Road trippin’: Soveja

Altă zi, altă excursie. De data asta Galaţi-Soveja şi retur fără înflorituri.

Soveja îmi este cunoscută, am mai fost acolo de vreo 3 sau 4 ori când eram mic. Ca să ajungi acolo trebuie să treci prin Panciu după ce ieşi din E85 la Tişiţa. Drumul e refacut de curând şi nu e circulat aşa că e plăcut. Circulaţia redusă se datorează şi faptului că Soveja este temporar (sper) capăt de drum. Segmentul de drum Soveja - Lepşa este închis din cauza inundaţiilor de anul trecut care au rupt un pod. Din ce am înţeles se poate trece prin vad cu o maşină mai sănătoasă. Oricum drumul este prost, plin de gropi. Tot din domeniul rutier, traseul acesta va fi în curând o alternativă excelentă de trecere în Transilvania, alternativă la vechiul Oituz. Drumul există însă segmentul Lepşa-Ojdula este o experienţă off-road deocamdată. Am auzit că există planuri de a schimba această stare de fapt.

Revenind la Soveja, este vorba de mai multe sate unite (celalalte fiind Dragoslăveni şi Rucăreni). Soveja are şi o zonă unde a fost amenajată o staţiune turistică în anii comunismului. Folclorul urban zice că la Soveja ar fi aerul cel mai bogat în ozon din întreaga Europă. Sau ar fi pe locul doi. Mă rog, la fel de moderat de interesant ca şi faptul că aici ar fi fost culeasă „Mioriţa” de către Alecu Russo.

Staţiunea a început ca un grup de vile izolate ca mai apoi să se adauge şi un hotel de dimensiuni mai mari – Zboina – după numele unui vârf din zonă.

Staţiunea e pustie în majoritateea timpului ceea ce îi dă un aer uşor sinistru. Impresia asta o am de când am fost prima oară însă acum nu mi s-a infirmat. De exemplu, în partea cea mai îndepărtată a staţiunii sunt două mini hoteluri abandonate complet...

...cu unele geamuri sparte şi cu zvastici şi pentagrame desenate pe geamurile întregi. La chestia asta se adaugă mausoleul aflat la intrarea în staţiune...

...unde „odihnesc” câteva sute bune de soldaţi din Primul Război Mondial – rezultatul bătăliei de la Mărăşti. Alt semn al acestei bătălii este cimitirul soldaţilor germani aflat un pic mai departe.

Ziceam mai înainte de vile izolate. Când eram mic acestea mi se păreau cele mai lugubre pentru că noaptea nu erau luminate sau, mai rău, era câte o lumină slabă ca de lumânare la un singur geam.

Unele dintre ele par a fi renovate cât de cât...

...şi unele arată chiar simpatic.

Dovadă a faptului că aceasta a fost o staţiune cât de cât organizată este prezenţa unei vechi cantine...

...şi a unui centru de recreere probabil, rebranduit mai recent „Club”.

Ca bonus, am intrat cu maşina pe drumul închis spre Lepşa. Din cauză că e închis e totodată necuraţat de zăpadă şi e foarte distractiv. Zăpada mai amortizează şi gropile uneori imense.

Cam atât de la Soveja. Nu e nimic impresionant de văzut, e doar foarte linişte. Va urma – altă excursie cu băgat maşina prin locuri şi mai neumblate.

Road trippin’: Mânăstirea Sf. Andrei

În vacanţa de sărbători am bătut vreo 2000 de kilometri cu maşina prin ţară în 4 rate. Trei rate au fost excursii de o zi şi una a fost o deplasare mai lungă pricinuită de sărbătorirea intrării în noul an. Din punct de vedere fotografic aceste road trip-uri nu au fost foarte productive din diverse motive plecând de la vreme şi condiţii atmosferice şi mergând până la lipsă de chef. Totuşi este de povestit câte ceva...

Am să încep cu prima dintre excursii, cea mai lungă – un circuit de 500+ kilometri pe traseul Galaţi-Slobozia-Călăraşi-Ostrov-Mânăstirea Sf. Andrei-Adamclisi-Medgidia-Slobozia-Galaţi. Vreme cum nu se poate mai proastă – plafon jos de nori care din când în când mai varsă un pic de ploaie – totul pe o temperatură aproape de zero.

Ca să faci aşa ceva e bine să te trezeşti din timp ca să profiţi cât mai mult de lumină. Excursia de care vorbesc a avut loc la momentul cel mai prost din an relativ la argumentul precedent, adică în cea mai scurtă zi a anului. La răsăritul soarelui (moment aproximativ pentru că nu am văzut soarele toată ziua) eram deja în Bărăgan. Drumul este perfect neinteresant până la Călăraşi. Acolo devine mai interesant pentru că trebuie trecută Dunărea. Modalitatea de trecere se prezintă sub forma unui bac (trei nave de fapt) cu caracter de improvizaţie.

