16 September 2010

Land der Berge: Passo Giovo, 2094m

Titlul e oarecum înşelător. De fapt, toate imaginile mai puţin 3 sunt tot de pe Stelvio dar povestirea ajunge şi pe Passo Giovo.

Firul epic rămăsese în parcarea de la primul ac de păr. Multă lume opreşte acolo pentru panoramă. De fapt, e imposibil să parcurgi Stelvio, mai ales prima dată, fără să te opreşti până pierzi şirul opririlor. În fiecare loc panorama e un pic altfel şi lumina bate un pic diferit şi se văd lucruri care nu se vedeau jumătate de kilometru mai devreme. Astfel mai toată lumea care traversează Stelvio urmează acest pelerinaj cu opriri programate – şi nu sunt puţini cei care o fac. Era miercuri după-amiază târziu şi serpentinele erau destul de aglomerate. În week-end cred că e nebunie.

Am rămas uimit de numărul de motociclişti. Nu e vorba de clubul local din Bormio sau Bolzano, sunt oameni care au venit de la mii de kilometri. Nu toţi se pricep, cum ziceam în episodul trecut. În materie de vehicule, apar şi ocazionalele case pe roţi, dad-mobile-urile (gen zafira), maşinile sport şi inevitabil maşinile clasice.

Pe vreme ideală o decapotabilă acolo face toţi banii, sunt sigur.

Ca şi parcurs, e destul de tehnic faţă de un drum normal. Trebuie să judeci bine dacă ai loc pe acul de păr cu maşina care urcă sau în cazul în care ai loc, dacă ai încredere în şoferul celălalt. În anumite cazuri e evident că nu e loc şi aştepţi.


Totuşi, e plictisitor. Drept, frână, ac de păr dreapta, drept, frână, ac de păr stânga şi tot aşa.


Din acest punct de vedere Transfăgărăşanul nostru mi se pare mai frumos. Celor care au păreri de genul „whoa, cum să zici că la noi e mai frumos ca la ei, sigur e mai bine acolo” le spun că asta e părerea obiectivă dacă mă gândesc strict la traseu.

Gândiţi-vă o clipă la Transfăgărăşan: începând din sud avem căţărarea pe peretele de stâncă de dinainte de Vidraru, traversarea pe baraj, urcarea spre cota 2000 de la Capra pe un versant care devine din ce în ce mai abrupt – şi într-adevăr drumul intră în munte pentru a ieşi pe partea opusă de multe ori cu altă climă decât partea sudică, lacul glaciar cu o cabană contstruită parcă pe el şi o privelişte spre una dintre cele mai frumoase porţiuni de drum - îndrăznesc eu să spun - din lume. Acolo două curbe nu sunt la fel sau cel puţin nu îţi dai seama de asta pentru că traseul nu e niciodată previzibil.

Sigur, există şi alte aspecte la care trebuie să ne gândim şi acolo Transfăgărăşanul pierde mult. Pe Stelvio asfaltul e excelent, pe Transfăgărăşan e execrabil în anumite zone. Când ajungi sus la Bâlea parcarea se face contra cost (tupeu specific) pe pietre, dezorganizat. Oamenii opresc unde vor dacă văd ceva interesant – aşa ceva nu am văzut la ei – poate şi pentru că la ei orice loc interesant are şi o parcare, culmea, întotdeauna îndeajuns de încăpătoare. Mai nou la Bâlea este un circuit de ATV-uri cu care poţi să scurmi pământul şi să ambalezi motorul să ştie toată valea că te distrezi. În fine, închei aici această paralelă.

Cum zice şi semnul, pe Stelvio Drive Safe. Dacă faci asta, sunt puţine şanse să sari cu maşina în râpă.

Peisajul e dominat de Ortler, 3905m, cel mai înalt vârf din Alpii de Est. El a fost escaladat pentru prima oară în 1804 de către Josef Pichler la cererea arhiducelui Johann de Austria – pe atunci era teritoriu austriac şi era cel mai înalt vârf. Cei care au urcat vârful nu au fost crezuţi iniţial şi au fost trimişi cu alte două ocazii pe vârf – o dată în vara lui 1805 cu un steag şi o dată în toamna lui 1805, noaptea, cu o torţă. Abia la vederea torţei pe vârf s-a considerat scopul atins. Interesant, în timpul primului război mondial aproape de vârf (cum le-au urcat acolo nu înţeleg) au fost plasate tunuri austriece care au fost descoperite abia în anii 90 fiind acoperite de zăpadă.

Că tot ziceam cu firul epic, foamea era tot mai mare. Şi cum nu e bine ca şoferului să i se întunece privirea mai ales pe un astfel de drum, am tras dreapta cu prima ocazie şi anume cabana văzută de sus – Franzenshohe, 2188m.

