Barcelona

Prima zi în Barcelona a început în forţă. Fără un plan prea bine pus la punct am plecat de la apartament şi ne-am îndreptat spre Rambla şi spre mic-dejun. Din cauză că era sâmbătă, nu era foarte multă lume pe stradă.

Deşi totuşi se pare că unii spanioli merg şi sâmbăta la serviciu.

Ca o paranteză, cartierul vechi al oraşului (Ciutat vella) are pe lumină o cu totul altă înfăţişare. Ceea ce seara este un loc plin de personaje dubioase, ziua e un loc liniştit în care bătrâneii îşi plimbă câinii (şi nu adună după ei aş putea adăuga). Seara, în spatele palatului ce adăposteşte Capitanía General de Barcelona, poţi să cumperi lejer nişte droguleţe sau nişte carne vie.

Pe Rambla situaţia e asemănătoare, numai că totul e mai agresiv. Acolo eşti abordat la fiecare 10 minute de cineva care e sau dealer de droguri, sau prostituată, sau ambele. De asemenea se vinde bere la cutie (mică) cu 1 euro. “-Cerveza? Bier?” şi apoi pe acelaşi ton întrebător, dar mai încet şi mai timid: “Hash?”. Poliţia nu are nici o treabă, ca şi la Roma. Pe Passeig de Gracia sunt vânzători de chestii contrafăcute care stau cu lucrurile într-o pătură. Amuzant e că pătura respectivă are şi bretele şi la nevoie poate fi transformată rapid într-un fel de rucsac şi se poate fugi cu ea (de poliţie evident).

Revenind la momentul prezent, după micul dejun am continuat pe Rambla până la Piaţa Catalunya…

…de unde am luat metroul.

Metroul spre principala atracţie din Barcelona şi anume Sagrada Familia. Peste acest episod am să sar pe moment urmând să-l tratez mai pe larg altă dată. De la Sagrada Familia am mers în sus pe strada Gaudi...

...spre spitalul St. Pau.

După aceea am colindat străzile din jur fără nicio ţintă.

Şi totuşi ceva nu mergea. Parcă eram toţi obosiţi şi nu aveam chef de plimbare. Era deja ora 3 şi noi lâncezeam pe o bancă la soare aşa că până la urmă ideea cu filmul nu a fost deloc rea. Cum spuneam, am fost în Barcelona la film. Filmul se cheamă Vicky Cristina Barcelona, este ultima (ahem) creaţie a lui Woody Allen. Filmul e acceptabil doar în contexul în care l-am văzut, altfel nu mi-aş pierde două ore din viaţă cu aşa ceva. Totuşi are o melodie simpatică pe coloana sonoră.

Curios e că după film am ieşit energizaţi şi am parcurs o distanţă dublă faţă de ce făcusem până atunci. Dar despre asta, data viitoare...

La luminiţe

Fusei aseară la vizionat luminiţele de pe Magheru. Eu şi restul bucureştenilor. Cine nu a fost, nu a pierdut nimic. Luminiţele sunt ordinare, în anii trecuţi au fost aranjamente mai interesante.

Carrer d’Avinyo no. 58

În cele două nopţi petrecute în Barcelona am fost cazaţi ultracentral. 3 minute până la mare, 5 minute până pe Rambla, 15 minute până în Piaţa Catalunya. Dezavantajul unui astfel de lux este că trebuie să locuieşti în partea veche a oraşului: Străzi înguste, murdare...

...populate noaptea de o faună cel puţin pestriţă şi case din ’47. Nu, nu secolul trecut, celălalt (!).

Imaginea de mai sus este luată din curtea interioară a imobilului unde am stat, la etajul 4.

Curtea interioară văzută din casa scărilor.

Deşi apartamentul era spaţios şi renovat acceptabil, toată şandramaua mă făcea să mă întreb dacă nu cumva Catalunya e zonă seismică. Dintre toate încăperile, numai una avea geam la stradă, geam de la care puteai să-ţi saluţi vecinul dimineaţa dând noroc.

