Land der Berge: Fernpass (epilog)

Drumul cel mai bun nu e întotdeauna cel mai scurt. Ghidandu-ne după această premiză, ne-am întors de la Imst la Innsbruck prin altă ţară. Doiciland, că ne era dor, nu mai fusesem de joi pe acolo. Traseul e simplu...

...şi anume un mic ocol prin Lermoos şi Garmisch-Partenkirchen.

Prin Imst...

Pentru un oarecare motiv în partea asta munţii arată complet diferit, cumva mi se par mai spectaculoşi dar nu aş putea să spun de ce.

Fernpass pare pe hârtie o glumă faţă de trecătorile pe care am fost în zilele precedente (doar 1210m) şi oarecum aşa şi e. E foarte aglomerată (foarte) pentru că lumea chiar trece pe acolo pentru că e o rută importantă nu vin să caşte gura ca pe Stelvio. De asemenea, datorită altitudinii reduse nu se iese niciodată din pădure, nu există porţiune de gol alpin.

Şi totuşi, trecătoarea asta aşa mică cum e are farmecul ei. După cum se vede am stat în spatele maşinuţei roşii ceva timp – parte pentru că nu puteam depăşi de cât de aglomerat era şi parte pentru că pur şi simplu nu ne grăbeam.

Aproape de punctul cel mai înalt este un popas cu parcare restaurant, tot ce trebuie, adică inclusiv un punct panoramic.

Ce se vede jos verde e Blindsee iar ce se vede în departare cu capul în nori e Zugspitze – un vârf prea înderpărtat aş putea să-l numesc. Am avut noi plan să mergem acolo însă vremea nu a ţinut cu noi (bineînţeles că aş fi preferat să urc acolo decât să mă uit la sticlă colorată Swarovski).

În parcare la restaurant, un grup de BMW Isetta ieşit la plimbare cu valiză vintage, nu numai maşină vintage.

În zonă mai aproape mai e un masiv, Mieminger cu vârful Sonnenspitze şi cu lacurile Seebensee şi Drachensee. Peisajul din imaginile de pe Google Earth mă cam lasă fără cuvinte. Asta de exemplu. Ar fi mers o plimbare pe la lacuri, văd că traseul pleacă din satul Erhwald unde e ditamai parcarea fix pentru asta, să-ţi laşi maşina şi să pleci pe munte.

Şi totuşi în zonă rege e Zugspitze. Acoperişul Germaniei, vârful de 2962 de metri e situat la graniţa dintre Germania şi Austria şi la el urcă două telecabine, una germană şi una austriacă (la un moment dat trebuia să urci cu paşaportul la tine). Când îl vezi de pe şosea te întrebi cum l-ar putea urca cineva şi mai ales cum a ajuns să se ridice aşa cu 2000 de metri deasupra, vertical.

De asta spun că mi se par mai spectaculoşi munţii aici. În Austria parcă te pregătesc înainte, ştii că vei vedea munţi înalţi însă aici nu te poţi obişnui cu imaginea imensului bloc de stâncă ce răsare parcă din câmpie.

După cum se poate observa, chiar dacă ziua a fost excelentă din punct de vedere al vremii, sus la vârf un mic nor a persistat fără să vrea să se clintească. Trebuie să fie fain să dai 58 de euro (sau cât e) ca să urci sus şi să nu vezi nimic.

Revenind pe această cale la telecabine, ele sunt Eibseeseilbahn (cea germană) şi Tiroler Zugspitzbahn (cea austriacă). Uitându-mă la imagini şi la date, am impresia că m-am dat numai cu jucării până acuma. Tiroler Zugspitzbahn a fost deschisă în 1926 (!) şi renovată în 1991, urcă 1725 de metri în 10 minute şi fiecare cabină are o capacitate de 100 de persoane. Eibseeseilbahn a fost făcută în 1962 şi urcă şi mai mult, 1950 de metri – de fapt e cea mai mare distanţă pe verticală parcursă de o telecabină pe un singur segment din lume. Cea germană are doar doi piloni (faţă de trei, cât are cea austriacă) deşi e mult mai lungă. Cabinele sunt însă mai mici, de doar 44 de persoane. De fapt nu sunt singurele opţiuni, din partea germană se mai poate urca cu un trenuleţ cu cremalieră până la o altă telecabină. Pentru că cele germane aparţin de aceeaşi companie, cel mai interesant este cred turul, urci cu una şi cobori cu cealaltă.

Iar ce au făcut la vârf e SF. Nu înţeleg cu au putut aduce atâta material să construiască aşa ceva la 3000 de metri. De privelişte nu mai zic nimic. Imagini: Asta, asta şi asta şi ajunge că mă enervez că n-am ajuns acolo.

