16 November 2009

Banat Delight: Z6 – Epilog

Așadar e joi pe la amiază și e o zi superbă de septembrie. Norii sunt răzleți însă soarele nu mai bate cu tăria din vară așa că e chiar plăcut. Suntem în drum spre casă, după 5 zile de hoinăreală prin sud-vestul țării. Am ieșit din Tg. Jiu pe drumul spre Râmnicu Vâlcea și dacă am continua fără oprire în 3-4 ore am fi acasă. Dacă am continua...

Deși au trecut abia 5 zile de când am urcat la Rânca (și nu am văzut nimic din cauza ceții) cheful de a parcurge drumul până sus nu e diminuat. De fapt consider că nu am fost la Rânca încă. Drept urmare decidem de comun acord că mergem spre Parâng.

Știu că din punct de vedere administrativ tronsonul de drum care include Transalpina începe la Sebeș în nord și se termină la Bengești în sud. Novaci e undeva mai la nord de Bengești, care e situat pe DN între Tg. Jiu și Rm. Vâlcea. Drept urmare când văd pe bornă că urmează Bengești mă entuziasmez ca un copil. Fac stânga pe un asfalt nou nouț și imediat îmi atrage privirea în depărtare Parângul. Acolo mergem? Ajungem noi acolo sus în 30 de kilometri? E aceeași senzație cu aceea când intri pe Transfăgărășan dinspre Cârțișoara, ești în câmpie practic și vezi indicatorul cu Bâlea Lac 28 de kilometri. Și aici pare câmpie însă în depărtare se vede clar releul Cerbu și dacă mă uit atent pot să văd undeva sus pe munte o pată de culoare la marginea pădurii care nu are ce să fie altceva decât Rânca.

Drumul nu e complet terminat, se mai lucrează la niște podețe și în mod curios un tronson de câțiva kilometri este marcat cum că “nu face parte din proiectul de modernizare a sectorului de drum Sebeș Bengești”. Detalii nesemnificative de fapt. Trecem de Novaci și începem iar urcarea sălbatică spre Rânca. E cu totul alt peisaj când vezi la mai mult de 10 metri însă nu mai oprim pe parcurs la fiecare curbă ca data trecută. Asta până ieșim din pădure. Ocolim vârful pe care se află releul Cerbu prin stânga și deja apare prima panoramă cu drumul care urcă acum ușor spre Rânca.


Bicicliști la orizont. De fapt nu chiar la orizont, la orizont sunt turnantele pe care se urcă după ce ieși din Rânca. Par interesante dar nu am de unde să știu în ce stare sunt, dacă au ajuns cu asfaltul până acolo.

Trebuie să fie ceva special coborârea cu bicicleta pe aici.

O privire în spate, spre releul Cerbu.

Un close-up cu releul. Seamănă cu releul Coștila și nu m-ar mira să fie opera aceluiași institut și anume Telerom Proiect, Institutul Național de Proiectări pentru Telecomunicații S.A. Ei sunt “responsabili” pentru releul de la Eforie Sud - Techirghiol, turnul de televiziune din Galați și turnul metalic de lângă podul Ciurel. Despre releul Cerbu nu știu nimic, aș fi curios să știu când s-a construit măcar.

O privire în față, spre Rânca. Construcții haotice într-o zonă din câte știu pustie până acum 15 ani. Dar unde e cerere apare și ofertă.

Tot până relativ recent zona era greu accesibilă pentru orice altceva fără un pic de curaj și nepăsare față de mașină. Starea de spirit generală de pe diverse forumuri de (moto)ciclism este că prin asfaltarea drumului se deschide ușa distrugerii zonei și toți se tem de personajul mitic cu SUV de oraș, muzică tare, lanț gros și ceafă și mai groasă care va putea invada relaxat zona.

Dar nu e timp de reflecții, vrem să ajungem în Rânca așa că pornim mai departe. Indicatorul de intrare în localitate nu există sau nu l-am văzut noi. Stațiunea în sine e foarte nespectaculoasă, cu pensiuni și vile îngrămădite care cum a apucat și cum a prin loc. E foarte puțin loc pentru parcat mașini și la un moment dat asfaltul continuă numai pe o bandă pentru că se lucrează la canalizare. Ajungem în punctul unde oprisem data trecută și unde credeam (greșit) că se termină asfaltul. El de fapt se termină dar reîncepe mai departe numai că noi nu văzusem asta data trecută din cauza ceții. Trecem deci mai departe, să vedem până unde ajunge asfaltul. E în timpul săptămânii deci se lucrează intens. Se toarnă asfalt în centru, trebuie să așteptăm la un semafor uman ca să ne dea voie să trecem. Dar important e că putem trece. Ajungem și la ieșire din localitate și asfaltul continuă! Și după viteza cu care merg mașinile mai sus pe serpentine continuă și acolo.

Perechea indicatorului pe care l-am văzut astă vară la Obârșia Lotrului.

