita Băi, punctul unde ne propusesem să ajungem. Până cu puţin timp în urmă nici nu auzisem de acest loc. E undeva la vreo 1300 de metri altitudine şi sunt multe ruine industriale a căror provenienţă o investighez momentan dar pentru care nu am detalii încă (am înţeles că ar fi vorba de o fostă mină de caolin dar trebuie să mai aflu detalii). Sunt şi piste de schi dar mai important, există o pistă de Snow-Tubing echipată corespunzător cu instalaţie de urcare. Fisa e 2 lei însă eu nu m-am putut bucura decât de o coborâre (foarte faină de altfel) pentru că, aşa cum s-a exprimat cineva, o coborâre e x lei, o pereche de pantaloni e y lei dar să umbli cu pantalonii rupţi în partea dorsală pe pistă e nepreţuit. Noroc că aveam schimburi la maşină altfel ar fi fost mai neplăcut decât fusese deja. Restul s-au bucurat mai mult şi s-au întors la maşină zdruncinaţi bine.

De la Harghita Băi ne-am întors la Tuşnad unde am refăcut grupul şi am decis să mergem să mâncăm la civilizaţie în Braşov, ceea ce am şi făcut, după care am întins-o fiecare spre casele noastre, unii pe Siriu, alţii pe Cheia dar toţi prin zăpada. Aşadar acesta a fost weekend-ul „de munte”.

18 February 2010

Times Square

Sâmbătă a fost ultima mea zi de New York şi de State Unite. M-am trezit la o oră decentă, m-am decazat, am lăsat bagajul la recepţie şi am ieşit la o ultima tură prin Times Square şi prin împrejurimi. Am verificat că metroul E merge (toată săptămâna nu mersese, cel puţin nu pe traseul normal), am fost la un Starbucks să mănânc o ultimă Pumpkin Cream Cheese Muffin şi am scos aparatul din tolbă. Rezultatele sunt la sfârşit.

Cu Aura rămăsese să mă întâlnesc direct la aeroport, ca deh, era nevoie de shopping. Oricum nu ştiam dacă supravieţuise întâlnirii cu arta modernă din ziua precedentă dar am zis că aflu la timpul potrivit. Apropo de timp potrivit, mi-am luat la revedere de la Times Square şi New York în general aproape de ora 3 şi am dispărut sub pământ undeva la intersecţia 8th cu 49th. Restul e o calatorie de prea multe ore din care am ieşit cam şifonat cu timpanele. Ce va mai urma, sunt concluziile, dar asta altă dată.

















11 February 2010

Coney Island

Vineri, ultima zi full de New York. Cu o zi înainte trecusem prin Times Square pe la centrul de informare turistică unde întrebasem de unde pot sa văd oceanul. Coney Island a fost răspunsul, loc de care mai auzisem dar nu ştiam că e în raza metroului. Asta nu înseamnă că nu e departe.

Dimineaţă aşa pe la un sănătos 10 ne-am îmbarcat într-un metrou de pe una din liniile galbene ca să mergem să vedem Oceanul Atlantic. Am parcurs 35 de staţii parte sub pământ, parte pe deasupra caselor. Ultimele 5-6 staţii am rămas singuri în vagon pentru că se pare că nimeni nu merge vinerea dimineaţă în noiembrie la Coney Island.

Nu e chiar pustiu dar e al naibii de aproape de pustiu. Majoritatea localurilor sunt închise la vremea asta şi deşi era soare când am fost noi, era destul de frig. Boardwalk-ul, populat doar sporadic în noiembrie.

Coney Island nu mai e de ceva vreme o insulă, canalul ce o separa de continent a fost umplut acum vreo 70 de ani. Tot pe atunci zona era foarte populară şi avea o varietate mare de parcuri de distracţii. După al doilea război mondial multe chestii au fost abandonate, cum ar fi acest precursor al bungee jumpingului, un turn de vreo 90 de metri de unde te puteai paraşuta ca distracţie.

Pentru asta am venit – Oceanul Atlantic văzut de pe Coney Island Pier.

Vedere spre ţărm.

Chestii abandonate cu fundal de ghetou.

Un pod mobil din departare.

Alte lucruri abandonate cu fundal de ghetou care ar face să moară de invidie blocurile de pe Maniu.

Cât ne-am învârtit pe acolo am îngheţat bine de tot şi am zis să ne dezmorţim şi să şi mâncăm ceva. La orizont se arată ceva...

...şi anume o idee foarte proastă. Nathan’s este un lanţ de fast food-uri specializate în hot dogs deschis în 1916 şi cotat la bursă. Am zis că e un loc bun de încercat un hot dog american. Am intrat, mi-am ales ceva de pe meniu (comentez altă dată despre ce fel de oameni mănâncă la fast food în state) şi i-am zis servitorului scârbit. Am făcut monumentala greşeală să cer cartofi cu branză deasupra. Oroarea ororilor, brânza aia are consistenţa săpunului lichid şi iese dintr-un recipient asemănător cu cel de săpun lichid. Am înghiţit în sec şi am zis că poate nu o fi aşa rău. Ei bine, era aşa rău. Prostia aia nu putea fi mai scârboasă decât dacă era cu topping de ciorapi murdari. Era, într-un cuvânt, revoltător. Ca notă de subsol, am încercat un hot dog şi în Chicago şi a fost mai puţin scârbos dar la fel de nespectaculos.

După ce am terminat cu Coney Island am parcurs din nou cele 35 de staţii până în centru. Aura mai avea de vizitat nişte muzee de la care eu m-am sustras cu mare bucurie. Ceva arta modernă şi încă ceva. Admit, Guggenheim-ul arată interesant pe dinafară, dar nu e de ajuns ca să mă momească în interior. Acolo e artă modernă şi contemporană, lasă că ştiu eu. Aşa că a rămas că mă întâlnesc cu Aura a doua zi în faţa check-in-ului în terminalul 1.

Ceva mai încolo pe stradă...

...când căutam o intrare în parc. Central Park, desigur. Am preferat încă o plimbare în parc mersului în muzeu. Am intrat în parc undeva în dreptul lacului mare...

...şi am luat-o încet spre downtown. Am trecut iar pe la fântâna Bethesda unde am văzut iar mirese asiatice venite să-şi facă pozele (de fiecare dată când am fost acolo erau două sau trei şi toate asiatice – o fi vreun obicei obscur).

Un saxofonist...

Am mai găsit o bancă cu mesaj mai aparte...

Am mai trecut o dată pe aleea ulmilor...


...şi am ieşit din parc printr-o zonă prin care nu mai fusesem.


De acolo am mers acasă pe la Columbus Circle...

...şi de acolo un pic prin oraş, fără aparat foto, ca să mă întâlnesc cu niscaiva newyorkezi cunoscuţi mai deunăzi.

Cam asta a fost ultima zi de New York. Sâmbătă aveam avion la 7 seara dar luând în considerare distanţa până la aeroport, zborul transatlantic etc etc am calculat că trebuie să plec în jur de ora 14.30 din Times Square. Aşa că totuşi mai aveam jumătate de zi de New York deci „va urma”.
Related Posts with Thumbnails