Acolo, evident cei ce o administrează sunt italieni şi prin urmare nu se serveşte masă până la 19.30. Resemnaţi am luat un amăgitor ştrudel de mere cu ceva lichid lângă. Eu mi-am luat apă minerală de pe aproape, din parcul naţional Stelvio.

Soarele mai avea puţin până să treacă de munte şi dădea o lumină foarte plăcută.

Am tras noi de timp cât am putut, am mai studiat harta...

...dar tot a trebuit să ne urnim din loc pentru că mai trebuia să ajungem acasă. Stilfserjoch (căci aşa se pare că îi zice în germană) e frumos dar patul e în altă parte. Imediat după cabană e o porţiune în lucru unde asfaltul se toarnă sau e abia turnat şi totuşi traficul nu pare incomodat. Utilajele se odihnesc la cabană.

Mai facem o oprire la acul de păr cu numărul 25...

...pentru că pare a fi ultima cu privelişte – urmează pădure.

Parapetul e construit în aşa fel încât acolo unde e loc de parcat maşina îţi dă voie să faci asta ca să nu opreşti ca berbecul în drum.

Cumva, probabil şi din cauza orei mai înaintate traficul se mai subţiase.

Undeva pe versantul opus, la poalele Ortler-ului se vede cu ochiul liber o clădire într-o poziţie aparent expusă avalanşelor şi în care pare imposibil de adus materiale de construcţii fără elicopter. E vorba despre refugiul Borletti (a se observa că la ei refugiu are un pic altă însemnătate decât la noi unde refugiu e de obicei o coteneaţă de tablă-fibră de sticlă.

Acesta refugiu e acolo de pe la 1884 deşi încarnarea actuală e de la 1956 pentru că între timp cele două războaie mondiale au avut grijă să distrugă versiunile 1.0 şi 2.0. Nu înţeleg exact cum refugiul e la 2188m când poza mea făcută de la 2162m pare făcută cumva de deasupra. Mă rog, o fi vreo iluzie optică. Traseul până la refugiu e de dificultate mică, excursionistică şi durează o oră şi jumătate din cel mai apropiat sat, Trafoi. Refugiul este o bază de plecare spre Ortles (grafia italiană a lui Ortler), în teorie în 6 ore poţi fi sus.

Am plecat mai departe şi am intrat în pădure – asta nu înseamnă că acele de păr se termină. Nu, ele continuă până la primul sat, Trafoi. Deja acolo nu mai aveam soare şi începeam lupta cu noaptea.


Coborârea până în Prato allo Stelvio nu durează mult, drumul se mai lăţeşte şi nu mai are serpentine.

La Prato allo Stelvio deja te crezi la câmpie.

De acolo mai sunt vreo 40 de kilometri până la prima aşezare mare şi anume Meran. Puţin înainte de a intra în Meran am dat de berăria Forst unde am tras dreapta fiind convinşi că sunt oameni serioşi care servesc mâncare la orice oră. Într-adevăr, mâncarea se servea, chiar foarte repede. După ce am comandat în trei limbi (fiecare cu ce se pricepea) cred că au trecut 5 minute până a venit mâncarea. Amuzant e că Wienerschnitzel-ul din meniul german era Cotoletta alla Milanese în meniul italienesc. De fapt la foamea îndurată nu prea conta limba, putea să fie şi Sniţel de la Vâlcea (dacă există aşa ceva).

După ce am rezolvat cu foamea mai rămânea de rezolvat cu somnul dar pentru asta trebuia să ajungem acasă, peste munte în Innsbruck. „Doar” 110 km pe drumul cel mai scurt. Da, dar era deja ora 8 şi începea să se întunece. Aveam trei opţiuni. Prima era să mergem prin Bolzano ca să folosim autostrada dar ar fi însemnat un acolo de aproape 50%, a doua era să mergem prin Passo Rombo (Timmelsjoch), 2509m – poreclit de austrieci „Cel mai frumos pas din Tirol” – ceea ce ar fi însemnat acelaşi ocol însă fără ajutorul autostrăzii şi varianta a treia, cea mai scurtă, prin Passo Giovo (Jaufenpass), 2094m. Am pornit spre nord excluzând din start prima opţiune. Eu personal speram să putem urca pe Passo Rombo, încă aveam energie. Cam pe ultima lumină la ieşire din Meran am văzut indicatorul care ne-a decis ruta. Passo Giovo aperto, Passo Rombo aperto, 7.00-20.00. Passo Giovo, deci.

Drumul urmăreşte valea prin ceea ce bănuiesc că este o frumoasă zonă turistică până ajunge la San Leonardo in Passiria unde se despart cele două drumuri. Dreapta, 20 de kilometri spre Passo Giovo sau stânga, 24 de kilometri, Passo Rombo. Cum Rombo era închis, am luat-o la dreapta. Oricum e mai ieftin, Passo Rombo are o taxă de 14 euro, se pare.

