Work hard, play hard (3)

După ce sâmbătă mi-am pus în evidenţă (in)capacităţile fizice prin Aventura Parc (pe traseele uşoare), duminică am fost să vedem un OZN comunist pe un vârf de munte. Detalii mai încolo.

Golden Nisips

A doua zi de litoral bulgăresc am început-o la piscină într-o apă mult prea rece. După o moderată bălăceală am zis că pornim uşurel spre ţară cu opriri lungi şi dese. Prima oprire în Nisipurile de Aur, la o aruncătură de băţ de Chaika.

Acolo, interesant, parcă m-am catapultat în anii 90 la noi pe litoral. Hoteluri îngrămădite, tarabe cu toate prostiile („Whoa sunt la mare, hai să-mi iau un ceas fake”) şi aglomeraţie. În apă, nelipsita banană călăribilă şi skijet-uri cu care să agiţi apa contra unui preţ. De ce m-aş duce cu 200 de kilometri mai departe pentru acelaşi lucru (care, apropo, nu-mi place)?

Aşa că ne-am luat tălpăşiţa rapid spre nord. La Balchik am avut o tentativă de a vizita grădina botanică însă fiind duminică, nu avea cum să nu fie aglomerat aşa că am optat pentru o plajă liniştită. Adică golful Bolata, despre care v-am mai povestit.

Când am ajusn acolo am constatat că nu e chiar necunoscut, parcarea fiind destul de plină – numai maşini de Bulgaria. Plaja e animată, la fel şi restaurantul – însă nu într-un mod neplăcut – pur şi simplu nu sunt destui oameni ca să fie aglomerat. Personal am testat apa şi am considerat că încă o baie în apă prea rece nu e bună, aşa că am optat pentru nişte scări pe care le-am văzut urcând malul spre staţiunea de cercetare marină a lui Grigore Antipa. Nu e încă soare, dar e un pic de panoramă.

Una din construcţiile abandonate.

Golful e animat şi de prezenţa unui catamaran german, Tukan.

Judecând după dimenşiunile şi răspândirea tufişurilor de pe lângă scări, acestea nu prea sunt folosite.

Într-un sfârşit, ajuns sus, iese şi soarele.

Gardul de sârmă ghimpată al staţiunii de cercetare.

Detalii de sus.

De aici de sus se văd şi eolienele şi nu numai că se văd dar se aud. 100 de eoliene produc un vuiet constant care numai plăcut nu e. Asa cuplat cu faptul că nu e pic de umbră mă face să cobor la loc în golf şi să mergem cu toţii pe dig.

Grănicerii veniţi să dea o amendă mică unora care intraseră cu maşina pe plajă.

Sunt şi localnici care organizează ture contra cost cu barca în larg.

Golful e foarte puţin adânc până aproape de dig, numai bun de bălăceală.

Cât mai stăm noi Tukan-ul se hotărăşte să plece şi la fel facem şi noi, nu înainte de a-l urmări cu privirea.

Am continuat spre Vama Veche pe un drum secundar cam prost care începe din Balgarevo şi se termină în Shabla. Ne-am mai oprit o dată pe teritoriul bulgăresc dar pentru ce, vă spun data următoare.

Bolata şi Dalboka

Bolata, Golful Bolata şi Dalboka, Restaurantul Dalboka. Cum mergi pe drumul spre Capul Kaliakra pe stânga se desprinde un drumeag lat cât o maşină care merge drept printre tufişuri. Din acest drum la un moment dat la dreapta se desprinde un alt drum. Dacă primul părea îngust, al doilea e cu adevărat îngust. În anumite puncte tufişurile mângâie maşina dar aşa, cam cu ghearele.

Acest drumeag, asfaltat, duce la fosta Staţiune de Cercetare Marină a lui Grigore Antipa – una din cele două construite în perioada interbelică – una la Agigea şi una aici la Kaliakra. Pe atunci era pământ românesc şi deci avea sens :). Citisem că a fost mai întâi tabără şi că acum e abandonată. Din păcate la poartă aveam să constat că e abandonată şi păzită. Deja un cap de paznic apăruse în depărtare şi cum nu ştiu să zic „Nu trageţi” în bulgăreşte, am întors. Oricum nu părea extraordinar de interesant.

