16 September 2008

Bucegi pe sârmă

Voi aduce subit situaţia la zi şi voi trata subiectul „sâmbăta trecută” după care va urma o pauză ceva mai lungă pricinuită de nişte deplasări care vor genera, sper, alte povestiri. Without further ado, I give you Bucegi!

Urcatul cu telecabina din Buşteni este o experienţă aparte. Nu e ea cea mai mare sau cea mai spectaculoasă din lume însă ceva senzaţii trebuie să trezească în oricine se urcă în ea. Acum ceva vreme (13 ani mai exact) am urcat pentru prima şi singura dată cu telecabina Buşteni. Asta până sâmbăta trecută, când am hotărât că se cere o împrospătare a amintirilor.

Ora 7:29 – Zzz zzz...
Ora 7:30 – alarma sună în disperarea ei obişnuită. Pe toate canalele media din seara precedentă au fost promisiuni de diluviu în mai toate zonele. Mă uit pe geam...într-adevăr nu e foarte promiţător. Ridic din umeri şi mă îndrept căscând spre poşta de vis-a-vis cu gând rău pentru 99 de lei pe care i-am transformat subit într-un abţibild frumos de parbriz. Cum mă urc în maşină primesc telefon de la echipa Predeal care abia acum s-a trezit (şi cu care trebuie să mă întâlnesc la Buşteni). Veşti bune, la Predeal plouă cu găleata, deci până ajung eu o să fie ok.
Ora 8:30 – Rompetrol Otopeni – privesc contemplativ cum se goleşte cardul şi se umple rezervorul. Continui la trap (sau „la consum”, cum vreţi) pentru că nu mă grăbesc nicăieri. La Bărcăneşti, locul unde mi-am petrecut zeci de minute vinerea seară timp de două week-enduri, totul e liber şi frumos. Pe centură la Ploieşti e bătaie de joc evident, pierd vreo 10 minute pe la semafoare. Drept pentru care, ajuns pe două benzi spre Comarnic decid că am stofă de banda doi şi mai recuperez ceva timp (ipotetic, cum ziceam, nu mă grăbeam nicăieri).
Orele 10 trecute – Buşteni, telecabină – deja coadă deşi muntele nu se vede de nor. Frig, nevoie de lichide calde. Echipa Predeal se lasă aşteptată aşa că mă aşez la rând. Ochiometric e rost de vreo 3 telecabine aşteptare. Până la urmă apare şi echipa Predeal şi începem să facem prognosticuri cu privire la ce o să găsim sus. Procesul de încărcare a telecabinei este următorul: la un balcon al clădirii apare el lider maximo care face semn să se intre şi tot el face semn când să se oprească intrarea. Noroc maxim, noi trei suntem ultimii care intră. Plătim şi ieşim pe „peron”. Vine şi telecabina de sus. Felul cum dispar firele în ceaţă mă face să mă întreb: „Are we sure about this?”.

Ne urcăm şi stăm ca în autobuz, 25 de persoane. Pornim şi intrăm imediat în nor. Cum ziceam, experienţa telecabinei e interesantă. Mai ales la stâlpi unde inevitabil cablul urcă şi apoi coboară cât de cât abrupt. Idee de bază la telecabina de tipul acesta e că susţinerea e pe cablul gros care stă nemişcat iar tracţiunea e pe cablul subţire de dedesubt care se mişcă. Din câte imi dau seama telecabinele sunt în sistem de contragreutate, când urcă una cealaltă coboară astfel că motorul trage doar diferenţa de greutate între cabine. Teoria suna frumos, practica nu este o ştiinţă aşa de exactă. Cabina se mai smuceşte şi se balansează în funcţie de ce face şi cealaltă cabină. Inevitabil după ce trece de un stâlp senzaţia este că o ia la vale fără frână iar intensitatea depinde şi de amplasarea stâlpului (de exemplu, la coborâre, stâlpul 3, ultimul de pe platou, este cel mai hardcore cuplat şi cu priveliştea terminării platoului). Revenind la urcarea noastră prin lapte, nu durează foarte mult pentru că norul e destul de jos şi în partea superioară ieşim din el că să putem admira prăpastia de 200 de metri de sub noi. Ajunşi pe platou mă simt ceva mai în siguranţă (în mintea mea o cădere de la 20-30 de metri e preferabilă uneia de 200) şi după o apropiere enervant de înceată, andocăm. Scăpaţi din cutiuţă, ieşim toţi pe platou cam fără ţintă. Între timp telecabina a şi plecat, goală de data asta.