Dacă treci peste aspectul uşor sinistru „oare-o-sa-mai-am-ambii-rinichi-dimineaţă?” al ambianţei (locuinţa, administratorul şi cartierul în general), e chiar comod să stai în centrul vechi al Barcelonei.

Mic dejun în La Boqueria

Unul dintre clişeele turistice care îmi displac este încercarea de a imita localnicii sub pretextul de a „simţi” locul. Aşa cum fac americanii de exemplu, care se duc în Maramureş să mulgă vacile. Sau căutarea unui local „specific”.

Spre ruşinea mea, la Barcelona am căzut în acest păcat, de două ori, şi mi-a şi plăcut. Asta e povestea primei dăţi, micul dejun luat în piaţa La Boqueria.

Grupul nostru (care, cu o mică excepţie, e grupul genovez de acum aproape doi ani) s-a trezit cu o foame năprasnică însă fără idei de atacare a problemei. Noroc cu Martin (excepţia de care vorbeam) care mai fusese la Barcelona şi care ne-a sugerat să mergem în piaţă să mâncăm dacă tot eram aproape. Nu era vorba de orice piaţă, ci de faimoasa (cică) piaţă St. Josep, cunoscută şi sub numele de La Boqueria.

Ultra centrală, cu intrarea principală de pe Rambla, seamănă cu piaţa centrală din Genova, dacă e să o asemăn cu ceva. La intrare sunt dulciurile...

...şi fructele.

După aceea se trece la lucruri mai serioase, cum ar fi mezelurile...

...sau jumătăţile de animal mort.

Oarecum apropo de asta, definiţia UrbanDictionary pentru vegetarian: A bad hunter. Someone who survives by consuming not food, but the stuff that food eats. Ha ha!

Sâmbătă dimineaţă piaţa e destul de aglomerată şi cu turişti, şi cu oameni veniţi la cumparaturi. Ce e totuşi interesant e că unele tarabe sunt amenajate special pentru a mânca pe loc. Noi ne-am oprit la cea mai acceptabilă după standardele noastre şi am încercat să ne dăm seama unde începe coada şi care e procedeul prin care îţi faci cunoscute intenţiile către chelner. Am fost naivi crezând că există un astfel de sistem. E totuşi vorba de o ţară latină. Aşa că până la urmă am pus stăpânire fiecare pe câte un taburet şi am glăsuit către chelner care ne-a luat prompt în primire semn că trecusem testul şi puteam comanda în sfârşit ceva de mâncare. Eu personal am gustat un pic de tortilla cu spanac, însă felul principal, care îmi făcuse cu ochiul de la început, a fost o porţie de chorizo - cârnăciori picanţi adică.

Poate un pic cam săraţi, însă foarte foarte buni, iuţi exact cât trebuie. Totul udat cu berea lor „naţională” (cum ei înşişi îi zic), Estrella.

Excelent!

La film

Sâmbăta trecută am fost la film. Un cinema mic, de cartier cu o sală de 60 de persoane. În Barcelona.

Nu e important ce film am văzut, important e ca ne-am pus în cap să mergem la film în Barcelona şi ne-am ţinut de cuvânt. Am plecat vineri seara la apus şi după un zbor de 3 ore am aterizat la Barcelona, tot la apus. A fost cel mai lung apus pe care l-am prins vreodată. Păcat că geamurile de la avion sunt complet inadecvate pentru foto.

Aşa că urmează o serie de însemnări având ca subiect Barcelona. Staţi pe aproape. Vor apărea pe măsură ce rezolv muntele de poze care a rezultat din cele două zile de plimbări.

Idee de afacere

În week-end-ul acesta, ca urmare a unui eveniment neplăcut, mi-a venit o idee de afacere , genială aş putea spune. E drept, e vorba de producerea unui echipament pentru o nişă dar având în vedere că cel mai mare client ar fi statul, cred că ar putea ieşi ceva profitabil.

