Păltiniş

După cum spuneam, duminică pe la prânz am plecat spre Păltiniş, echivalentul local pentru Poiana Braşov. De fapt i-aş putea spune Poiana Sibiu (dar s-ar isca confuzii cu Poiana Sibiului). Data trecută l-am vizitat la începutul iernii când sezonul de schi nu era deschis. Acum am nimerit în plin sezon. La intersecţia cu drumul spre Şanta...

...ne-a oprit un poliţist să ne spună că nu mai sunt locuri de parcare. Aşa că am lăsat maşinile acolo şi am pornit la picior. Într-adevăr, multă lume, poate şi pentru că era vremea frumoasă şi pentru că tocmai se încheiase Red Bull 1000Trails, concursul de snowmobile. La telescaun era coadă de 40 de minute (aşa am auzit)...

...însă oamenii aşteptau răbdători ca să se dea cu şipcile în picioare din vârful dealului. Cei cu săniile cu motor abia terminaseră concursul şi petreceau timpul admirându-şi reciproc vehiculele. Apropo de vehicule, o chestie ce mi s-a părut foarte instabilă a fost un KTM echipat pentru zăpadă.

Am mers pentru prima dată spre partea unde e staţiunea propriu-zisă...

...unde felinarele care nu sunt sparte...

...au un blazon cu un omuleţ pe schiuri, fără un motto.

Am găsit şi o curiozitate, un camion de pompieri vechi, donat probabil de oraşul Ingolstadt.

N-am stat prea mult totuşi pentru că deşi eram pe munte, era foarte mare agitaţie. Cei cu snowmobilele treceau în toate direcţiile şi babuinii care nu înţelegeau că nu sunt locuri de parcare veneau ei să verifice că nu sunt şi se întâlneau cu alţii blocând astfel drumul (exponenţi vajnici ai acelei specii cu intelect defect care nu concepe să-şi parcheze maşina la mai puţin de 10 metri de unde vrea să ajungă). Am scurtat prin pădure pe lângă vila Anna...

...şi am recuperat maşinile pentru a coborî spre Sibiu să mâncăm şi să plecăm spre Bucureşti.

La fel ca şi data trecută, am oprit de mai multe ori pe drum. Oameni ieşiţi la picnic pe zăpadă (!)...

...peisaj frumos...

...lume trecând aiurea strada, zi de sărbătoare, ce mai!

Sibiu

Aşadar, Sibiu, 1 februarie, dimineaţă. Spre deosebire de ziua precedentă era soare. Ninsese un pic în timpul nopţii aşa că activitatea de după micul dejun a fost dezăpezirea maşinii. Planul era ca să facem în aşa fel încât să ajungem în centru în jur de oră fixă pentru a urca în turnul bisericii evanghelice să prindem bataia clopotelor (despre care am mai povestit aici). Am exagerat un pic şi, deşi am tras de timp cât am putut...

...am ajuns în piaţa din faţa bisericii prea devreme.

Vremea fiind frumoasă am zis că urcăm mai devreme şi stăm mai mult sus. Aşa că am început să urcăm. Coridorul dintre scara în spirală şi scara metalică din turnul principal...

...scară care, deşi pare o structură rigidă, se leagănă la fel de mult ca şi data trecută.

Vremea ne-a rezervat însă şi o surpriză neplăcută. În cele 5 minute în care am urcat până la clopote s-a lăsat o ceaţă deasă ca să strice orice planuri de pozat munţi sau cladiri sau orice altceva decât lapte.

Ajunşi sus am plătit tariful de 3 lei fetei din turn. Aş înclina să cred că nu e aceeaşi fată ca data trecută, nu-mi aduc aminte de ochi albaştri. Totuşi făcea acelaşi lucru şi anume citea ascultând muzică. Ceaţa a dat de mai multe ori semne că s-ar ridica însă am rămas cu promisiuni. Am văzut fugitiv munţii Cibinului dar nici un Făgăraş. Ca alternativă la pozat lactate, eu am preferat să pozez vandalismele romantice ale altora.

