26 April 2009

Roma, ziua 2

Mare lipsă de timp se abătu asupra mea! Drept pentru care am rămas în urma cu toate. Puţinul timp liber pe care l-am avut l-am transformat în plimbări pe coclauri, drumuri neumblate şi în general departe de Internet.

Aşadar, Roma – ziua 2.

Trezire lejeră la o oră rezonabilă, soare pe cer, booon. Durerea de picioare din ziua precedentă era doar plecată până la alimentară ca să zic aşa, se întorcea repede. Aşa că am decis să o iau mai uşor. Am mers cu toţii la Termini să mâncăm şi apoi ne-am despărţit urmând să ne reîntâlnim peste ceva ore în Villa Borghese, în colţul dinspre Piazza del Popolo. Ca să fie cât mai uşor, am mers cu metroul până la Piazza Spagna iar de acolo Piazza del Popolo e foarte aproape. Fiind duminică dimineaţă zona e foarte animată.



Diverse detalii de pe stradă...




Ha ha - Miscellanea!

În Piazza del Popolo am luat iar la ţintă statuile mişcătoare.

N-am stat mult în piaţă şi am urcat în Villa Borghese. Spun „urcat” pentru că partea respectivă din parc (cu un nume care acum îmi scapă şi îmi e lene să-l caut) este mult mai sus decât piaţa (sau chiar restul oraşului). Dăm de piaţa Bucureşti, sau mai bine zis Piazza Bucarest. Există şi nu e vandalizată.

Şi chiar dacă e foarte mică, are un obelisc egiptean în ea. N-am înţeles obsesia vesticilor cu obeliscurile. „Whoa, avem o piaţă, hai să punem ceva în mijloc! Neapărat ceva ciordit de prin colonii”. În Piazza Spagna mai este unul, în Piazza Navona, în Piazza del Popolo, la Paris, la Londra... Încep să cred că unele au cuceriri au avut ca unic scop găsirea de material expoziţional pentru pieţe. „Aoleo, n-avem ce să punem în piaţă, repede strângeţi armata să mergem în Egipt să luăm. Nu se poate să stăm fără! Râde lumea de noi că n-avem un obelisc în piaţă”.

Iar pe partea cealalată a discuţiei, cum că piaţa Bucarest nu e vandalizată, ţin să precizez că la Roma poţi să fii român şi să supravieţuieşti pe stradă. Din ştirile văzute înainte aveam o viziune cu patrule de extremişti care vânează români pe stradă să-i linşeze. Sau măcar să-i bruscheze sau să-i abuzeze. Verbal. Ce-i drept, dacă se apucau de aşa ceva ar fi trebuit strâns un număr respectabil de oameni, ca să fie în siguranţă. Nu de alta dar sunt mulţi români acolo. Şi mulţi dintre ei sunt de cea mai joasă speţă, numai buni de întemeiat o nouă Australie (în Groenlanda). Săraca Italie (şi aici chiar le cam plâng de milă) e asediată de peste tot: de pe mare debarcă toată Africa, iar de pe uscat debarcă scursura umană a Europei de Est (ce-i drept, odată cu mână de lucru calificată, care ajută la dezvoltarea economică a ţării bla bla). Aţi vrut libertate de circulaţie, poftim libertate de circulaţie! Este foarte posibil ca artistul grafician autor al lucrării de mai jos să se fi gândit la a transmite un mesaj simbolic ţării care, ar putea argumenta unii, a picat de fraieră în acest „schimb” cultural, economic şi, de ce nu, etnic (desigur, e vorba de schimburi unilaterale).


Desigur, am divagat. Să mă reîntorc la plimbarea mea. Grupul cu care trebuia să facem joncţiune în parc s-a delectat cu biciclete închiriate (de la români, întâmplător), eu am stat pe iarbă, sub copaci înfloriţi. La vremea respectivă copacii înfloriţi nu apăruseră încă în Bucureşti, dar deh, Roma e mai la sud. Am stat pe iarbă şi am spionat oameni cu tele-ul, evident.