Drumul printre tufişuri...

...îngust, cum ziceam.

Întorşi la drumul cu o idee mai lat, dar tot de o maşină am continuat spre Golful Bolata – singura plajă pe destui kilometri – în rest sunt faleze de stâncă de 30 de metri înălţime. Golful se află la capătul canionului Bolata, canion probabil săpat de râul Bolata (n-am idee dacă aşa se cheamă însă un suvoi de apă se scurge în golf).

Noi am ajuns acolo pe la 6 seara, nu mai era aproape nimeni. Golful e amenajat pentru plajă cu umbreluţe de stuf, parcare (oarecum) restaurant cu terasă şi dig de protecţie cu stabilopozi.

Turnul din imagine aparţine de staţiunea de cercetare mai sus menţionată. Alte detalii...

Zona e rezervaţie şi totuşi se poate intra cu maşina dar până la un punct. După se lasă cu amendă, aşa cum am văzut a doua zi (da, a doua zi am preferat să venim aici în loc să ne zbenguim cu lumea buna în Golden Nisips).

Faleza de stâncă roşie care domină golful din ambele părţi.

Noi nu am stat foarte mult din cauza ţânţarilor (e un lac în apropiere cu mult stuf) şi am plecat spre mâncare, căci ni se făcuse din nou foame. Şi cum auzisem eu de un restaurant faimos numai cu chestii din mare care se afla foarte aproape, am zis că merită încercat.

Restaurantul se numeşte Dalboka şi la el se ajunge pe un drum la fel de îngust care coboară într-o vale până la malul mării. Şi dacă tot e ceva mai special, am zis că merită o încercare de filmare. Ţineţi-vă bine, Miscellanea se dă pe video! Cu milă vă rog, căci e prima încercare în acest gen „literar”.

Restaurantul pare să fie foarte popular printre români – cam trei sferturi dintre maşini erau cu număr de România. Meniul poate fi şi în limba română iar chelnerii vorbesc o română aproximativă. Tot ce e în meniu e din mare – nu vă aşteptaţi la fripturi sau ceva asemănător. Midiile sunt specialitatea lor - doar au crescătorie un pic în larg – cu care se mândresc. Dimensiunile crescătoriei mă fac să cred că e o adevărată industrie nu un mic restaurant.

De fapt ar fi două restaurante – unul mai mare şi mai popular şi unul mai mic (dintr-o discuţie de la masa de lângă am aflat că mâncare la cel mic e mai grea, „totul e pane, e altfel”). Noi l-am ales pe cel mai mare şi nu ne-a părut rău. Am prins o masă aproape de mare...

... şi ne-am pus pe studiat meniul. Midii cu sos nuştiucum, midii nuşdecare, sărmăluţe cu midii, midii fierte, midii fripte şi lista poate continua. E şi peşte în meniu - am revăzut în meniu zărganul, peştele cu oase verzi pe care l-am mai întâlnit la On Plonge. Apropo de asta, acum On Plonge pare o chestie mult prea...nu ştiu cum să zic...rece. Dalboka parcă e mai primitoare – sigur drumul până acolo şi izolarea îi dau un farmec aparte faţă de un restaurant dintr-un oraş de sute de mii de oameni, fie el chiar şi pe malul mării.

Dar să revenim la mâncare – cum eu nu mănânc moluşte, doar de la vertrebrate în sus (dar nu prea vertebrate când vine vorba de chestii din mare că am darul de a-mi propti oase în gât) m-am bucurat să încerc nişte hamsii cu un sos iute alături. Restul mesei a rămas la stadiul de moluscă, gătită în diverse feluri. Până la urmă am gustat şi eu din moluşte dar n-am fost impresionat. Pentru că e destul de aglomerat şi pentru că probabil se fac repede mai toate felurile de mâncare, aceasta vine foarte repede.

Câteva imagini la lăsarea serii.

Concluzia e că Dalboka merită aşa ca experienţă. Când mai trec prin apropiere cred că mă mai opresc pentru nişte hamsii.