Mai erau douăzeci de minute până la ora fixă când ar fi trebuit să sune clopotele şi eu rămăsesem fără lucruri de pozat. Douăzeci de minute e un timp foarte lung când nu ai ce face aşa că m-am dus să o deranjez pe fata-din-turn care între timp se refugiase în cămăruţa ei. Spre neplăcerea mea am aflat că clopotele nu vor bate aşa cum mă aşteptam eu. În principiu ele sunt acţionate de nişte motoare electrice care le balansează. Aşa cum am mai povestit, masa aceea în mişcare produce o mişcare sesizabilă a turnului. Acum clopotele „sunt bătute” în sensul că există nişte ciocane care lovesc clopotele producând un alt fel de zgomot, mai slab şi evident fără a mai mişca tot turnul. Totuşi am înţeles de la fata-din-turn că o dată pe zi (dar nu sunt sigur dacă numai duminica) la 10 fără sfert bat ”properly” două clopote, cel mare şi unul dintre cele mici. Mi-ar fi plăcut să văd asta ţinând cont că data trecută am văzut în acţiune numai un clopot mic şi a fost destul de palpitant. Asta este, rămâne pe data viitoare. Şi nu e singurul lucru care rămâne pe data viitoare.

După ce am ascultat clopotele de ora 11 ne-am îndreptat spre Muzeul Locomotivelor cu Abur, ceva ce nu ştiam că există la Sibiu până de curând. Am ajuns acolo ghidat de ce văzusem pe Google Earth (nişte străduţe cam noroioase şi cu gropi). La intrare – dezamăgire: „Accesul interzis persoanelor străine”. Şi totuşi alături era un afiş cu „Taxă vizitare muzeu x lei”. Ne-am uitat unii la alţii şi am zis să intrăm. Nimeni nu ne-a ieşit în întâmpinare deşi suscitam destul interes pentru a fi priviţi pe geam dintr-o clădire. Accesul e interzis pentru că muzeul e amenajat în interiorul remizei de locomotive care este încă funcţională. Într-adevăr, am găsit locomotivele însă nu am găsit ce mă interesa mai mult şi anume locomotiva 142.008. În semn de protest nu am mai scos aparatul din rucsac.

Ce ar fi trebuit să găsesc arată cam aşa. M-ar fi interesat să o văd pentru că e o locomotivă cu aburi MARE, spre deosebire de restul locomotivelor de acolo din muzeu care erau cam pitice. Ca să vă faceţi o idee, aici este o imagine cu o sora a lui 008 alături de o locomotivă diesel. De acord că perspectiva e înşelătoare însă imaginea e bună orientativ. Pagina originală cu imaginile e railfaneurope.net şi conţine pe lângă imagini cu locomotive din seria 142 şi o serie de informatii. Cum că seria 142 era la vremea ei cea mai rapidă locomotivă din dotarea căilor ferate române (140km/h deşi plăcuţa de pe ea indica 110) şi totodată cea mai mare locomotivă cu aburi construită vreodată în România - roţile motoare au 2 metri si 10 centimetri diametru. S-au construit 79 de unităţi, mai există doar 4 (044 e în stare de funcţionare).

Până la urmă 008 e ascunsă (bine?) pe undeva prin remiză pentru că nu am găsit-o. Cum ziceam, data viitoare... (dacă stie cineva să-mi explice după care clădire ar fi trebuit să mă uit, i-aş fi recunoscător).

După ce căutarea lui 142.008 a eşuat mizerabil, am zis să dăm o fugă până în Păltiniş, dată fiind vremea frumoasă – fugă despre care vă povestesc data viitoare. După ce ne-am întors am mâncat la „Bufniţa” unde am avut parte de cel mai prost serviciu ospătăresc de până acum – o incompetenţă cronică. Mâncarea a fost bună, nu zic nu, însă nu a fost exact ce comandasem – plus multe alte chestii. Plus că localul e destul de întunecat ca să-ţi scoţi ochii cu furculiţa. De la masă am plecat direct la drum, nu înainte de a poza vecinii de parcare.

