14 September 2010

Land der Berge: Umbrailpass, 2505m

No bun, să ne întoarcem la povestirile din ceilalţi munţi. Rămăsesem cu desfăşurarea acţiunii la intrare în satul Val Mustair de unde se ramifică un mic drum ce urcă spre Stelvio.

Satul în sine nu e chiar mic însă străzile sunt.

Trebuie aşteptat la colţul clădirii în caz că vine cineva din sens opus. Trebuie să fie ciudat să ai uşa şi scările direct în drum.

La dreapta Stelvio şi Umbrail, woo-hoo!

Imediat după intersecţie drumul începe să urce destul de abrupt.

Nu degeaba, pentru că trebuie să ajungă la 2500+ aproape imediat. Destul de repede devine evident că drumul este unul de importanţă redusă şi de aceea e foarte îngust – pe anumite porţiuni e numai o bandă. Navigaţia pe el se face la mica înţelegere. Pentru că e vară şi pentru că e punct de acces spre Italia, drumeagul nu e deloc pustiu şi trebuie atenţie la fiecare curbă. După vreo 5 minute de urcare oprim la o belvedere desupra satului.


Continuăm prin pădure şi apare ceea ce văzusem prin poze şi anume macadamul. Şoc! Nu e peste tot asfalt în Elveţia. O să cer banii înapoi când ies din ţară. Dacă ziceam de macadamul austriac de pe lângă Kuhtai ca e perfect era pentru că încă nu-l văzusem pe cel elveţian.

Pe porţiunea asta avem şi o întâlnire cam prea apropiată cu o maşină de UK cu volanul pe partea greşită. Nu înţeleg cine le dă voie să circule pe drumuri de genul acesta. În fine, ne apropiem de ieşirea în golul alpin şi dăm de bariera – probabil folosită iarnă când trecătoarea se închide.

Podul de piatră marchează ieşirea în gol alpin...

...şi tot acolo reîncepe asfaltul. Poate totuşi nu-mi cer banii înapoi.

Drumul începe acum să urce şi mai serios cu ace de păr şi fără parapeţi.



Cum urcam noi liniştiţi după o curbă ne apare în faţă o maşină oprită oblic pe drum şi cu pasagerii făcând semne disperate să oprim. La cum făceau semne am zis că a păţit cineva ceva. Ne-am dat jos şi eu am apucat să-mi exersez italiana. Erau veniţi de la Milano şi nu le mai pornea maşina. „Ce are?” Păi de unde să ştiu eu ce are, arăt a mecanic? Îi zic că poate s-a supraîncălzit (era un junghi de rover cu numere din alea vechi) şi să o mai lase să se răcească. După 5 minute îi dă cheie, maşina porneşte, urale, mulţimiri, se urcă şi pleacă parcugând cam 1 metru până când motorul moare din nou. Eeee, hai să vedem ce are. Măi omule, este ulei? Este apă? Sunt ceva becuri aprinse în bord. Da, da şi nu. Sigur? Sigur. Ridicăm capota să ne uităm la motor şi la o examinare mai atentă vedem că circuitul de răcire nu mai are fir de apă – una dintre conducte plesnise. Ok, ce facem? Sunam la asistenţă – normal, nu e semnal. Astfel hotărâm să luam pe unul dintre ei cu noi până sus în trecătoare unde sunt clădiri şi mai ales semnal la telefon. Cât dezbăteau care să meargă, eu am trecut peste solemnitatea momentului şi am scos aparatul.


Din punctul unde leşinase Roverul şi până în pas mai erau vreo 2 kilometri pe care i-am parcurs destul de repede.

Primul lucru care apare în faţa noastră e vama elveţiană şi indicatorul cu Umbrailpass 2505m.


Pentru că nu pare să fie nimeni la clădirile respective continuăm spre Italia, 200 de metri mai încolo. Italia, bine te-am găsit, din nou!

Curios, nu există o vamă propriu-zisă aici, doar nişte bariere.

Clădirile respective sunt o reminescenţă de când exista o graniţă adevărată. În dreptul lor este intersecţia cu drumul care urcă de la Bormio, SS38. Acesta vine din dreapta şi continuă în stânga spre Stelvio care se vede deja. De fapt de la Umbrail la Stelvio sunt cam 3 kilometri dar sunt în ţări diferite.

Clădirea cu obloane albastre este Cantonul 4, acum un fel de hotel restaurant cam în paragină. Oprim acolo şi intru şi eu să vedem ce se poate rezolva cu sinistraţii italieni. La comanda localului e o italiancă get beget. „Loro sono un’altra spece, quelli esseri la” – părerea ei despre elveţienii din vale. Problema era că maşina era în Elveţia şi chiar dacă sunt numai 2 kilometri se pare că asistenţa rutieră italiană nu se bagă pentru aşa ceva. Trebuia chemată asistenţa rutieră elveţiană care – evident – nu e în satucul Val Mustair ci la vreo 60 de kilometri. Până la urmă a obţinut un număr de telefon de la un garaj din Bormio şi a rămas că vine cineva să remorcheze leşul. Eu deja ţopăiam de pe un picior pe altul pentru că trecuse jumătate de oră şi noi mai aveam câteva sute bune de kilometri până acasă în Innsbruck. Cum am văzut că s-a reuşit ceva mi-am luat respectuos la revedere şi am zbughit-o spre maşină. Între timp ajunseseră şi restul sinistraţilor la canton cu altă maşină aşa că nu aveam remuşcări că i-am lăsat în pustietate (e destul de greu să numeşti ocul pustietate dat fiind traficul – era miercuri şi trecea un vehicul la 2-3 minute).

Aşadar, onwards! Stelvio awaits! Ca să-l parafrazez pe Clarkson, "The hills are alive with the sound of commonrail!"

2 comments:

Cristi said...

Nu uita de dobanda daca le ceri totusi banii inapoi :))

Cristi said...

Oare italienii aia nu auzisera ca romanii "ie 'oti"?? Ce curaj sa vorbeasca si mai ales sa se urce in masina voastra ;))

Related Posts with Thumbnails