Cheile Tişiţei revisited

Continuăm cu altceva, o restanţă de anul trecut de care ne-am ocupat recent. De data asta am plănuit mult mai bine aşa că am ajuns vineri seară la Greşu (interesantă trecerea pasului Muşat noaptea, la cât e de pustiu pe acolo). Astfel sâmbătă de dimineaţă puţin după ora 9 eram la poarta rezervaţiei Cheile Tişiţei suscitând interesul pădurarului. Eram evident primii. Pe bucata de drum de la asfalt la rezervaţie văzusem deja urme de urs (sub formă de excremente) aşa că ne-am gândit să întrebăm cum stă treaba. Treaba stă că sunt urşi, vin în sat la mâncat din livezi şi eşti sfătuit să nu te mişti ca ninja prin pădure că ai toate şansele să dai nas în nas cu domnia sa Moş Martin. Am zis totuşi că nu se poate să fie chiar aşa şi am plecat pe traseu.

Am mai scris mai demult despre acest traseu foarte plăcut – în principal pentru că urcarea e insesizabilă (ha ha) şi pentru că ai senzaţia că eşti în sălbăticie. De fapt nu e doar o senzaţie, rezervaţia se află în buza unei zone foarte extinse care nu e străbătută de nici un drum, e doar pădure. O pădure cu cea mai mare densitate de carnivore mari din Europa – nu degeaba site-ul se numeşte carnivoremari.ro. Revenind la traseu, el se întinde pe terasamentul unei foste mocăniţe care a fost folosită pentru exploatarea lemnului undeva până în anii 20 ai secolului trecut. După aceea a fost demontată. Podurile care la origine le bănuiesc a fi fost făcute din lemn au fost înlocuite de nişte poduri de beton, aş zice rutiere pentru că ar încăpea un camion fără probleme. Totuşi zilele în care au circulat vehicule pe aici sunt apuse. O viitură a distrus o porţiune apreciabilă din terasament prin 2006 parcă iar în rest sunt copaci căzuţi sau râul sapă malul. De la un an la altul am observat clar degradarea traseului însă administraţia se ocupă şi găseşte căi noi, alternative.

Ca să nu mai lungesc povestea, am ajuns până la tunelul cel mare oarecum stresaţi pentru că numărul de excremente de urs era îngrijorător de mare. Am făcut destul zgomot totuşi ca să nu ne întâlnim cu el. Mie cel puţin mi-au ţiuit urechile până spre seară de la cât am fluierat. Din cauza că eram ocupat cu activităţi de genul acesta, am scos aparatul prima oară abia la tunel – până atunci nu mi-a ars de poze. Astfel o să vă arăt traseul în sens invers.

Planul nostru iniţial era să facem o buclă ajungând înapoi în Greşu pe jos. Din păcate la tunel ne-am dat seama că nu e fezabil. Ca să ajungem în Greşu ar fi trebuit să continuăm de-a lungul râului pe un traseu aproape inexistent. Cu maceta, da, poate. Tunelul duce în cu totul altă parte, spre sud şi ar fi însemnat să trebuiască să ne întoarcem pe acelaşi drum, chiar dacă mergeam mai departe. Apropo, intrarea în tunel e aproximativ pe aici.

Intrarea în tunel.

Mai aproape de intrare, se observă noroiul. Tot aşa se observă că tunelul nu e deloc mic, are cam 300 de metri. Eu aveam frontala la mine însă ideea de a traversa de două ori tunelul cu o singură frontală nu prea ne surâdea.

Am avansat un pic înăuntru dar nu am continuat.

De acolo, cum ziceam, ne-am întors înapoi.

În câteva locuri (cum ar fi cel de mai sus) mai sunt vestigii ale mocăniţei – bucăţi de şină care nu au putut fi recuperate. Din păcate sunt în râu şi nu se poate vedea ce scrie pe ele – de obicei scrie anul şi uzina care le-a făcut.

Peisajul variază, uneori mergi prin pădure dar ai oarecum vizibilitate…

…alteori parcă eşti în junglă şi nu ştii ce poate să sară din tufiş.

Cele două arcade (că nu le pot spune tunel, lungimea e comparabilă cu diametrul) prin care trecea mocăniţa.

Podurile de beton, în stare destul de proastă.

Zone în care râul sapă nestingherit la traseu iar malul se surpă peste ceea ce nu strică râul.