Fain week-end fu!

Sibiu noaptea, iar

„Iar” se refera la asta. De data aceasta nu au fost artificii, concerte, agitaţie sau altceva. Am prins Sibiul într-o seară normală de ianuarie spre februarie, o seara cam udă ce-i drept. Aş fi preferat să văd Sibiul sub zăpadă şi deşi ningea, zăpada nu era de găsit.

Noaptea ne-a prins undeva în parcul Astra.

Fiind oarecum frig am hotărât să ne retragem la o cafea. Drept pentru care am luat-o pe strada Mitropoliei spre piaţa Albert Huet unde „iscoadele” descoperiseră o cafenea primitoare şi anume Cafe Wien.

În meniu există categoria cocktail-uri cu cafea din care recomand călduros un „Kaiser Franz Joseph”. Din păcate eu am ales ceva mai dulceag şi anume un „Johann Strauss” însă credeţi-mă, „Kaiser Franz Joseph” este cel ce trebuie încercat.

La ieşire am constatat cu bucurie copilărească faptul că începuse să ningă.

Nu aveam de gând să stăm prea mult la aer pentru că aveam rezervare în altă parte. Am dat o raită prin Piaţa Mare...

...prin Piaţa Mică...

...prin diverse ganguri...

...şi pe lângă Podul Minciunilor.

Lângă Podul Minciunilor se află şi „Atrium” unde aveam noi rezervare - local fain ca aşezare, amenajare şi administrare, un loc bun unde să-ţi petreci o seară în Sibiu.

Şi cam atât pentru azi...

Vélib’

Poveste din ciclul „Ce am mai citit prin ziare” sau „Şi la ei ca şi la noi”. Parisul are un program numit Vélib’ care constă, pe scurt, în biciclete de închiriat. Ideea a fost copiată şi la noi sub numele de Cicloteque şi traieşte sub multe alte nume în alte oraşe europene. Când s-au lansat la noi „românaşii” au venit bineînâeles cu teoria că aşa ceva e pentru ţările „civilizate” nu pentru noi.

Referitor la această civilizaţie, după un an şi jumătate de Vélib’ au venit şi cifrele. Din 20.000 de biciclete 7.800 au fost furate iar 11.600 au fost vandalizate. E adevărat că unele din cele furate au apărut la noi în judeţul Dâmboviţa dar este la fel de adevărat că vandalismele sunt opera tineretului de acolo. Ca să fie complet, compania JCDecaux care administrează serviciul şi-a manifestat nemulţumirea vis-a-vis de faptul că primăria Paris câştigă 20 de milioane de euro pe an din Vélib’ şi totuşi nu plăteşte deloc stricăciunile (ca şi idee de afacere, pare foarte profitabil – o bicicletă e pe undeva la 400 de euro adică 800.000 euro în total pentru biciclete plus ceva amenajări ca investiţie iniţială şi taxa anuală de administrare care nu cred că e mai mare decât investiţia iniţială, deci până la 20 de milioane pe an mai rămâne un profit bunicel). Până la urmă primăria Paris a semnat un nou contract prin care se obligă să reinvestească o parte din profit.

Ceea ce într-adevăr nu seamănă cu ce se întâmplă la noi este faptul că acele biciclete chiar sunt folosite de 78.000 de oameni zilnic. Aş prefera ca şi la noi să să elibereze străzile în felul acesta, nu neapărat prin lipsa banilor pentru combustibil.

Apropo de capitale, am nişte imagini dintr-o plimbare pe înserat în Sibiu pe care nu le pot asocia cu o povestire. Aşa că...

Un foarte sugestiv indicator „Interzise casele, copacii, maşinile şi copii cu mingi”.

(În caz că vă întrebaţi, mormanul de zăpadă e o rampă pentru snowmobile.)

Şi ca bonus, Nikon a început să vândă DSLR-uri împreună cu mânuşi speciale asortate cu coating-urile obiectivelor.