Dar orele înaintau şi foamea se înteţea. Astfel am refăcut grupul şi am mers la mâncat în Trastevere, un cartier de peste Tibru (duuuh). Am mers acolo cu metroul până la Circo Massimo şi de acolo pe jos pe la Bocca della Verita şi Ponte Rotto. Complet inutil şi nu foarte educativ ca plimbare însă greu de evitat pentru că nu există metrou în Trastevere iar descoperirea traseelor de autobuze/tramvaie nu era potrivită la momentul respectiv.

Trastevere e un cartier vechi cu mici restaurante unde vine lumea să mănânce însă nu e turistic, e chiar zona unde ies localnicii.

La „Papa Re” nu am avut loc (aveau 4 mese cred) însă am găsit alături. Chelneriţa a fost foarte primitoare chiar şi după ce a aflat că suntem români (na că se poate, şi nu, mâncarea nu a avut gust ciudat, poate cu excepţia cozii de vacă). Am mâncat nişte paste cu sos amatriciana fantastice la primul fel, coda alla vaccinara ca fel doi (care da, e coada de vacă de care ziceam, şi nu, nu e bun) şi ca desert, ceva iarăşi foarte bun, panna cotta. După masă mai aveam cam două ore până ne pleca autobuzul spre aeroport aşa că după o scurtă operaţiune de plănuire...


... iar ne-am separat în două grupuri. Unul s-a dus să recupereze bagaje de la hostel şi altul s-a dus iar în centru după magneţi şi după provizii de cafea din Piazza Sant’Eustacchio. Pe drum, un tramvai fără roţi...


În centru, pe lângă căutat magneţi şi cafea, am mai pierdut vreun sfert de oră în faţa Pantheonului vânând diverse cu tele-ul.

Legionarii cu săbii de plastic nu erau foarte fotogenici (deşi se pare că sunt destui care se pozează cu ei). În schimb în faţa Pantheonului îşi făcea rondul una dintre cele mai fotogenice măturatoare pe care le-am văzut (da, coada e de la mătură).

Bineînţeles că ne-am întins cam mult şi a trebuit să ne grăbim serios ca să ajungem la timp la Termini. Asta ca să aflăm că nu mai sunt locuri destule la autobuz spre Ciampino. Patru dintre noi rămâneau pe dinafară. Din fericire, Italia e civilizată în privinţa taxiurilor şi o cursă spre aeroport are preţ fix, 32 de euro. Acceptabil pentru 4 oameni aşa că ne-am dus la staţia de taxiuri unde aşteptau cam 40 de maşini pe 3 rânduri.

Întâmplarea a facut ca pe noi să ne ia o mamaie taximetristă (e cu rând, nu prea ai cum să alegi). La ieşirea din parcare era să facem primul accident, ce-i drept minor. La a doua intersecţie, am evitat al doilea accident (vorbesc la persoana I deşi nimeni din maşină nu a avut vreo contribuţie la evitarea lui). Pe Via Appia, în timp ce mamaie îmi arăta unde e cel mai bun tiramisu din Roma eu mă uitam cu groază că merge pe mijlocul a două benzi, mai încet decât restul traficului. Culmea e că ceilalţi claxonau şi tot ea îi înjura. Deja mă vedeam dând declaraţii la Questura referitoare la accident sau la crimă, care dintre ele venea prima (crimă având desigur ca obiect şoferul taxiului şi ca agenţi pe ceilalţi şoferi coalizaţi).

Mbun, deci asta a fost Roma. Urmează Londinium.

13 April 2009

Bazilica Sf. Petru

Acum doi ani când am ajuns prima dată la Roma am umblat prin multe locuri însă nimic nu mi-a lăsat o impresie mai puternică decât bazilica Sf. Petru. Am văzut-o într-o după-amiază, moment în care soarele intră prin ferestre şi formează raze în interior. Dincolo de efectele luminoase, impresia cea mai puternică a lăsat-o pur şi simplu mărimea construcţiei. Suprafaţa se măsoară în hectare, dimensiunile in sute de metri iar capacitatea in zeci de mii de oameni.

Ca să fie clar fiecărui vizitator, aleea de pe centru conţine marcaje pentru lungimile altor biserici, cum ar fi Sf. Paul din Londra (Vanitatea nu era păcat capital?). Şi totuşi e cea mai mare biserică din lume şi a tot fost de la 1600 când a fost făcută. Sunt curios ce efect acea asupra omului de rând vederea clădirii care impresionează fără probleme şi în ziua de azi. Mai ales că bulevardul care dă înspre piaţă e opera lui Mussolini. Până atunci la biserică se ajungea pe străduţe mici şi întortocheate.