La cantonul de vânătoare, n-am idee de ce poarta (împreună cu un tronson de gard) e dărâmată.

Pod peste brusturi.

Imagini din zona distrusă de viitură cu podurile de lemn construite pentru a facilita trecerea turiştilor.

Ultima imagine din chei, din zona care deja nu mai e folosită ca traseu pentru că e destul de periculoasă – ceva mai încolo de locul din imagine e o trecere un pic delicată peste o cădere neplăcută de vreo 10 metri spre râu.

La întoarcere la maşină ne-am întâlnit şi cu alţi oameni dar abia aproape de canton. La maşină ne-am întâlnit din nou cu pădurarul care mai avea acum şi nişte colegi cu el. Aceştia ne-au povestit cum e să dai peste ursoaică cu pui şi cât de rău îţi pare în acele momente că nu ai moştenit mai mult de la strămoşii tăi, maimuţele. Privind aşa în retrospectivă, probabil e mai sigur să mergeţi într-un grup mai mare, nu cred că aş repeta experienţa.

Noaptea am fost la testat noua telecomandă în trecătoare, acolo unde mai făcusem poze anul trecut. Am calculat greşit evident şi după o expunere de vreo 5 minute n-am obţinut decât asta aşa că m-am supărat şi am plecat înapoi la pensiune.

A doua zi am luat bicicletele şi am urcat, contrar propunerii mele laşe, pe propriile puteri cât am putut. După aproape două ore de urcat am coborât pe acelaşi traseu în 15 minute – asfaltul e fantastic şi trecătoarea e încă destul de necirculată ca să faci aroganţe de genul. Atenţie totuşi la utilajele forestiere care ies din laterale şi care lasă şi noroi pe asfalt.

Guinness Storehouse

Să ne imaginăm cum ar fi dacă CONTEC Tecuci s-ar decide că ar merge făcuţi nişte bani în plus (pentru cine nu ştie, CONTEC vine de la Conserve Tecuci şi dacă eşti de prin partea de est a României probabil ai mâncat de la ei fără să ştii). Bun. Ce să facă el atunci – să facă un fel de muzeu unde să arate oamenilor cum se face muştarul. Cât de greu e de crescut muştarul şi cât de importantă e apa cu care speli muştarul! Şi cât de mari sunt cuvele în care se prepară! De fapt, muştarul lor nu e doar un muştar, e o experienţă! Şi la ieşire oamenii ar putea să cumpere tricouri cu borcane de muştar pe ele, şi brelocuri şi chiar şi fiole mici de tot în care se găseşte muştar original CONTEC! Singura piedică în calea preamăririi CONTEC-ului este faptul că oamenii nu se pot îmbăta cu muştar altfel o vizită la CONTEC Storehouse ar fi fost sus tare pe lista de priorităţi a unui turist în România.

Înlocuiţi muştarul cu bere şi aţi cam înţeles despre ce e vorba. Oriunde aţi citi ceva despre Dublin pe lista de priorităţi este o vizită la acest Guinness Storehouse. Asta şi distileria Jameson. Când atracţiile prinicipale din oraş sunt fabrici de băuturi alcoolice, mă gândesc că asta spune ceva despre oraş în sine. Mă rog, nu divaghez acum, altă dată despre Dublin şi viciile lui.

La intrare la storehouse e o sală destul de mare pregătită să primească ceea ce par a fi cozi interminabile de turişti ahtiaţi. Dacă ar mai fi trebuit şi să stau la rând pentru privilegiul de a da o sumă ridicolă ca să văd butoaie cu cifre pe ele, mă supăram. Aşa, eram doar victima unei senzaţii de disconfort. Pentru că era aproape de ora de închidere nu a trebuit să mă calc în picioare cu restul turiştilor din Dublin şi măcar am putut studia în linişte ce mi se servea ca fiind interesant.

De exemplu, am aflat că hameiul creşte numai în două regiuni din lume între nu ştiu ce paralele. Cineva ar trebui să le spună oamenilor de pe lângă Sighişoara să se oprească din cultivat hamei pentru că nu creşte pe acolo. Alt lucru interesant e că berarii sunt obsedaţi de calitatea apei – idee care e prezentă reclamele de la noi şi pe care se insistă enervant. Cea mai pură apă, cea mai de la munte, cea mai cristalină, cea mai fără bule sau mai ştiu eu ce.