Cap Kaliakra

Aşadar, Bulgaria din nou, de data asta pe faimosul (pot să-i zic aşa?) litoral. Cu rezervarea făcută pe booking.com sâmbătă dis de dimineaţă pe la 7 orbecăiam pe centură să găsim ieşirea spre Giurgiu. Evident, venind dinspre est nema indicator, drumul e ascuns prin pasaj şi noi am trecut vâjâind pe lângă. Până la urmă am găsit şi pe la 8 şi ceva alimentam la Rompetrolul de la intrare în Giurgiu şi ieşire din ţară.

Am ales ruta Giurgiu-Ruse-Shumen-Varna pentru că e mult mai scurtă decât cea prin Vamă sau prin Negru Vodă. Asta înseamnă totuşi că parcurgem mulţi kilometri deep into enemy territory. Poveşti cu rackeţi costumaţi în poliţie, AKM-uri, poliţişti şpăgari, benzinari care nu-ţi vând vinietă ca să te prindă poliţia – toate mi-au trecut prin cap.

La Ruse în loc să apucăm direct schnellbahn-ul spre Varna a trebuit să ocolim prin oraş după leva şi vinietă. Leva am găsit la bancomatul pe care îl ştiam de la tura prin Veliko Tarnovo iar vinieta...ca să nu mă mai complic am mers la acelaşi Rompetrol. Pregătit să interacţionez în romgleză atac, oarecum eliptic de predicat: „Hello...vinieta?”. „Da, avem” vine şi răspunsul în română.

Ok, cu vinieta lipită de parbriz şi ameţiţi de unealta necuratului numită GPS am ieşit într-un sfârşit spre Varna. Drumul e ok însă după Tsar Kaloyan încep peticele (proaste). Viaductul de la Pisanets e interesant însă văzut de jos.

Lasănd la o parte calitatea, drumul e plăcut – peisajul e vălurit. La Shumen se intră pe A2 (al lor). Autostrada bulgărească a soarelui e mai naşpa decât autostrada românească a soarelui (da, este posibil). E foarte peticită, prost iar banda doi e de multe ori acoperită cu un asfalt cu pietre foarte mari astfel încât pe la 110 deja nu te mai poţi înţelege în maşină cu oamenii. Semnalizarea e infectă, înainte de fiecare podeţ (care nu e evident) există o limitare la 90 apoi 70, limitare care nu dispare. Târziu de tot am înţeles că limitarea e pentru podeţ (prin deducţie) şi că după se revine la limitarea generală. La un moment dat aproape de Varna e o porţiune care nu are separator între sensuri! Practic e o mare pistă de aterizare.

Mă rog, am ajuns la Varna (unde mi se pare că semafoarele au camere de roşu altfel nu-mi explic toate dispozitivele alea) şi am început să căutăm indicatoarele cu Zlatni Piasaci cum ştiam că se cheamă Nisipurile de Aur în bulgară. Am găsit fără probleme şi am continuat într-acolo.

Aveam să aflu că hotel Detelina la care aveam rezervare nu e chiar în Nisipurile de Aur ci în Chaika, staţiunea alăturată – ceea ce explică preţul mic de 60 de lei de persoană. Cumva am nimerit la hotel din greşeală. Mai întâi ne-am împotmolit la o mare surpare (şi bine am făcut pentru că dacă am fi continuat găseam hotelul din părţi).

Surparea e destul de faimoasă ca să aibă un nume: Trifon Zarezan. E din 2005 şi încă nu s-a liniştit.

Cu Google Maps am găsit şi hotelul care era la câteva sute de metri de noi, ne-am cazat şi ne-am pus pe aşteptat restul grupului care venea de la Vama Veche. Aşteptat activ, pentru că am mers echipaţi de baie până la plajă. Din păcate plaja în Chaika e tristă, plină de salată atât pe mal cât şi în apa rece şi un un nisip neplăcut. Aşa că ne-am întors la piscina hotelului unde apa era la fel de rece dar fără salată.