Şi asta a fost cu Land der Berge. M-a prins Crăciunul povestind, conform previziunilor. Fu fain, primul contact cu neamurile germanice a decurs cum mă aşteptam. Am văzut ce-mi dorisem (Stelvio) şi multe alte chestii totul în ordine si armonie (contra unui preţ, bineînţeles). Au rămas chestii de văzut prin zonă (evident, am fost acolo doar o săptămână). Acum tot ce rămâne de făcut este plănuirea următorului concediu. Se lucrează la asta, vă asigur...

Land der Berge: Karlesjochbahn

Ziceam data trecută că povestesc despre ce e de făcut „sus” după ce ai parcurs Kaunertaler Panoramastrasse. Ei bine se poate merge şi mai sus! Bineînţeles nu cu maşina ci cu Karlesjochbahn. Ca o mică paranteză, acest „bahn” din germană nu înseamnă stradă (autobahn=autostrada deci bahn=stradă nu e o deducţie corectă) cum am aflat în această scurtă vacanţă. Cum nu mă pricep la germană, pot doar să spun că bahn e o chestie generală însemnând cale dar de obicei trebuie să fie însoţită de altceva. Poate fi autostradă, poate fi cale ferată dar poate fi se exemplu şi un traseu de telecabină (sistemul de la telecabină de la Patscherkofel se numeşte Patscherkofelbahn) sau de telegondolă ca în cazul de faţă.

Din parcarea de la 2750m porneşte Karlesjochbahn, o telegondolă nouă (pe Google Earth nu apare) care duce până sus pe Karlesjoch la 3108m să vadă şi pantofarii cum e la peste 3000 de metri (adică noi). Ce pot să zic e că n-am mai fost la peste 3000 şi a fost fain.

Staţia de vârf a telegondolei e aşezată precar într-o şa (joch parcă asta şi înseamnă) unde nu e foarte mult loc în general, d-apoi pentru aşa ceva.

Ce e interesant e că şaua e fix pe graniţă, adică Austria e într-o vale...

...şi Italia e în cealaltă vale.

În lungul văii la 13 kilometri depărtare se vede lacul Resia. Munţii din spatele lacului nu mai sunt în Italia ci în Elveţia.

Ceea ce se vede e un colţ de Italie literalmente, undeva în zonă este şi un punct cum avem şi noi la Beba Veche Triplex Confinium, unde se întâlnesc trei ţări. O poză a bornei este aici.

Cum ziceam acolo sus nu prea e mult loc, cel puţin nu orizontal, aşa că au construit o platformă de lemn unde au pus şi nişte steaguri şi simbolul Kaunertal, capra aia de munte (ibex?).

Bineînţeles, am uitat să mulţumesc vremii că ne-a permis o astfel de excursie, august pe zăpadă.

Odată coborâţi înapoi la parcare, eu am mâncat ceva mai repede şi m-am dus fuga-fuga în direcţia în care indicatorul arăta „Vizită gratis ÎN gheţar” şi cu litere mai mici, jos „O faceţi pe propria răspundere”. Într-adevăr după vreo 10 minute de mers pe un teren destul de accidentat se ajunge la una dintre limbile gheţarului în care s-a săpat un tunel în formă de C.

Nu vi se pare, gheţarul e acoperit cu o ţesătură şi nu numai aici, în general e acoperit, probabil se topeşte prea repede şi vor să ţină sub control. La intrări tunelul pare să fie făcut prin zăpadă care capătă forme ciudate la contactul cu aerul mai cald de afară.

Chiar mă gândeam „Ce gheţar de mâna a treia mai e şi ăsta, din zăpadă” (eu care nu mai văzusem gheţar) când am ajuns la zona mai adâncă unde pereţii sunt de gheaţă compactată. La început gheaţa e albă...

...dar până la urmă se ajunge şi în zona unde gheaţa a fost compactată cu destulă forţă încât să ajungă albastră, cum am văzut numai la televizor.

Mulţumit fiind de vizita gratis pe propria-mi răspundere în gheţar, am mers la maşină şi am coborât Panoramastrasse.

Toată afacerea Kaunertal a durat totuşi destul de puţin aşa că am hotărât să mai lungim întoarcerea la Innsbruck, mai ales că era ultima din vacanţa asta. Aşa că data viitoare vă povestesc despre Fernpass şi Zugspitze.

Land der Berge: Kaunertal

Nu mai ţin minte cum am dat peste Kaunertal, cred că navigam cu Google Earth căutând ce să facem luni – ultima zi de distracţie în Land der Berge. O opţiune ar fi fost să mergem la Grossglockner însă parte din echipă mai fusese acolo aşa că am optat pentru ceva nou.

Kaunertal e o vale (tal înseamnă vale deci tot ce are particula tal în coada e valea a ceva) care se înfundă pe unul din cei mai mari gheţari din zonă şi unde e o staţiune de schi cu 32 de kilometri de pârtii. Staţiunea (dacă poţi să-i spui aşa) e la 2750 de metri aşa că e zăpadă şi vara acolo.