Aproape de intrare e o cascadă cu apă. Sper că nu folosesc apa aia la bere pentru că tot turistul aruncă instinctual monede slinoase în bazin.

Prin aceeaşi zonă se ajunge la primul punct de degustare unde primeşti o jumătate de pahar de Ghinis, presumably proaspăt. Şi stai aşa şi savurezi experienţa Ghinis. Experienţa! Mă-nţelegeţi? Simt ca nu mă înţelegeţi.

Că tot ziceam de butoie cu cifre pe ele – într-o sală sunt expuse diverse mărimi de rezervoare de lemn de pe vremea lui Pazvante. Pe ele scrie echivalentul a câte halbe de bere. Cel mai mare avea o cifra gen 140.000 sau ceva asemănător. Nu înţeleg cum e asta informativ. Conta dacă încăpeau 150.000? Dacă era doar 120.000 era puţin? Prostii pentru turişti cu creierul neted. "Oauuu (şterge o bală din colţul gurii), ia uite frate încăpeau jdemii de halbe în rezervorul aista. Nu mă aşteptam".

Arhitectura locului e interesantă, clădirea a fost oarecum eviscerată şi înăuntru i s-au transplantat chestii moderne gen scări rulante, sticlă şi metal. Iar clădirea nu e deloc mică, are 6 etaje destul de înalte.

Etajele sunt tematice, pe măsură ce urci dai de alte aspecte ale experienţei Guinness. Un lucru cu adevărat interesant (fără glumă de data asta) pe care l-am urmărit cap-coadă a fost un film de epocă despre cum se făceau butoaiele pentru bere într-o epocă în care maşinile încă nu fuseseră dresate să ne facă munca.

La un alt etaj se află o galerie cu reclamele pe care le-au folosit de-a lungul timpului. Undeva, la un moment dat, cuiva i s-a părut genial să folosească un tucan într-un poster. Ca şi cum muştarul CONTEC şi-ar lua drept mascotă o focă. De ce? De ce nu?

Ultima etapă a experienţei Guinness e Gravity Bar, o structură de sticlă şi metal aflată deasupra clădirii originale unde te poţi duce să îţi revendici pint-ul de Guinness inclus în bilet şi să priveşti Dublin-ul de sus, nu de alta dar nu prea ai ocazia să faci asta.

Noi am savurat berea până am fost invitaţi politicos să părăsim incinta - de fapt nu, am fost informaţi că putem să mai stăm cât vrem dar nu se mai serveşte băutură şi, mult mai grav, se închide magazinul de suveniruri de la parter. Am rezistat cu greu în faţa tentaţiei de a-mi lua un magnet de frigider cu tucanul cu halbă pe cioc.

Am ieşit pe poarta întredeschisă, echivalentul pusului scaunelor pe masă într-un bar – moment în care ştii că trebuie să pleci acasă.

No acuma ce să zic, să nu vă duceţi? După părerea mea e „Hainele noi ale împăratului” (o chestie peste care am dat prea des în concediul de anul acesta). Totuşi mergeţi fericiţi şi povestiţi şi la alţii „cât de belea e”. Daddy Guinness needs a new pair of whatever şi voi o să-l ajutaţi să şi-o ia.

Promenade Plantee

Tocmai ce m-am întors de la plimbarea de seară şi am următoarele de raportat:

-E cam murdar pe aici pe la Paris. Excepţie face Place de la Bastille unde acum este execrabil pentru că azi a fost o demonstraţie sau ceva asemănător - deh, RATP-ul e în grevă, dar aşa doar un pic. Erau încă acolo pompierii, jandarmii şi poliţia. Nimic excesiv, doar ars nişte tomberoane, spart geamuri la magazine şi în general făcut mizerie.

-În rest, mizeria obişnuită, cerşetorii care te agasează când mănânci şi tu o clătită ca omul, cerşetorii care nu te agasează pentru că au băut destul ca să se poată culca în bănci de exemplu (acolo, în interior la bancomate) şi restul ciudaţilor.
-În faţă la Gare de Lyon se parchează ca în Bucureşti, în mijlocul intersecţiei, nah, dacă are omul treabă acolo, are.
-Românii pe care i-am întâlnit (pardon, persoanele care vorbeau limba română pe care le-am întâlnit) arătau toţi a potenţiali infractori - genul de oameni care te fac să verifici ce mai face portofelul.
-În termeni de infrastructură, aproape îmi vine să plâng când mă văd cât de departe suntem.