O barjă cu formă „hidrodinamică” de pătrat şi o arătare care o împinge. Super! Barjele seamănă între ele însă elementul motor nu, de unde şi impresia de improvizaţie. Şi totuşi acelaşi stil de bac există şi la Brăila. În fine, ansamblu e foarte încet şi are de traversat o distanţă mai mare decât la Galaţi. În consecinţă aştepţi mult şi bine şi să vină bacul şi la trecere. Poţi admira Silistra care e pe malul opus – un zid de blocuri comuniste pe malul Dunării. Dar au şi avioane (discotecă cică).

Pe malul opus, aproape imediat am dat de vamă. Trecerea în Bugaria e pentru altă dată aşa că am continuat drumul spre Ostrov. Drum care e o şosea cu piatră cubică (singurul loc în care îmi aduc aminte să mai fi văzut aşa ceva – adică piatră cubică în afara localităţii – e drumul dintre Târgu Secuiesc şi Bixad.)

În perioada respectivă a anului zona era cam pustie, poate şi pentru că era duminică. Am oprit un pic la Mânăstirea Dervent, loc de unde ar fi trebuit să avem parte de o privelişte interesantă (lacuri, pădure etc.) însă vremea avea alte păreri. Am facut o pauză de prânz într-o pădure înainte de Băneasa şi apoi am mers mai departe spre Ion Corvin de unde se ramifică drumul spre Mânăstirea Sf. Andrei. Mânăstirea e aşezată între dealuri împădurite şi are un aspect de construcţie nouă.

Lumea vine aici ca să viziteze peştera în care se spune că a trăit apostolul care a dat numele mânăstirii.

Probabil din pricina vremii, nu era decât o singură maşină venită la sfinţit, nu erau cu zecile cum am văzut în primăvară la alte mânăstiri.

Am plecat mai departe spre Adamclisi. La monument nu mai era nimeni, poarta închisă dar fără lacăt pus. Am stat foarte puţin pentru că era a n-a ieşire în frigul umed de afară şi începea să nu mai fie amuzant. Am luat-o spre casă uşurel până la Medgidia şi apoi mai repejor spre Slobozia. De ajuns, am ajuns pe înserat un pic obosit de la atât condus şi un pic obosit de la atât condus.

După acest road trip spre sud au urmat două mai scurte de 250 de kilometri fiecare, unul spre est şi unul spre vest. Va urma...

Casa Batllo

Am fost delăsător aşa că la aproape două luni de la faptă povestesc epilogul călătoriei la Barcelona şi anume vizitarea casei Batllo. Tot din delăsare nu voi folosi acel o cu accent cum ar fi normal.

După ce în ziua precedentă îmi jurasem în barbă că nu mai dau o singură eurocentimă ca să văd ceva făcut de Gaudi, m-am lăsat convins să mă despart de încă 16 euro ca să văd Casa Batllo. Audio guide-ul avea o formă stupidă de receptor de telefon şi o funcţionalitate asemănătoare – adică toată lumea bântuia prin casă cu o mână ocupată ascultând parcă de nişte ordine de la o autoritate: „Da, să trăiţi, merg acum în camera următoare...da...da, mă uit la uşă...da, observ cu câtă măiestrie e făcută...da, clar, Gaudi era genial...”. Bineînţeles, se pune din nou accent puternic pe opera lui Antoni Gaudi. Totuşi cu ocazia asta m-am convins, se poate spune că omul a fost genial. Lăsând la o parte obsesia – nesănătoasă aş zice – cu Sagrada Familia, lucrurile create de Gaudi au un stil aparte şi chiar şi o funcţionalitate.

Dar să vedem şi nişte imagini...

Poreclită şi Casa Oaselor, Casa Batllo are faţada ornată cu piată sculptată în forme care aduc cel mai mult cu nişte oase. Nu există linii drepte (de fapt, mai corect spus, nu există unghiuri drepte), totul este inspirat din natură (zice-se).

Această idee se continuă şi înauntru.

Interesant este că forma actuală a casei nu este cea originală. Edificiul a fost „normal” de la construcţie în 1875 şi până la renovarea din 1904-1906 realizată de Gaudi. Acest episod timpuriu al emisiunii „Pimp my house” l-a avut ca protagonist pe domnul Josep Batllo i Casanovas care a decis că are nevoie de o casă mai diferită astfel încât invidia să-i corodeze pe duşmani. Industriaş putred de bogat, Batllo i-a dat mână liberă lui Gaudi, iar Gaudi a venit cu nişte idei nemaivăzute. Cum ar fi ramele ferestrelor de la salon cu aerisiri reglabile care puteau lăsa să intre mai mult sau mai puţin aer...