Împrejurarea a fost întâlnirea cu un grup de 4 exemplare din specia Ciorditorus Cygnofagus (hoţ-de-buzunare-mâncător-de-lebede) în metroul dintr-o frumoasă capitală europeană (nu, nu în Bucureşti – curios, dar la noi nu am păţit niciodată aşa ceva). Cu ceva noroc portofelele nu şi-au schimbat proprietarii, spre marea dezamăgire a celor patru bronzaţi (şi nu mă refer aici la soarele catalan sub care îşi fac veacul).

Întâmplarea a reuşit să mă indispună şi să lase o pată pe altfel plăcuta experienţă barceloneză. Cel mai tare m-a deranjat faptul că respectivii indivizi au şi ei o carte de identitate pe care scrie România şi că pe baza ei au fost lăsaţi să meargă în Spania la furat.

Chestia cu dreptul la liberă circulaţie nu a fost gândită până la capăt. Sau poate a fost gândită - văd cum statul român ar putea avea un interes în a lăsa să plece cât mai uşor indivizi care nu reprezintă altceva decât o problemă socială. Ce e mai grav, imaginea şifonată sau câteva zeci de mii de hoţi, violatori şi criminali în plus pe teritoriul României? Ce aş propune eu se numeşte denaturalizare, adică retragerea cetăţeniei. De obicei se practică în cazuri foarte grave cum ar fi trădarea însă mă gândesc că legislaţia poate fi modificată.

Ai fost plecat la furat? Bun, la întoarcerea în ţară ţi se ia actul de identitate şi se distruge. Din acel moment devii apatrid, nu mai eşti problema statului român, nu mai ai voie să intri în ţară şi nu mai eşti român în acte. Mult noroc în continuare! Pentru o astfel de operaţiune, în afară de cadrul legal (care evident nu va fi pus niciodată în practică), mai este nevoie şi de o parte tehnică. Statul are nevoie de o modalitate rapidă, eficientă şi neapărat scumpă de a distruge actele de identitate, de aceea o simplă foarfecă nu este de ajuns. Aici intră în scenă ideea mea, şi anume o companie care să producă mini shreddere pentru cărţi de identitate. Ştiţi ce e acela un shredder, nu? E chestia aia de la serviciu care face tăiţei din foile de hârtie confidenţiale. Acum o să ziceţi că există deja shreddere pentru cărţi de credit. Adevărat, dar acestea sunt de obicei alimentate la 220V. Pentru efect, actul de identitate trebuie distrus pe loc şi de faţă cu posesorul, aşa că modelul de mini shredder va trebui să fie alimentat cu un acumulator şi să fie portabil. (Aşa ca fapt divers, un al doilea model produs de această companie ar putea fi un mini shredder pentru permise de conducere, cu care ar trebui să fie dotate echipajele de poliţie rutieră. Îl şi văd, mic, drăguţ şi alimentat de la bricheta maşinii, gata să înghită permisele cercopitecilor din trafic).

Revenind la soluţia mea extremistă cu denaturalizarea, lucrurile nu sunt din păcate aşa simple. Mă îndoiesc că ar rezolva cumva problema şi nu cred că ar ajuta nici măcar la imaginea României. În trecut hoţilor li se tăia o mână, pedeapsă disproporţionată raportată la furtul unul protofel de exemplu însă, îmi imaginez, destul de eficace. Dar nu mai suntem în Evul Mediu aşa că soluţia pică. De fapt, nu cred că există o soluţie şi problema nu va fi niciodată complet eradicată, doar ameliorată. Mi-e groază să mă gândesc ce o să fie când o să intrăm în spaţiul Schengen. Până atunci, atenţie mare la buzunare în Barcelona.

De la ruşi vine noaptea

Ultimele „fire” de lumină ale zilei de 15 noiembrie 2008, undeva prin munţii Baiului. F3.5 a fost de-a dreptul insuficient, însă între montarea trepiedului şi evitarea hipotermiei am ales ultima variantă.

În altă ordine de idei... BRB, sunt plecat dupa un magnet...