Jina

După cum ziceam, acum două week-end-uri am fost la Sibiu. Am plănuit de dinainte, am rezervat iarăşi la Pensiunea Tosca şi am plecat „corporatist” vineri seara pe la 7 spre Hermannstadt unde am şi ajuns în jur de 11. Am preferat această variantă pentru a fi odihnit sâmbătă dimineaţă pentru că aveam plănuit un mini road trip prin Mărginimea Sibiului. Nu neapărat la văzut biserici fortificate (pentru că nu am vizitat aşa ceva) ci la inspectat peisajul.

O zi măreaţă în evoluţia omenirii a fost aceea când cineva s-a gândit că ar putea să urce un aparat de fotografiat pe un satelit. Până acum am organizat multe dintre excursii cu ajutorul Google Earth sau Wikimapia. Capul Doloşman aşa l-am găsit, aşa am hotărât să merg la Zandvoort aan Zee şi alte câte şi mai câte. Şi tot aşa am hotărât că vreau să văd satul Jina.

Ca să ajungem acolo am ieşit din Sibiu spre Sebeş. Am trecut de aeroportul Sibiu şi imediat în primul sat, Cristian, am făcut stânga spre Orlat. Mai departe am mers prin Sibiel şi Vale ca să ajungem în Sălişte. De la Sălişte începe drumul frumos prin pădure. Am trecut prin Galeş şi prin Tilişca (unde nu am oprit la Eco Muzeu orice ar fi fost aia, atrâgand asupră-mi oprobiul pasagerilor din maşină) şi am început şi un oarecare urcuş. Am şi oprit şi am scos şi aparatul din rucsac.

Condusul şi fotografiatul sunt în cele mai multe cazuri pasiuni care se exclud reciproc însemnând că la un moment dat din timp numai una dintre ele poate fi satisfăcută, în caz contrar rezultând o combinaţie periculoasă. De aceea imaginile din road trip-uri unde am avut rolul de şofer sunt cam puţine. Cum e şi cazul de faţă.

Am trecut mai departe prin Rod şi am ajuns la Poiana Sibiului, ultimul sat înainte de Jina. Între Poiana Sibiului şi Jina drumul urcă destul de mult trecând prin ceea ce cred ca sunt fâneţe şi o pădure de brad. Din păcate aici vremea deja îşi făcea de cap şi nu vedeam la 50 de metri. Jina fiind capăt de drum am decis să mergem fără oprire până se termină asfaltul ca mai apoi să ne întorcem să mai pozăm. Zis şi făcut, am mers până la ieşirea din sat unde am dat de bălţi şi noroaie.

Direct înainte, peste dealul pe care se află casa din imagine...

... se află o ţintă căreia îi dau de mult târcoale, mai mult cu intenţia. Ţinta e şoseaua Transalpina. Dacă ar fi fost să fac o chestie creepy ca-n filme aş fi stat adulmecând aerul în respectiva direcţie şi şoptind „Soon, my dear, soon...”. Dar mă gândeam totuşi să nu-mi sperii pasagerii.

Locul în care ne-am oprit e undeva aproape de 1000 de metri altitudine (ca şi întregul sat Jina de altfel) şi pare să fie undeva la marginea sălbăticiei. Undeva pe deal în stânga noastră o haită de câini fugărea o vulpe, dar aşa de la distanţă.

La întoarcere am oprit în mai multe locuri. O panoramă asupra satului Jina (sat care este foarte întins şi ce se vede în imagine e doar o mică parte).

O vedere de pe dealul de vis-a-vis.

Şi o vedere cu fâneţele parcelate.

La întoarcere am avut de ales între acelaşi drum sau o scurtătură până la drumul naţional spre Sebeş. Scurtătură care porneşte din Poiana Sibiului şi care, ca orice scurtătură care se respectă, ascunde un secret şi anume lipsa totală a unei îmbrăcăminţi asfaltice. Am ajuns totuşi repede la DN şi am zis că mai avem timp de umblat pe back roads aşa că am mers până în Miercurea Sibiului unde am cotit la dreapta spre Apoldu de Jos. Aici peisajul este cu totul altfel. Seamănă oarecum cu unele părţi din Dobrogea, mai ales în sud. Am făcut un ocoliş de câţiva kilometri doar ca să pozăm indicatorul de intrare într-un sat...