Cum ziceam, e mare...

De data asta am ales special momentul zilei pentru a prinde razele de lumină.


Ceva detalii de pe interiorul turlelor secundare...


Aici e momentul să mă plâng de lipsa unui super-wide angle. Deci alte detalii...

Statuia lui Sf. Petru – granit masiv (sau altă piatră – ce sunt eu, geolog?) care datează din secolul 13 (estimarea conservatoare) sau, după alţii, din secolul 5. Oricum ideea e că după câteva sute de ani în care credincioşii au trecut şi au atins-o, piatra s-a tocit. Cel din imagine e piciorul în stare bună, celălalt aproape că nu mai are degete.

Sonorizarea e asigurată de Bose cu nişte boxe discrete, camuflate în culoarea şi modelul pietrei dar purtând încă emblema.

Un alt lucru pe care l-am ţinut minte este sculptura lui Bernini şi felul în care a folosit marmura roşie pentru a simula o ţesătură. De sub ţesătură apare (sau mai bine zis stă să apară) Moartea care duce în mână o clepsidră (tic tac, tic tac).

Sculptura e un amalgam de mai multe feluri de piatră şi chiar de metal. În primul moment în care am văzut-o nu mi-am dat seama că giulgiul e din marmură şi nu textil (îmi aduce aminte de scumpturile din Cimitirul Staglieno). Dincolo de asta, postura Scheletului şi poziţia mânii care stă să dea la o parte şi ultima bucată a giulgiului mă fac mereu să mă întreb când o să-şi ia zborul. Cred că e una dintre cele mai interesante sculpturi pe care le-am văzut.

În principiu urmează ziua a doua de Roma şi apoi câteva chestii dintr-o ţară unde multe lucruri se fac pe invers (ca să nu zic greşit) decât în restul lumii, cum ar fi condusul.

09 April 2009

Vittoriano

Mda, iar sunt în urmă cu poveştile, parte din cauză că am fost plecat după un alt magnet. Rămăsesem la ziua 1 de Roma, paranteza Vittoriano.

Denumirea Vittoriano este mai mult o poreclă, monumentul are o denumire mai lungă din care de reţinut este faptul că este în cinstea lui Vittorio Emanuele, primul rege al Italiei. Lucrările pentru construirea sa au durat aproape 40 de ani iar în 2000 a fost deschis din nou după alţi 40 de ani de restaurare (acum se află din nou în restaurare parţială, ca şi acum doi ani). E aşezat în Piazza Venezia, pe un versant al colinei Campidoglio în apropiere de columna lui Traian.

Pe esplanadă, dacă i se poate zice aşa, se află şi mormântul Eroului Necunoscut. Tot acolo sunt şi o mulţime de statui reprezentând diversele regiuni ale Italiei şi statuia lui Vittorio Emanuele.

În interior se află un muzeu pe care nu am avut răbdarea să-l vizitez. La intrare în muzeu se află o sculptură destul de mare.


Având peste 80 de metri înălţime, Vittoriano e un loc bun de unde să admiri Roma. (Deşi e mai sus decât piaţa, de pe esplanadă nu se poate vedea mare lucru.)


Spre deosebire de luptele crâncene pentru un loc la balustradă care se dau pe cupolă la Sf. Petru, aici e aproape pustiu.

Binoclurile Nikon sunt la locul lor.

Cam ce se poate vedea de sus: Pantheonul şi Palatul de Justiţie.

Dacă nu mă înşel, steagul de la palatul de pe Quirinale.

Via del Corso

Tot Via del Corso, partea pietonală spre Piazza del Popolo.

Şi, pentru sfârşit, sculpturile cele mai mari aşezate cel mai sus, pentru a fi vazute mai bine. Cele două cvadrige, a Unităţii şi a Libertăţii.


Bun aşa, va urma cât de curând ceva despre Sf. Petru şi despre a doua zi în Roma. Când o să am timp...
Related Posts with Thumbnails