Cum eu nu sunt un fanatic al lemnelor legate de picioare, ce as putea căuta acolo? Ei bine răspunsul este Kaunertaler-Stausee Gletscherbahn Panoramastrasse – numele complet al drumului care urcă de la 1200 la 2750 metri în 26 de kilometri (uneori abreviat la Kaunertal Gletscherstrasse). Germana are calitatea asta de a uni cuvintele rezultând nişte denumiri kilometrice dar foarte sugestive.

Aşadar luni dimineaţă devreme am plecat din Axams spre Kaunertal. Autobahn-ul e mare invenţie, nu încetez să mă minunez de chestia asta. Traseul ales a fost unul panoramic.

În mod normal orice program de navigaţie te rutează prin Zams şi Prutz pentru că este mai rapid. Totuşi noi nu căutam rapid. Bucata de drum între Imst şi Kauns (cu trecere prin Wenns) e un fel de drum judeţean aparent pustiu. Spun aparent pentru că e cunoscut printre motociclişti se pare. Dacă o luaţi pe acolo mare grijă pentru că drumul e îngust şi e doar aparent liber. Te întâlneşti cu un vehicul o dată la câteva minute însă nu uita că şi celălalt conducător are impresia că drumul e liber. Nu o dată ne-am întâlnit în curbă fără vizibilitate cu motociclişti care veneau cam tare. Câteva imagini de pe acest drum.

În Kauns se revine la drumul ceva mai mare care urcă spre gheţar. La un moment dat apare şi poarta de taxare – da, şoc, trebuie să plăteşti ca să foloseşti drumul. Nu mai ţin minte exact, cred că a fost 23 sau 28 de euro pentru cei 26 de kilometri. În schimb primeşti pliant în ce limbă vrei (în limite rezonabile) cu diversele atracţii de pe parcurs. Dacă nu mă înşel sunt 39 şi sunt marcate cu câte un panou. Unele sunt puncte de belvedere, altele sunt complet neinteresante cum ar fi casa familiei X, ultima gospodărie din sat (?!).

Dar drumul...drumul... Are 29 de ace de păr (numerotate evident) şi e o adevărată lecţie de geografie pentru că trece prin diverse zone de vegetaţie începând de la foioase şi terminând cu zona alpină. La început e destul de monoton pentru că trece prin pădure dar peisajul se îmbunătăţeşte repede.

Prima oprire am făcut-o la Gepatsch Stausee, lacul de acumulare. Barajul e din acela urât (orice nu e baraj de beton în dublu arc e urât :P) dar măcar are un deversor pâlnie. Mi-ar fi plăcut să-l văd în funcţiune dar lipseau vreo 10 metri de apă cred. De pe baraj se vede oarecum unde ajunge drumul, în zona albă.

Drumul continuă pe ambele părţi ale lacului însă e interzis pe partea dreaptă (cum te uiţi în amonte) pentru că la capăt e un pod în lucru pe care până şi pietonii au interzis. Nu-i nimic, şi pe partea stângă e la fel de spectaculos.

Imediat din coada lacului începe urcarea mai serioasă. La un moment dat apare un perete de stâncă folosit de alpinişti pentru exerciţii...

...şi încep acele de păr printr-o pădure rară de pini.

Încet, încet se iese din zona cu vegetaţie mai înaltă de 20 de centimetri...

...şi se ajunge în zona alpină.

Drumul trece pe lângă Weiss See, un lac de o culoare complet ciudată, aş zice că e un turcoaz spre verde.

Şi până la urmă se ajunge şi la zona de zăpadă permanentă.

Sus e o parcare imensă (care devine neîncăpătoare chiar şi vara, după cum aveam să aflăm) unde am găsit loc uşor numai pentru că ajunsesem devreme. Sunt pe acolo o serie de magazine de suveniruri, un restaurant, un mic parc pentru copii...

În jur versanţii sunt acoperiţi de zăpadă şi se vede şi limba gheţarului. E foarte ciudat (pentru pantofari ca noi) să vezi zăpadă în august. Unul dintre cele x ratrack-uri era ieşit la îngrijit una dintre piste, spre exemplu.

Data viitoare vă povestesc despre ce e de făcut acolo sus. După ce am făcut şi noi, am mers să mâncăm la restaurant care e de fapt un fel de autoservire. Vremea fiind fantastică am mâncat pe terasă.

Câteva imagini de la coborâre.

În apropiere de Stausee.

Câteva vehicule întâlnite – o Toyota Land Cruiser din seria 40.

Un Alfa 159. Sigh...

Un R1200 GS (cred, nu daţi cu chestii contondente că nu ma pricep). Dacă aş avea curaj să mă dau pe două roţi motorizate, cu aşa ceva m-aş da.

Prin satele la ieşirea din vale.

Poate pentru că a fost ultima chestie făcută în Austria, poate pentru că a fost vremea aşa frumoasă după câteva zile de ploaie dar Kaunertal mi-a rămas în minte şi nu cred că pleacă prea curând. Nu are izul de aventură pe care îl are traversarea pe Stelvio însă are aşa un je ne sais quoi. Panoramastrasse, într-adevăr...