Și începem să urcăm pe serpentine. 200 de metri înainte, 180 de grade dreapta, 200 metri inainte, 180 de grade stânga și repetați. De vreo 8 ori? Nu mai țin numărătoarea, mai bine mă feresc de camioanele cu pământ care trec într-un ritm alert în ambele sensuri.

Ceva mai sus de serpentine drumul se hotărăște la o direcție și ocolește prin stânga vârful Păpușa. După o curbă ajungem în sfârșit la capătul asfaltului. O privire înapoi spre Rânca.

O scurtă evaluare a calității drumului duce la concluzia că la Muntele Mic a fost mai rău așa că vom continua până încă un pic. Drumul urcă spre pasul Urdele, cea mai înaltă trecătoare din țară, 2145 de metri. Trecătoarea e aproape și se poate vedea de unde suntem noi.

Tăietura aia în munte e punctul cel mai înalt al unui drum național la noi în țară.

Drumul e mai bun decât mă așteptam. E extrem de lat (acolo unde s-a lucrat deja) și este acoperit cu material furat tot din munte. Un amestec de pământ cu spărtură de piatră care pare afânat pe alocuri și care poate pune probleme unor vehicule cu cauciucuri subțiri cum ar fi motocicletele sau bicicletele dar care pentru mașini nu prezintă o problemă. Totuși pentru noi apare altă problemă sub forma a două basculante și un excavator care își fac de lucru în mijlocul drumului. Oprim și analizăm. Până la urmă noi suntem cei care nu au ce căuta acolo, acum cât se lucrează. Se pare că nu vom ajunge în pasul Urdele anul acesta dar nu ne pare rău, deja ajunsesem mai departe decât îmi imaginasem că se poate. Ne consolăm cu ideea că la anul când se va da în folosință Transalpina asfaltată vom putea ajunge ușor.
Un pas prea îndepărtat...

Întorc mașina, îi fac și ei o poză document...

...și o luăm încetișor la vale spre casă. The end.

Sau?...

La prima curbă ne întâlnim cu un Logan care pare să fie foarte determinat să urce. Trece pe lângă noi și-l văd în oglindă cum se oprește la mică distanță de excavator și așteaptă. Dacă el trece de excavator, trec și eu, îmi zic. Întorc rapid mașina și mă pun în spatele lui. În 2 minute excavatorul termină de încărcat prima basculantă și până să înceapă cu următoarea ne face respectuos loc și nouă. Yay! Din acel punct până în pas mai e cam un kilometru cred, kilometru pe care îl parcurgem imediat. Încă două curbe și suntem pe acoperișul României rutiere.

În pas drumul nu mai e așa lat și vizibilitatea redusă mă face să continui până în primul loc unde pot întoarce în siguranță. Întâmplător acel punct e și panoramic.

În imagine se vede cum drumul, după ce coboară destul de mult, urcă din nou spre Muntinu care este alt pas care trebuie trecut până la Obârșia Lotrului. Dar asta va rămâne sigur pentru altă dată. Noi ne întoarcem aici. Ajunge. Nici nu visam să ajung anul acesta în pasul Urdele, cu atât mai puțin pe o astfel de vreme splendidă.

La trecere din nou prin Urdele apreciez că nu vine nici un camion din nicio parte și opresc pentru un cadru. Asta este cireașa de pe un tort de 2500 de kilometri de hoinăreală; se pare că fără să vrem am lăsat ce e mai bun la urmă.


Restul e istorie, am ajuns acasă fără incidente, doar culinare (mici pe Dealu Negru).

Într-o ordine complet aleatoare aș vrea să prezint lista non-exhaustivă cu mulțumiri. Mulțumesc vremii care nu și-a bătut joc, prietenilor care au suportat sa-i bat la cap pentru informații cu privire la diverse zone, Internetului că m-a ajutat și el foarte mult, franțuzoaicei că a tolerat toate drumurile la care am supus-o fără să îmi creeze nicio neplăcere și deloc în ultimul rând copilotului meu, fără de care nu m-aș fi încumetat la o asemenea aventură. Mulțumesc!

3 comments:

MD said...

Felicitari pentru calatorie Andrei. Eu as mai adauga si niste felicitari admirative pentru rabdarea cu care ne-ai povestit. De-ar fi si altii la fel de harnici... :)

Cat despre pozele de pe Transalpina... cred ca mi-au facut mai mult rau decat bine, stiind cat de departe e momentul cand se va asfalta tot drumul si va fi dat in folosinta drumul. Hmm sau poate nu e chiar asa departe...

miChou said...

Multe felicitări pentru documentarul ăsta, mi-a făcut mare plăcere să-l citesc, să-l privesc, să visez „din cauza” lui.

La cât mai multe și mai faine! :)

Andrei C. said...

Merci fain. Oricum cred ca eu visez cel mai mult cand ma gandesc pe unde am fost...

Related Posts with Thumbnails