Dimineaţa pe întuneric

Se apropie perioada din an care îmi „place” cel mai mult, şi anume aceea când mă trezesc pe întuneric. Dincolo de inconvenientele derivate din lipsa bilei de foc de pe cer - cum ar frigul - ideea de a mă trezi înainte de a răsări soarele pur şi simplu mă deprimă. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi noaptea polară. Hawkeye (personajul lui Alan Alda în Mash), trezit forţat de foarte dimineaţă, zicea că înţelege de ce execuţiile au loc dimineaţa devreme înainte de răsărit; cine ar vrea să trăiască la ora aia?

Singurul moment acceptabil pentru o trezire înaintea răsăritului este într-o zi de vară, pe la ora 4 dimineaţa când temperatura este numai bună. Obligatoriu trebuie să te trezeşti cu un scop plăcut la ora aia inumană. Un drum, o excursie, un început de concediu...

Revenind la momentul actual, piesa care ar întregi tabloul ar fi o ploaie susţinută de câteva zile. Nu puternică, doar continuă. Până acum toamna asta a fost foarte blândă din acest punct de vedere.

Mina Unirea

Undeva ascunsă între dealuri prahovene, la un capăt de drum, se află staţiunea Slănic Prahova. Am mai fost pe acolo acum mulţi ani când eram prea mic ca să ţin minte mare lucru. Totuşi unul dintre puţinele lucruri pe care le-am ţinut minte a fost salina şi liftul cu care am coborât în ea. Week-end-ul trecut am trecut din nou pe acolo înarmat cu aparatul foto şi, cel mai important, un trepied.

Primul lucru pe care trebuie să-l înfrunţi înainte să ajungi în salină este coada de la intrare. Dacă este week-end te poţi aştepta şi la o oră de stat. Al doilea lucru de înfruntat este liftul, demon care mi-a bântuit ceva nopţi în copilărie.

Nu ţi-ai imagina că după uşa respectivă este un hău de 200 de metri. Sistemul de manevrare a liftului este primitiv aş zice, folosind un clopot şi bazându-se pe un număr de semnale acustice. Liftul este format de fapt din două colivii care se ridică una pe cealaltă. Trebuie să recunosc că am răsuflat uşurat când am văzut că au recondiţionat liftul. Deşi momentan arată rău (cei care văd prima oară liftul nu mai sunt aşa siguri că mai vor să coboare – cred că au recondiţionat doar pereţii, structura de rezistenţă e aceeaşi), este nimic în comparaţie cu ce era acum 20 de ani.

Se coboară fără însoţitor şi se înghesuie cât mai multe persoane pentru „eficienţă”. Coborârea este deloc lină, prima parte este chiar cu zguduieli puternice. Pe la jumatea drumului se aud fantomatice vocile celor din liftul care urcă. Lumina din lift se poate stinge cu un întrerupător ca de veioză (acum 20 de ani nu era lumină în lift, erai doar tu şi sunetele pe care le face liftul) şi chiar mă gândeam ce ar fi dacă aş stinge un pic lumina însă nu aveam chef să fiu linşat aşa că am lăsat baltă planul. În fine, se ajunge jos şi eşti eliberat din cuşcă (ea se închide cu un zăvor pe dinafară) şi eşti liber să te bucuri de salină.

Primul lucru care te izbeşte este imensitatea locului. Salina este de fapt un coridor trapezoidal cu baza mare de 32 de metri şi înălţimea de 54. Şi totuşi cifrele nu sunt de ajuns pentru a descrie senzaţia.

Al doilea lucru pe care îl observi este un detaliu şi anume secera şi ciocanul alături de sloganul „Proletari din toate ţările uniţi-vă! Trăiască clasa muncitoare!”.

Desenul este probabil acolo din vremea în care podeaua era mult mai aproape de tavan. Şi asta pentru că exploatarea sării s-a făcut de sus în jos în straturi de câte 2 metri pentru fiecare an (1943-1970).