Pe platou se văd doi stâlpi, al treilea e pe o treaptă undeva mai jos şi apoi urmează hăul.

În mod surprinzător, vremea pe platou e chiar acceptabilă. Bate vântul însă sunt petece de soare şi avem vizibilitate bună. Uneori.
Un turn de observaţie depsre care nu ştiu nimic.

Telecabina dinspre Peştera merge şi ea.

Mergem spre Babe şi Sfinx cu tot cioporul de oameni ieşiţi din telecabină.

O specie foarte întâlnită pe platou este glugatul, formă de viaţă adaptată la condiţiile vitrege de aici. În imagine două exemplare cu Nikon şi ciorapi mov.

Ajunşi la Sfinx ne scărpinăm un pic în cap şi ne gândim că ar fi potrivit să mergem la Monumentul Eroilor sau Cruce cum i se mai zice. Releul Coştila se arată pentru fix 15 secunde, în restul zilei nu l-am mai văzut.

Mmmbun, deci traseul cruce roşie, cap compas Monumentul Eroilor. Traseul o ia domol urmărind curba de nivel şi oferă o privelişte asupra părţii mai joase a platoului cu telecabina şi Piatra Arsă.

Ca să închei discuţia despre telecabina Buşteni, ea a fost dată în folosinţă lprin anii 70. A fost construită de o firmă italiană, traseul are 4 kilometri, diferenţă de nivel 1200 metri etc etc. Ca o curiozitate (şi confirmare a faptului că nu e o ştiinţă exactă) se pare că iarna o problemă mare este chiciura care se depune pe cablu. Pentru a-l curaţa se parcuge întreaga distanţă cu un cârlig special. Chiar şi aşa, uneori chiciura e atât de grea încât cablurile se lasă jos până ating solul, sus pe platou. În alte cazuri când nu ating pământul sunt totuşi atât de lăsate încât trebuie făcută pârtie pentru telecabină prin zăpada de pe jos. Vara e greu de imaginat aşa ceva...

Imaginea de mai sus avea să fie ultima cu soare pentru mult timp. Intrăm în nor, începe să bureze şi vizibilitatea scade la 20 de metri. Nefiind echipaţi corespunzător decidem să ne întoarcem şi în 10 minute eram înapoi la Babele. Traseul de pe care am venit...

La Babele analizăm noi „aşea” vremea şi proclamăm că nu va ploua. Drept urmare alegem alt traseu, mai scurt. Dacă crucea roşie nu a fost de bun augur, poate crucea albastră va fi altfel.

Dunga galbenă nu mi-a plăcut cum arăta.

Motivul pentru care am ales crucea albastră a fost în realitate rezultatul unei cântăriri judicioase a opţiunilor pe care le aveam. Crucea albastră e traseul de coborâre de la Babele la Hotel Peştera, traseu care ar trebui să dureze în jur de o oră şi un pic.

Cam atât a durat şi pentru noi, cu toate văicărelile a jumătate din echipa Predeal. Nu a plouat, a fost doar un pic de nor.

Ideea a fost să coborâm acolo pentru a vizita şi Peştera Ialomicioarei pe care am început să o vedem de la jumătatea coborârii dar care e frustrant de departe în realitate.

La coborâre am întâlnit o altă specie endemică şi anume un exemplar din rarisima Bos tigris, popular numită şi vaca tigrată.

Odată terminată coborârea, dăm de civilizaţie.

Fără nici o glumă, la Peşstera e ditamai hotelul de câteva stele (n-am idee) şi pădurea răsună de chiotele celor care se dau cu tiroliana în team building (sau sparg baloane cu arcul). Ceva mai încolo e şi complexul de la lacul Bolboci, cabana Padina etc. Există electricitate, apă curentă şi gaz deci e mai bine ca în unele sate. Un alt lucru de care răsună pădurea sunt cântecele bisericeşti date pe boxe de la mânăstire, mânăstire care include şi intrarea în peştera Ialomicioara.
Ora 14:30 – intrarea în pestera Ialomicioara – dubiu privind vizitarea peşterii. Întoarcerea la telecabină durează aproape jumătate de oră, ea merge din ora în oră şi ultima e la 16. Ultima de la Babele la Buşteni e la 17. Hmmm, dacă tot am ajuns...plătim intrarea şi avansăm.

Sincer nu credeam că este atât de mare peştera, şi nici măcar nu cred că am ajuns la jumătate. Eu mai mult am raşchetat tavanul cu rucsacul din spate. Locul e foarte limitat pe verticală şi la un moment dat terenul începe să urce. Treptele de lemn sunt ude şi alunecoase, e destul de întuneric şi beznă pe alocuri.