...sau se puteau deschide prin culisare cu ajutorul unui sitem de cable si scripeţi.

Una din funcţionalităţile de care povesteam mai devreme este prezentă în curtea interioară:

Ferestrele sunt din ce în ce mai mici spre luminator pentru că intensitatea luminii era din ce în ce mai mare şi astfel se obţinea o iluminare cât de cât uniformă a camerelor de pe toate etajele. Tot legat de intensităţi luminoase, pereţii curţii interioare sunt acoperiţi cu piese de ceramică cu nuanţe de albastru dispuse în aşa fel încât să dea impresia unei nuanţe uniforme în lumina ce varia odată cu distanţa la luminator. Complicat? Poate...Ingenios? Bineînţeles...Merită efortul? Mă îndoiesc...

Tavane ce se îmbină cu pereţii la unghiuri variabile...

...tavane ele însele ondulate, un luminator gândit neetanş pentru a permite ventilarea, chiuvete din granit masiv şi nişte coşuri făcute parcă din turtă dulce completează imaginea unui lucru făcut cu multă migală a cărui formă finală este face oamenii să stea în loc fie şi numai din curiozitate. Cam ca o operă de artă.

Casa Batllo este situată pe Passeig de Gracia la numărul 43. Tot pe Passeig de Gracia dar la numărul 92 este Casa Mila (sau La Pedrera) o altă creaţie a lui Gaudi.

În cazul acesta domnul Pere Mila, recent devenit excesiv de bogat, a fost cel care a zis „Please Gaudi, pimp my house”. Mă rog, de fapt aici Gaudi nu a renovat ci a construit de la zero. Tot pe Passeig de Gracia, lipită de Casa Batllo se află Casa Amatller...

...o altă construcţie faimoasă dar care nu mai este opera lui Gaudi.

Din păcate ultimele două case menţionate nu mai erau deschise la ora la care am ieşit de la Batllo. Plus că nu mai aveam timp.

Şi astfel am încheiat excursia barceloneză, luând trenul spre aeroport fix de sub Casa Batllo. Au fost trei zile excelente. Drept urmare am profitat de reducerile de la Wizz Air aşa că o să urmeze două week-end-uri prin două capitale, dar asta mai pe la primăvara aşa. Până atunci rămânem pe aici...

Micul Trianon

Micul Trianon a fost o destinaţie vânată de mai multă vreme şi nu am ajuns întâmplător acolo. Ar fi şi greu să nimereşti întâmplător din cauza amplasării – comuna Floreşti, judeţul Prahova. Am ajuns acolo pentru că citisem despre el şi era trecut pe listă.

Pentru a lămuri cât de cât am să menţionez că Micul Trianon este porecla pentru palatul construit de Grigore Cantacuzino la Floreşti unde îşi avea moşia. În 1911 cel poreclit Nababul a început construcţia unui edificiu special pe Valea Prahovei. Pentru aceasta a apelat la arhitectul Ioan Berindey care a proiectat o structură inspirată din Marele şi Micul Trianon de la Versailles. Tot din Franţa a venit şi mâna de lucru specializată iar lucrările au avansat repede astfel încât în 1913 exteriorul palatului era terminat. Din păcate în acelaşi an Grigore Cantacuzino a murit. Fiul acestuia, Mihail, nu a continuat lucrările, poate şi din cauza vremurilor – Primul Război Mondial. Degradarea lui a început chiar atunci – germanii au luat tabla de cupru de pe acoperiş şi sobele de teracotă. Ce a rămas din palat, anexe si parcul de aproape 150 de hectare a fost transformat de comunişti într-o unitate de dresaj canin. După 1965 s-a înfiinţat un sanatoriu TBC care funcţionează şi până în ziua de azi şi care i-a făcut probabil cel mai rău, indirect. Distrugerile directe au fost întreprinse şi de săteni care au demontat tot ce se putea sau chiar au demolat pentru a refolosi materialele de construcţie. După revoluţie au apărut iniţiative de renovare dar toate s-au lovit în primul rând de existenţa sanatoriului TBC. Acesta ar trebui închis şi, pentru a elimina complet pericolul, ar fi nevoie de măsuri extreme de genul înlocuirea unui strat de jumătate de metru de pământ din împrejurimi. În consecinţă nu s-a făcut nimic şi nu pare că se va face ceva.

Construcţia e în stare deplorabilă, doar zidurile exterioare mai sunt în picioare. Acoperişul este prăbuşit. De după gard se poate intui cam ce te aşteaptă.