Atmosfera în salină este asemănătoare cu cea de la Praid sau de la Târgu Ocna: ţipete, fluierături şi în general zgomot prea mult.

Faptul că nu apare nimeni în imaginea de mai sus sau în următoarele nu înseamnă că aud eu voci ci că la o expunere de 20-30 de secunde tot ce se mişcă nu mai apare în imagine.

În mină există şi o zonă cu sculpturi.

Am auzit pe acolo şi raţionamentul „Hai să facem poză cu Traian că el a câştigat” (e de prost gust să-ţi faci poză cu luzerii ca Decebal, ha ha). Mai departe, există şi un bufet şi un colţ cu suveniruri de unde tot părintele responsabil poate să cumpere un laser plodului. Şi mai departe este partea de sanatoriu şi laboratorul unde se fac nişte experimente cu privire la radiaţii (conform unui buletin de analiză postat la intrare, jos în mină ar fi de 100 de ori mai puţine radiaţii decât la suprafaţă – nu ştiu la ce tip de radiaţii se referă).

Am şi o mică panoramă din colţul cu sanatoriul. Ce se vede este jumătate din salină, celalată jumătate este simetrică (salina are forma unul pătrat din care în imagine se văd două laturi - ce-i drept, există şi ramificaţii).

Două precizări: pata albă din partea dreapta a imaginii este o zonă unde se infiltrează apa; chestiile de pe tavan care arată ca nişte pasarele de lemn chiar asta sunt, nişte pasarele de lemn folosite pentru a verifica periodic starea tavanului. Ar fi interesant dacă s-ar face tururi si pe acolo.

Pentru sfârşit, câteva lucruri interesante: Mina Unirea se află la 208 metri sub pământ. Puţini ştiu însă că deasupra ei se mai află o mină mai mică, Mina Mihai. Coridoarele au tot formă trapezoidală dar sunt mai late, având aproape 40 de metri şi totodată mai înalte, având 66 de metri. A fost exploatată între anii 1912 şi 1942 (după accea a început exploatarea în mina Unirea). Cele două mine sunt separate de 40 de metri de sare. Mina Mihai a fost folosită ca loc pentru concursurile de modelism însă nu a fost accesibilă publicului decât cu acele ocazii. Iarăşi, nu toată lumea ştie că mina Unirea a trecut şi prin momente grele în anii 90 când a fost inundată din cauza apelor freatice şi pluviale. După multe lucrări dificile de amenjare, la 4 ani de zile de la inundaţie, în 1998, salina a fost redeschisă. Faptul că apa se infiltrează în continuare şi că anumite zone au fost restricţionate din cauză că prezintă risc de prăbuşire (unele s-au prăbuşit deja – zona dintre sculpturi şi bufet) mă face să cred că procesul de degradare a fost doar încetinit, nu şi oprit. Vă sugerez să mergeţi să vizitaţi cât mai este accesibilă. :)

Warszawa

Toată lumea mă întreabă cum a fost la Varşovia şi după ce le povestesc îmi zic cum au auzit ei că e naşpa. Nu e Paris, nu e Viena, nu e Budapesta. E un fel de Bucureşti mai curat, mai „spălat” cum se zice, cu străzi mai late şi cu şoferi mult mai disciplinaţi.

Totuşi în multe privinţe se aseamănă cu Bucureştiul. E un oraş mare, capitală de ţară chinuită rău de războaiele mondiale...

...şi mai apoi de comunism, comunism de care a scăpat relativ recent şi se chinuie să ajungă din urmă standardele vestice. Dacă ar fi o cursă, Varşovia ar fi undeva în faţa Bucureştiului fie şi numai prin cele de mai sus. Aş putea adăuga clădirile de birouri mai impresionante ca cele din Bruxelles. Ernst&Young îşi au sediul într-o clădire turn din rondul ONZ, Rondo 1-B.

Singurul cadru pe timp de zi pe care îl am din Varşovia este cu această clădire de 40 de etaje, 200 de metri înălţime şi 18 ascensoare.