...şi până la urmă foamea a învins. Am trecut rapid prin sate cu nume ciudate ca Alămor sau Mândra, am aruncat doar o privire la băile renovate din Ocna Sibiului şi ne-am luat la întrecere cu un tren spre Sibiu. A câştigat trenul şi am întârziat şi mai mult la masa deja mult aşteptată.

La balet

Până se mai coc imaginile cu Sibiul, cică am fost la balet şi am păreri despre asta. Baletul a fost „Lacul lebedelor” şi l-am văzut la Operă.

Mai întâi de toate, trebuie spus că a fost prima dată când am asistat la un spectacol de balet şi, deşi nu pot zice că va fi şi ultima oară, pot zice că va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până voi mai încerca această formă de artă. Baletul în sine, ca orice formă de artă, este supusă unei serii de subiectivisme – unele maliţioase. Un astfel de clişeu ar fi cel al bărbaţilor în colanţi.

Durează cam trei ore cu totul, timp în care povestea este spusă prin mişcări pe scenă. Deşi nimeni nu vorbeşte, personajele au nume (prinţul e Sigfried parcă şi lebăda nr. 1 e Odette). Povestea e relativ simplă şi ar putea fi rezumată în câteva pagini dar nu, e nevoie de zeci de dansuri, unele care nu dezvoltă deloc firul epic. „Uite, vine omul rău, îmbrăcat în vişiniu (!?!?) – repede, să dansăm cu el!”

Poate mi-ar fi plăcut mai mult dacă nu ar fi fost mai mulţi factori care îmi distrăgeau atenţia care şi aşa era în cantitate limitată. În primul rând audienţa. Apropo de atenţie, undeva în dreapta mea orăcăia un copil mic („Acuma mergem acasă?”) pentru că pur şi simplu se plictisise. La pauză am numărat vreo 10 copii care abia se ţineau pe picioare dar fuseseră aduşi la operă de părinţi să înveţe ce e frumos.

În timpul reprizelor de aplauze era cineva în sală care striga în gura mare „Bravo!” deşi nu era deloc cazul (vezi mai jos). În timpul unor melodii mai ritmate o parte din audienţă se apuca să bată din palme în ritmul muzicii. Alou! Nu e marşul lui Radetsky şi dirijorul nu v-a invitat să faceţi asta!.

Deşi în lobby lumea arăta foarte cochetă şi elegantă, a devenit repede evident că nu haina face pe om. La începutul spectacolului toată lumea este invitată să nu folosească aparate foto, dar ghici ce? Telefon mobil are toată lumea. Trebuie neapărat un autoportret (intitulat „Io la operă”) şi apoi câteva poze cu scena care se va vedea mizerabil. Asta ca să văd eu tot felul de surse de lumină. În spatele meu a stat un exemplar de bou încălţat posesor al unui superzoom Fujifilm pe care nu ştia să-l folosească. Avea oate sunetele pornite (inclusiv un ciripit la pornire şi un zgomot fals de shutter) plus lumina de asistenţă la focalizare activată. Un confrate de-al lui prin sală lăsase si blitz-ul activat. N-ai cu cine, nişte nesimţiţi incompetenţi.

Apropo de incompetenţă...nu că aş fi eu cunoscător în ale baletului dar măcar ştiu că poziţionarea trebuie să fie cât de cât simetrică, distanţele între balerine să fie egale, mişcările să fie concomitente (toată lumea se apleacă în acelaşi moment, cu acelaşi unghi şi în aceeaşi direcţie), nu se rămâne în urmă faţă de muzică şi nu se termină mişcarea înaintea muzicii. Şi mai ciudat era faptul că scena avea încă desenate liniile şi cercurile folosite la repetiţii şi totuşi acest lucru nu părea să-i ajute foarte mult pe săracii oameni. Nu vreau să le desconsider eforturile, sunt sigur că e greu să te deplasezi pe vârfurile picioarelor, însă credeam că ideea este să se ajungă la un grad de perfecţiune care să permită anumite posturi fără tremurături de picioare sau piruete terminate prematur.