Odată cu noi au intrat şi alte exemplare ceva mai gălăgioase: „Hă hă hă, dacă cădem acuma în apă direct acasă la Slobozia ajungem...hă hă hă”. Tot cu noi a intrat şi Pitzi venită cu Hummerul în cizme albe până la genunchi. N-are sens să descriu ce noroaie erau pe acolo (hmmm, chiar aşa, trebuie să-mi spal opincile). La jumătatea distracţiei când am dat de o scară mai abruptă am decis că ar fi ma bine să lăsăm şi pentru altă dată şi am făcut cale întoarsă.

Ne grăbim spre telecabină ca să putem să o vedem plecând. Totuşi se pare că va pleca în 20 de minute alta. Cât stăm pe acolo cercetez echipamentul. Şi telecabina Peştera e făcută tot de o firmă italienească din Milano însă cabina în sine este făcută într-o localitate mică tare din Liguria prin care am trecut şi al cărei nume îl auzeam în fiecare dimineaţă pe peron în Genova: Finale Ligure, district Savona. Urcarea cu telecabina de la Peştera e chiar domestică în comparaţie cu cealaltă. Odată ajunşi sus ne asezăm la coada pentru Buşteni şi asistăm la episodul cu youtube pe iPhone. Pentru că orele sunt înaintate telecabina merge la foc continuu ca să coboare pantofarii la civilizaţie. Nu stă deloc, pleacă imediat cum vine, plină ochi. Iar suntem ultimii trei care urcă. Primul stâlp, al doilea...şi prin geamul aburit al telecabinei abia se vede al treilea stâlp de pe platou şi unghiul îngrijorător pe care cablele îl adoptă după el: direct în jos!

Traversăm iar stratul de nori, ne întâlnim cu cealaltă telecabină pe care o vedem pentru câteva secunde cum urcă goală, numai cu însoţitorul în ea şi ajungem în sfârşit jos. Foamea ne dădea ghes, cum se zice, de pe la Peştera, acum era chiar nesimţită. Aşa că ne-am îndreptat spre Casa Ţărănească în Predeal unde am luat un prânz târziu dar bun. Bulz ciobănesc, ciorbă de fasole în pită, spinare de Bambi, platouri haiduceşti, papanaşi, exagerare...
Ora 19:44 – Ieşire din Predeal – urmează drum de noapte spre Bucureşti fără incidente şi destul de liber, doar e sâmbătă...
Ora 00:07 – Zzz zzz...

8 comments:

Sergio said...

foarte frumoase fotografiile....la mai multe :D

Sergio

andreeamolocea said...

hihi, stiu prea bine ce spui! Eu am urcat insa la babe pe jos din busteni. A luat doar 5 ore pe vreme favorabila, si recunosc se putea muri foarte usor. Dar nu a fost cazul grupului meu, chiar daca pe traseu mai dadeai de cate o cruce si-un epitaf si te mai gandeai la lumea de dincolo.

Telecabina, la intoarcere nu mi s-a parut inspaimantatoare. Nici daca era made in china. Asta pentru ca nu se putea compara cu atarnatul in prapastie in timp ce te tineai de smocuri de iarba.

In orice caz, daca faceam drumul dus-intors nu avea nici un farmec si m-as fi blestemat ca am dat 54 de lei (parca atata era) pe telecabina. La asemenea trasee urcatul si drumul in sine sunt valoroase, pentru ca, sa fim seriosi, babele is niste bolovani. Doar daca trasnfori bolovanii astia in scop atuncea cand esti la poalele muntelui si te pregatesti sa mergi, abia atuncea se schimba bucuria ce ai sa o manifesti in fata lor. Dar cum spuneam, traseul pana la ele, e frumos, dar foarte greu si riscant.

Dan Oprea said...

Aşa excursie, aşa fotografii!
Fain!

Andrei C. said...

Merci!

@andreeamolocea: greu maica, greu cu batranetile astea. Apropo, poate ii explici si Aurei cum e cu bolovanul-scop ca eu nu am reusit. :)

Anonymous said...

Ai un blog foarte bun.
Succes!

mihaizzz said...
This comment has been removed by the author.
mihaizzz said...

foarte interesante si postul dar si blogul tau...

fa o vizita si pe blogul meu , s-ar putea sa iti placa una-alta !

formulare de contact said...

Frumos Blog! Am facut Bucegii pe la COltii Morarului, per pedes - un traseu cam de 6 ore si jumatate. Am fost in TB la Pestera si preturile chiar mi s-au parut OK.

Related Posts with Thumbnails