Se poate să mă înşel însă eu nu ştiu să existe proiect pentru aşa ceva în Bucureşti. Iar Rondo 1-B nu este decât unul dintre ele. De exemplu, Intercontinentalul din Varşovia este cel mai înalt hotel de 5 stele din lume. Mai multe, aici. Nu că zgârie-norii ar fi un ideal de atins, însă sunt un indicator destul de bun pentru viaţa economică.

Dacă tot vorbim de înălţimi, cea mai înaltă clădire de la ei este Palatul Culturii (237m), darul lui Stalin către naţiunea poloneză. Recunoaşteţi arhitectura?

Acest palat al culturii se află fix în centru lângă kilometrul 0...

...şi cu toate astea are în jur spaţiu liber cât Piaţa Victoriei, Piaţa Unirii şi Piaţa Constituţiei la un loc. Unul dintre polonezii cu care am schimbat păreri mi-a povestit o istorioară anecdotică cum că mai marii polonezi din vremea respectivă au fost întrebaţi de către Stalin ce vor: Palatul Culturii sau metrou? Ghiciţi ce au răspuns, având în vedere că prima linie de metrou din Varşovia a fost inaugurată acum 3 săptămâni (după ce s-a muncit 25 de ani la ea).

Ea ca atare este inspirată de unde este inspirată şi Casa Presei Libere şi anume din proiectele megalomane din anii 50 din Rusia care alcătuiesc cele şapte surori. Universitatea Lomonosov este cea mai înaltă după care urmează Palatul Culturii din Varşovia restul fiind ceva mai mici.

Un alt capitol la care Varşovia bate Bucureştiul este gara centrală...

...care, deşi nu e la fel de frumoasă, este într-adevăr este ultracentrală (chiar în piaţa cu Palatul Culturii) iar şinele merg măcar un pic prin subteran ca în orice alt oraş civilizat şi nu taie oraşul în două.

Altceva? Au şi ei mall în centru, fix lângă Palatul Culturii.

Zlote Terasy îi zice (adică terasele de aur) şi e destul de interesant ca arhitectură şi organizare.

Interesant e că la mall poţi să observi oamenii mai în detaliu. Dacă ar fi să mă iau numai după ce am văzut acolo aş zice că o duc mai bine ca noi şi sunt mai civilizaţi. Nu are nici un sens să compar cu ţigănia din Plaza.

Şi ajungem la ce mă doare pe mine mai tare şi anume traficul. Din ce am vorbit cu polonezii (care apropo, îşi urăsc capitala în care locuiesc, în mod asemănător cu bucureştenii) am înţeles că au probleme destul de mari cu traficul. Din ce am văzut eu nu mi s-a părut aşa de rău. Stăzi mult mult mai late decât în Bucureşti şi disciplină, asta se pare că e reţeta succesului. Au şi ei bottle-neck-urile lor create de podurile de pe Wisla.

Dar observaţi ceva: e o singură bandă pe sens şi mai e linia de tramvai. Vă asigur că linia de tramvai nu e separată de banda maşinilor decât prin bun simţ-ul soferilor. Nu am văzut nici măcar unul care să depăşească coloana, deşi ar fi avut loc berechet. Deci se poate.

Un bucureştean ar fi fentat cu stil pe fraieri, eventual blocând şi tramvaiul dacă ar fi avut posibilitatea. Deh, numai el se grăbeşte. Desteptilor de genul acesta le sugerez o călătorie urgentă cu ambulanţa care încearcă să treacă la oră de vârf pe Mihalache şi nu are pe unde. Mă rog, divaghez.

O fi naşpa la Varşovia cum zic unii, dar după părerea mea e mai naşpa la Bucureşti. Nu e un oraş turistic, e un oraş care se străduieşte să funcţioneze. Aşa că vizitaţi cu încredere, dacă aveţi ocazia. Dacă nu, nu vă alegeţi Varşovia ca destinaţie turistică că este foarte posibil să fiţi dezamăgiţi.