Până la urmă grupul s-a întregit şi după ce am mâncat la terasă (un pui absolut interesant cu un sos iute) am trecut la planul zilei. Doar postul se cheamă Cap Kaliakra.

Am plecat pe drumul care merge pe deasupra staţiunilor cu un plan clar în minte (dar numai a mea, pe ceilalţi îi amăgeam cu „Ajungem acuma, mai avem câţiva kilometri”). Planul a suferit o mică modificare când am greşit drumul şi am intrat în Balchik în loc să mergem pe european. Am văzut coada imensă de autocare de la grădina botanică a.k.a. Palatul Reginei Maria a.k.a locul pentru care e cunoscut Balchik şi am trecut mai departe.

Am ajuns cumva în oraşul vechi unde s-a rupt filmul şi până nu am pus GPS-ul n-am ieşit. Drumuri mai distruse ca acolo n-am văzut nici la noi. Reparau ceva dar în bataie de joc şi erau nişte şanţuri imense. GPS-ul ne-a scos pe un drum secundar care merge pe lângă mare până la Topola şi iese în european. Nu ne-a părut rău, e un drum frumuşel.

La european, cu toată viteza înainte spre Kavarna. Uuuu, floarea soarelui, să oprim!

La a treia şi ultima ieşire spre Kavarna am cotit şi noi iar la intrare în Kavarna am văzut ce aşteptam, indicatorul de Kaliakra.

Drumul e foarte bun şi drept şi nu e foarte circulat. Trece doar printr-un sat, Balgarevo, şi apoi continuă spre Cap Kaliakra cu câmpul de eoliene în stânga. Sunt cam 100 de eoliene în zonă ceea ce face parcul de la Fântânele să pară o nimica toată.

Update: Fântânele va avea 139 de eoliene şi Cogealac 101 şi împreuna vor alcătui cel mai mare parc de eoliene pe uscat din Europa.

Ajungem acolo, pac! 3 leva de persoană pentru parcare vizitare etc. şi pornim la vizitat.

Vedere cu faleza spre nord.

Şi spre vest.

Antenele Radio Bulgaria de lângă Balgarevo - seamănă cu antenele Radio România Internaţional de la Ciolpani (alea au 300kW, cred că poţi să-ţi bronzezi rinichii acolo).

Aşa e peisajul aici, eşti la 30 de metri deasupra mării şi nu prea poţi ajunge la ea. Şi la ce ştim că se pretează o bucată de pământ înălţată înconjurată din trei părţi de apă? Exaaact, o cetate.

Diverse indicatoare...

Locul pare foarte vizitat, erau mai mult de 10 autocare cu drăcărime parcate pe acolo. Şi unde sunt turişti, sunt negustori de chestii de care nu ai nevoie – gen peşte balon împăiat. Există şi un restaurant dacă ţi se face foame/sete. Parte din suprafaţă e ocupată de o mică bază militară cu relee, far, radar, chestii d-astea. Totuşi se poate ajunge până în capăt – la statuia arcaşului.

Vremea nu era tocmai perfectă, Balchik-ul se confrunta probabil cu o ploaie cruntă din moment ce nu se mai vedea. În schimb, petece de soare apăreau din când în când pe mare.

Până la urmă am lăsat Kaliakra şi am mers la următoarea chestie de văzut, foarte aproape. Pentru asta a trebuit să extrag cu transpiraţii maşina dintr-un loc unde eram aproape blocat de un autocar cu şofer nesimţit – cam ca la noi.

Work hard, play hard (2)

Singura plajă pe 30 de kilometri de coastă. Şi a fost românească la un moment dat...

Slow week-end

Mare lipsă de chef mare plus vreme îndoielnică egal stat în Bucureşti. Mă revanşez săptămâna viitoare.

Ce am reuşit totuşi să fac a fost să ajung la Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi la terasa acestuia - singura terasă din Bucureşti la care ca să intri trebuie să treci prin detectorul de metale. Atunci când e vorba de artă atributul contemporan capătă sensul de dubios. N-a fost cazul, expoziţia despre materiale inspirate din natură a fost chiar interesantă.

În rest, un pic de pozărit prin Unirii, pe la fântâni.