Una peste alta, mie nu prea mi-a plăcut experienţa. Poate în alte condiţii, altă interpretare, poate...

Arcul de Triumf

În week-end-ul 24-25 ianuarie Arcul de Triumf a fost deschis pentru vizitare. Pe 24 când a fost soare şi frumos n-am avut timp, însă duminică pe ploaie, ceaţă şi nor am avut timp. Drept urmare în jur de ora 1 m-am înfiinţat la faţa locului. Speranţa mea era că nemaipomenita combinaţie dintre vreme şi oră va ţine oamenii cât de cât departe de obiectiv. N-a fost aşa, am stat la coadă cam o jumătate de oră, timp în care am pozat maşini...

...sau străzi.

Deranjant a fost că majoritatea celor de la coadă erau „moruni” veniţi cu chef de caterincă: „Hă hă, am impresia că e simetric, hă hă hă” (bineînţeles era vorba despre arcul de triumf). Împinsături pe scări, opriri aiurea în locuri înguste, râsete măgăreşti, cretinisme cum ar fi urcat pe balustrada pentru poza de hi5 şi altele. Cel mai mult a durat urcarea prin clădire pentru că spaţiul era puţin şi toată lumea trebuia să pozeze pozele de pe pereţi. Sau să filmeze filmul care se proiecta pe perete. Şi sunt destul de convins că trei sferturi dintre vizitatori habar nu aveau ce veniseră să vadă.

Intermezzo cu un pic de istorie. În interiorul arcadei, pe lângă stema României...

...sunt o serie de inscripţii intercalate cu bazoreliefuri cu fascii, săbii, tunuri vechi, mitraliere Maxim şi elici de avion –aşezate în ordine cronologică a apariţiei lor în istorie (de primele două nu sunt sigur însă asta este ideea generală). Toate inscripţiile fac referire la locuri unde s-au dat lupte grele în Primul Război Mondial. Ştiţi voi, „Pe aici nu se trece!”. Şi nu s-a trecut pe acolo. Faptul că pe frontul de vest în prima zi a bătăliei de pe Somme mureau tot atâţia oameni cât au murit în întreaga bătălie de la Mărăşeşti nu înseamnă că luptele de aici au fost mai puţin sălbatice.

Printre inscripţii sunt şi unele mai puţin cunoscute.

Cosna.

Pentru un oarecare motiv probabil legat de font şi de chenarul în care sunt puse inscripţiile, diacriticele lipsesc cu desăvârşire. De fapt este vorba despre Coşna, un deal de lângă Oituz unde, aţi ghicit, s-au dus lupte grele. Unii dintre voi poate aţi observat că în faţa gării din Buşteni este o statuie a unui soldat cu o singură mână care aruncă o grenadă. Caporalul Muşat, căci despre el este vorba, a murit pe 13 august 1917 pe dealul Coşna.

Răzoare.

Nume care pentru mulţi aminteşte de giratoriul de coşmar de la ieşirea din Drumul Taberei. De fapt Răzoare se referă la Pădurea Răzoare de lângă Panciu, scena unor altfel de coşmaruri şi anume lupte la baionetă.

Revenind la vizita în Arcul de Triumf, vremea a fost „sublimă”. Abia vedeam Casa Presei Libere...

...sau Piaţa Victoriei...

În stânga Casei Presei Libere se vede scheletul a ceea ce va fi City Gate şi care aproape a depăşit Casa Presei Libere.

Odată coborât de pe Arc am mai petrecut vreo 15 minute făcând diverse încercări de panning, care mai de care mai mizerabile, cea mai acceptabilă fiind reprodusă mai jos.

Bonus, biserica Caşin, renovată şi nu prea cu un acoperiş de un verde „questionable”.

Next, Sibiu. Aura mă dădu de gol aşa că nu pot amâna.