15 November 2007

Palatul Parlamentului

Este a doua oară când vizitez edificiul, de data asta înarmat cu aparat foto. Clădirea este imensă şi împreună cu finisajele, unele de un gust îndoielnic, frizează grotescul. Este clar că e nevoie de o minte un pic bolnavă pentru a se realiza aşa ceva. Îmi amintesc când am văzut-o pentru prima oară, în clasa a 10-a. A fost de efect: eram într-un autocar care a traversat Piaţa Unirii astfel că pentru câteva secunde am văzut clădirea din lungul bulevardului Unirii. „In awe” descrie cel mai bine sentimentul. Chiar dacă au trecut câţiva ani, senzaţia e cam aceeaşi.
Behemoth-ul probabil nu va fi copiat niciodată pentru că este produsul unei situaţii anormale în care priorităţile sunt greşit înţelese. E un fel de piramidă, Luvru sau biserică Sf. Petru. Să nu fiu înţeles greşit, sunt cu adevărat impresionat de arătare însă înţeleg sacrificiile care au fost făcute, mai ales cele materiale. Cam toate popoarele serioase au făcut ceva de genul acesta la un moment dat în istorie, la care să se aplice conceptul „form over function”. Nu vreau să alunec în discuţia dacă suntem un popor serios sau doar wannabes (ce înseamnă un popor serios?), cert este că avem un monument de talie mondială.
Odată începută vizita, ghidul bolboroseşte nişte date tehnice greu şi inutil de reţinut. Câteva totuşi se lipesc. Cum ar fi faptul că în clădire sunt undeva aproape de 500 de candelabre, toate din cristal de Mediaş. Milionul de metri cubi de marmură e şi el impresionant. În general marmură albă, dar şi sortimente mai exotice cum ar fi cea roz. Toată din producţia proprie, Ruşchiţa.
Atenţia mi-a rămas totuşi la candelabre.
Sunt multe la fel dar sunt şi unicate. Un exemplu ar fi candelabrul de 2,5 tone din sala Brătianu (parcă, nu pot fi complet sigur, n-am reţinut numele sălilor).
Acelaşi candelabru, stins.
Masa din această sală este circulară.
Revenind la candelabre, ansamblul din faţa sălii imi aduce aminte de Independence Day.
Din păcate (ca de obicei) nu am putut vizita sala Unirea şi nici nu am văzut cel mai mare candelabru, cel de 5 tone.
Încă nişte candelabre...
La etajul următor, în faţa Sălii Drepturilor Omului, din nou un candelabru unicat.
Sala Drepturilor Omului (parcă fostă Cuza) e cea mai înaltă şi are 1200 de locuri. Tavanul nu e deloc comun.
Scările care urcă la etaj.
Perdelele din imagine au 250 de kilograme fiecare. Că tot veni vorba de textile, mare parte din covoare au fost ţesute la faţa locului cu maşini aduse special şi asamblate aici. Cum ziceam, clădirea e un recital de megalomanie. Clanţele de la uşi sunt elementele care mi s-au părut cele mai kitsch-oase.

Un tur obişnuit se termină aici. Chiar dacă nu am văzut sala Unirea, Fortuna s-a revanşat şi am ajuns la etajul 7, nivel de obicei inaccesibil muritorilor de rând. E ultimul nivel accesibil muritorilor de rang înalt după care încep nivele zeilor. Nimeni nu ştie câte sunt exact... Glumesc! Mai sunt 3 nivele parcă, vârful piramidei.
Champs-Elysees-ul văzut de la etajul 7.
Ca ultimă chestie, de la etajul 7 am coborât vreo două etajepe scări căutând o ieşire pe balcon. N-am găsit, însă scările pe care am coborât sunt o privelişte interesantă. Sunt în spirală şi străbat aproape toate nivelurile clădirii. Etajul 7 nu înseamnă nivelul a 7-lea...sunt mai multe partere si subsoluri. În imaginea de mai jos se pot observa 15 spirale. Senzaţia pe care mi-o dă scara e una de nesiguranţă acută care duce la lichefierea instantanee a genunchilor şi balustrada care nu îmi ajunge decât până undeva mult mai jos de şold nu ajută la solidificare.
Rămâne pe data viitoare o vizită în sala Unirea şi o ieşire pe balcon.

1 comment:

Aripa said...

superbe pozele
și , Doamne, ce clădire infernală (ultimul cuvânt trebuie interpretat pe tot intervalul de la +infinit la -infinit)

Related Posts with Thumbnails