Aşa, să explic şi titlul. Promenade Plantee este numele unui parc mai special din zona asta, un parc care a fost mult timp singurul parc elevat din lume. A fost construit prin simpla adaptare a unui viaduct de cale ferată dezafectat care nu a mai fost demolat. Viaductul era acolo din secolul 19 şi făcea legătura dintre suburbii şi Place de la Bastille. În 1969 s-a decis că s-a trecut de această fază, probabil pentru că se începuse construcţia RER-ului aşa că s-a renunţat la respectiva cale ferată. Sus, pe unde rula trenul, s-a făcut promenada cu copaci, alei etc. iar arcadele au fost închise şi transformate în magazine şi ateliere de artă. Din ce am citit, mai e o chestie asemănătoare în New York, deşi mult mai tânără. Oricum, chapeau!

Howth - faleza

Aşadar, sunt în urmă tare cu poveştile. Mă rog, am o scuză, oarecum. Singura salvare vine de la faptul că nu mai fac nimic şi deci nu se acumulează povestiri. Problema e că am de făcut o navetă săptămânală de vreo 4000 de kilometri dus întors şi asta nu prea mai lasă loc şi de plecat sâmbăta pe coclauri. He he, asta până mă obişnuiesc.

Rămăsesem în portul din Howth cu firul epic. După ce am mâncat am pornit spre obiectivul pe care venisem să-l vedem şi anume faleza stâncoasă.

Ultima casă, cărarea trece pe lângă ea.

Drumul spre ea, cu maşini conducând pe partea greşită. Legat de asta, ispita de a închiria o maşină pe acolo e destul de mare însă trebuie rezistat.

Curţile oamenilor, după ce că sunt în pantă (şi una pronunţată) se mai şi termină abrupt în mare. Astfel, unii au adoptat soluţii de genul celei din imagine, probabil să nu mai cadă în mare mingi, oi, capre şi în general tot ce scăpau din mână.

Pe drum vremea a ţinut să ne aducă aminte că suntem în Irlanda şi ne-a oferit un duş scurt. Tot la fel de scurt s-a şi răzgândit aşa că atunci când am ajuns la intrarea pe traseu era chiar şi un pic de soare. Zic traseu pentru că este marcat ca atare şi e vorba despre o poteca ce urmăreşte coasta.

Peisajul e frumos însă faleza nu e aşa abruptă cum mi-o imaginam. Să nu mă înţelegeţi greşit, orice pas greşit în stânga e de ajuns pentru ca totul să se termine foarte prost. Indicatoare sunt, dar balustrade nu.

Aripioare de rechin alb, undeva departe tare.

Nu mai ţin minte exact dar aş zice că plimbarea durează cam o jumătate de oră de mers mai rapid. Punctul terminus al traseului este farul Bailey. Noi ne-am mulţumit să-l vedem de la depărtare şi să ne întoarcem prin sat.

Indicatorul cu omuleţul neatent căzând în apă.

Cum ziceam, ne-am întors prin sat la staţia de tren, în principiu pentru că era mai rapid şi pentru că aveam cu noi una dintre bicicletele închiriate care făcuse pană. Faptul că am mers prin civilizaţie nu înseamnă că nu a fost interesant. Spre exemplu cimitirul cu biserica neterminată/abandonată în el…

Sau o clădire de un portocaliu dăunător pentru retină…

Sau casele mici aproape cât maşina proprietarului…

Howth (Binn Éadair în irlandeză) e aşezat pe peninsula cu acelaşi nume pe care a ajuns să o acapareze aproape în întregime. Aici se află una dintre cele mai vechi clădiri locuite din Irlanda, Castelul Howth. Gara care deserveşte localitatea a fost deschisă la 1847 (!). Locul e perfect pentru o plimbare liniştită şi chiar dacă arată a suburbie de oameni înstăriţi (bine, nu micro casele din imagini, ci vilele de pe deal) mă gândesc că nu e foarte diferit de restul Irlandei.

Data viitoare, vizita la un obiectiv care se ocupă cu prostit clienţii în masă şi le merge foarte bine. M-au păcălit şi pe mine.