Ei şi atunci a început aventura. Drumul lat de până atunci s-a transformat într-o cărare asfaltată şi mai important, pustie. Ca să fie complet sinistru, în zonă erau şi clădiri dar parcă toate părăsite, fără nici o lumină aprinsă. Drumul urcă susţinut (sunt şi pe aici 11 ace de păr) dar mai mult prin pădure şi te face să ai impresia că eşti într-un tunel. La anumite momente în întunericul din lateral vezi sclipiri şi te întrebi ce naiba trăieşte prin pădurile respective ca mai apoi să-ţi dai seama că sunt catadioptrii de pe o bucată de drum pe care nu ai ajuns încă. Proastă treabă să faci un astfel de drum obosit, cele mai tâmpite chestii îţi trec prin minte. La un moment dat de după o curbă a apărut în sfârşit o maşină – un Logan de Prahova. „Alţi nebuni care umblă pe coclauri la ore nepotrivite” ne-am zis.

După ce am ieşit din pădure am dat peste altă problemă. Deşi nu e indicat, creierul nu se poate abţine să nu se întrebe „oare ce râpă e în dreapta?” Într-adevăr, drumul urcă pe versantul stâng al văii şi răspunsul e „O râpă mare”. Din fericire noi nu aveam cum să vedem nimic, era totul smoală. Ajunşi în sfârşit în pas ne-am oprit să ne dezmorţim – nu eram singuri, mai erau nişte biciclişti (?!). Frigul atroce, oboseala şi întunericul ne-au făcut să rămânem foarte puţin. Singurul cadru de acolo constă într-o mare de negru cu indicatorul Passo Giovo luminat de bliţ pentru că numai de montat trepied nu aveam chef.

Am lăsat pozele pentru o potenţială dată viitoare şi am continuat spre autostradă pe care am intrat ca teleghidaţi. Tot teleghidaţi am mers până la Innsbruck (Europabrucke se pare că are taxă de 8 euro de care noi nu ştiam) şi ca să nu ne mai chinuim să navigăm pe străduţele din Mutters (drumul cel mai scurt) am ocolit prin Vols ca să ajungem la pătuţurile noastre din Axams.

A fost un road trip epic chiar dacă împins la extrem. Pe ultima sută de kilometri ar fi trebuit clar aditivi (ceva cofeină injectată în ochi), nu recomand nimănui o astfel de traversare pe noapte. Acestea fiind spuse, nu-mi pare rău. Senzaţia e asemănătoare cu coborârea unui drum cunoscut, Transfăgărăşanul, tot noaptea, dar pe ceaţă. Nu e de repetat, dar poate de povestit la nepoţi tot e.

Poveştile austrice continuă, dar cel mai probabil după o pauză în care voi povesti câte ceva din week-end-ul petrecut la umbra trifoiului şi berii Guinness.

6 comments:

Traveling Hawk said...

Cum planuiesc o vacanta de vara la Innsbruck (in zona), am vazut deja o descriere a lui Rombo pe internet. Ma mir ca l-ai abordat asa tarziu, dupa o zi de condus. Banuiesc insa ca nu stiai ce te asteapta! Dar cum totul e bine cand se termina cu bine, povestea a iesit frumoasa ca de poze, ce sa mai zic?! Bravo!

Andrei C. said...

Pai n-am fost pe Rombo ci pe Giovo. La 20 Rombo se inchide si noi am ajuns la San Leonardo pe la 20.30.

Vlad said...

Frumos... felicitari pentru pozele aduse :)

cum pana mea de la ei sunt toti civilizati si la noi e haos??? ma cam seaca intrebarea asta. si ma si chinuie.

Cristi said...

Felicitari pentru o vacanta ca-n filme si marea intrebare vine de la sine...what next?

alexandra said...

Si noi ne indreptam spre Austria peste doua saptamani. Trebuia sa mergem cu masina, dar am gasit bilete ieftine la aerolines si am profitat de ele...pana la urma, cred ca vom inchiria acolo o masina si incercam sa refacem macar o parte din traseul tau! Multumim de poze si impresii!

horatiu said...

Intr-un tarziu am descoperit acest blog.Nu stiu ce am facut pana acum pe net. Ideea nu e originala, dar realizarea e de 10! La cat ma pricep eu. Pozele sunt bune (de profesionist?) dar, sincer, scriitura excelenta. Alerta si plina de "nerv". Iar reperele sunt excelente. La toate postarile din 2010. Sa vedem in 2009.
Cat despre "Stelvio si fratii sai" e de vazut live in Il Giro (odata la 3 ani)
PS. Mare adevar cu Ranca, statiunea.

Related Posts with Thumbnails