Ca să intri să vezi mai de aproape ai 4 soluţii dintre care una singură viabilă. Săritul zidului, trecerea prin sanatoriu sau urcarea dealului prin parc nu le-aş recomanda din cauza înălţimii/grosimii, minimizarea contactului cu bacilul, respectiv din cauza haitei de câini rezidente. Soluţia normală – poarta – nu e uşor de găsit din cauza caselor din jur.

Odată găsită se poate intra liber şi nestingherit. Imediat în stânga porţii se află una din anexe şi anume un turn în stare relativ bună.

Stare bună faţă de restul adică. Peste tot este scris „Pericol de prăbuşire”...

...şi probabil nu degeaba.

Aceasta este faţada secundară aş zice, cea dinspre parc. În imagine se văd şi rămăşiţele fântânii arteziene.

Cealaltă faţadă conţine şi ceea ce cred că este intrarea principală.

Detaliu asupra intrării – este vizibil şi un blazon dar nu cred că este al familiei Cantacuzino.

De altfel, sunt o mulţime de detalii gen bazorelief.

N-am idee ce o sa se aleagă de respectiva construcţie dar dacă ar fi să bănuiesc atunci nu cred că e mai e mult până se vor dărâma şi zidurile care mai sunt în picioare fără să se ia nici o măsură de restaurare. Rămâne să vedem dacă voi fi contrazis.

Informaţiile le-am adunat de aici şi aici.

Aşa pentru final, o chestie oarecum amuzantă legată de subiect am găsit aici. Spicuiesc din anunţul original: De vânzare Castelul Cantacuzino din Buşteni împreună cu 870 hectare de pădure. Bla bla, stil neobrâncovenesc, bla bla, repertoriu ornamental de factură romantică, bla bla şi ajungem la ultimul argument menit să convingă cumpărătorul dacă cele anterioare nu au reuşit: „În plus, complexul se află situat într-o zonă dovedită ştiinţific a fi un important pol energetic. Există un studiu.” Deci există un studiu! Oare îmi dau o copie printată dacă-l cumpăr? Apropo de preţ, nu mi se pare chiar foarte mare ţinând cont de dimensiuni - 30 de milioane de euro. Dar ce ştiu eu despre cumpărat castele?...

Drumuri #2

Constat cu o oarecare satisfacţie că dorinţa mea de anul trecut s-a îndeplinit şi pot spune că a fost un an plin (nu numai cu călătorii, ci şi cu alte chestii tumultoase şi life-changing). Din păcate (fericire?) acest an va rămîne unicat. Pentru anul următor am în jur de 20 de zile libere plus week-end-uri în care pot face ce vreau - ceea ce este infim faţă de ce aveam până acum. Şi ăsta e numai unul dintre aspectele neplăcute pe care le prevăd. Se anunţă un an greu pe toate planurile...

Ca să încep totuşi bine anul nou, acesta mă va prinde departe de casă. Vă urez toate cele bune!

Montjuic

Partea aceasta a excursiei mi-a plăcut cel mai mult şi asta probabil pentru că îmi aduce foarte mult aminte de Genova (o Genovă mult mai plată şi mai întinsă). Montjuic este unul dintre dealurile din Barcelona, cel mai aproape de mare – punct de belvedere pentru oraş aşa cum e Righi pentru Genova. Ca şi în Genova, în vârful dealului se află un fort. Şi asemănările nu se opresc aici. Navele sunt aceleaşi...

...Columb e foarte respectat...

...există un port vechi transformat în port pentru iahturi...

...şi imediat alături un port industrial de dimensiuni apreciabile (totuşi mai mic)...

...şi ceva care seamănă cu sopraelevata Aldo Moro.

Oraşul arată ca o mare de acoperişuri...

...cu neregularităţi uneori...

Barcelona nu e lipsită de blocuri de 15 etaje (sau de zgârie-nori cu forme cel puţin îndoielnice).

Alte vederi de pe Montjuic...

Şi duşmanul Nikon, racolând subiecţi cu vârste fragede.

Barcelona e un oraş frumos –păcat că, în anumite cazuri, este populată. Oraşul e prea mare şi atrage prea mulţi turişti, prea mulţi imigranţi şi, mai rău, prea mulţi infractori. Subiectiv vorbind, nu sunt un fan înflăcărat al potpourri-urilor incipiente de genul acesta. Oricum, e de văzut şi apoi decis dacă e frumos sau nu.

N-am timp/chef de explicaţii mai detaliate, dată fiind perioada anului în care scriu asta. Sărbători Fericite celor ce citesc asta în loc să zacă răpuşi de sarmale/cârnaţi privind jocul hipnotizant al luminiţelor de la instalaţia de brad.