Land der Berge: Passo dello Stelvio, 2758m

În sfârşit am ajuns acolo! Cum spuneam în alt post, acum trei ani aflam despre trecătoarea Stelvio, a doua ca înâlţime din Alpi (cu 12 metri mai mică decât Col D’Iseran). Nu ştiam nimic despre loc, aveam în cap doar imaginea cu acele de păr agăţate de munte şi ştiam că vreau să ajung acolo.

Lăsasem povestirea în Umbrailpass la mai puţin de 3 kilometri de Stelvio. De fapt, de la Cantonul 4 se vede aglomerarea de clădiri de la Stelvio.

După ce vremea făcuse un pic nazuri prin Ofenpass, acum nu mai aveam ce-i reproşa.

În urcare am dat de inevitabila (se pare) casă pe roţi.

Totuşi se mişca destul de alert aşa că nu am pierdut vremea.

Cu cât ne apropiam mai mult de trecătoare cu atât devenea mai evident că nu e deloc pustiu locul şi că la Bâlea e primitivă amenajarea.

Undeva înainte să ajungem în pas am găsit şi indicatorul căutat acoperit de autocolante de diverse forme şi culori dar menţinând la vedere inscripţia Passo dello Stelvio 2758m s.l.m.

Încă o curbă şiiii...suntem în bazar?!?!

Ne strecurăm la dreapta spre nişte parcări imense, un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire la Bâlea.

Ne dăm jos şi începem plimbarea. Există şi un mic lac dar nu e chiar ca la Bâlea.

Altceva care nu e ca la Bâlea sunt posibilităţile de cazare. Sunt cel puţin 3 hotele mari şi încă vreo 3 mici.

Imediat de lângă parcare pleacă o telecabină spre gheţarul Monte Livrio la 3100+. Normal că suntem interesaţi de ea. Curios, stâlpii telecabinei sunt din beton turnat.

Tot normal, pentru că e trecut de ora 5, tot ce mai putem face este să salutăm plecarea ultimei telecabine.

Dezamăgiţi de acest fapt ne hotărâm să ne răzbunam pe nişte mâncare. Vedem un indicator cu restaurant Tibet pe un drum asfaltat care urcă din trecătoare şi mergem într-acolo. Eu o iau pe jos pentru poze.

După prima curbă îmi apare în faţă panorama pe care o aşteptam şi anume coborârea pe partea estică – nenumărate ace de păr care se pierd la un moment dat în pădure.

Clădirea cu obloane portocalii e restaurantul Tibet la care abia aşteptăm să ajungem.

De pe terasa cu balustradă de sticlă ai o privelişte fantastică asupra drumului care şerpuieşte pe versantul muntelui.

Când stai şi te gândeşti că e construit la 1820 parcă nu-ţi vine să crezi.

Punctul cel mai înalt al drumului acolo unde e şi bazarul.

Un autobuz (scurt, ce-i drept) pe serpentine chinuindu-se să treacă. De fapt e un fel de rată, şoferul se pricepe foarte bine şi nu întâmpină nici o problemă.

Totuşi acele de păr sunt destul de tehnice şi e de preferat să fie abordate de câte o maşină o dată. De sus am văzut cum un motociclist a pus mobra jos într-o astfel de curbă, fără consecinţe grave.

Râdem, ne distrăm, admirăm dar mai şi mâncăm. Cel puţin asta era în capul nostru. O farfurie de ceva cald pe terasă la 2700 de metri nu suna deloc rău chiar dacă scaunele de pe terasă arată a ceva scos de pe o terasă de la Eforie Nord din 1996.

Acum ţineţi minte copii o lecţie foarte importantă. Italia înseamnă că nu se serveşte mâncare între 2.30 şi 7.30 ale după amiezei. Nicăieri. Nimic. Sigur, poţi încerca un wurst la tarabă dar nu aia căutam. Enervaţi oarecum de chestia asta lăsăm în urmă obloanele portocalii...

...şi ne îndreptăm atenţia spre alte stabilimente. În vale jos de tot pare să fie o cabană respectabilă. „Sigur servesc acolo mâncare”.

Păcat, restaurantul Tibet ar fi fost un loc plăcut de luat masa.

Ieşim din nou la aglomeraţie şi începem coborârea dar ne oprim la primul ac de păr unde e de asemenea o parcare destul de mare şi de unde poţi arunca o privire în jos la ce te aşteaptă.

Din raţiuni de spaţiu şi timp, coborârea şi întoarcerea acasă la Innsbruck plus părerile vor face obiectul următorului episod. Va urma.

Land der Berge: Umbrailpass, 2505m

No bun, să ne întoarcem la povestirile din ceilalţi munţi. Rămăsesem cu desfăşurarea acţiunii la intrare în satul Val Mustair de unde se ramifică un mic drum ce urcă spre Stelvio.

Satul în sine nu e chiar mic însă străzile sunt.

Trebuie aşteptat la colţul clădirii în caz că vine cineva din sens opus. Trebuie să fie ciudat să ai uşa şi scările direct în drum.

La dreapta Stelvio şi Umbrail, woo-hoo!

Imediat după intersecţie drumul începe să urce destul de abrupt.

Nu degeaba, pentru că trebuie să ajungă la 2500+ aproape imediat. Destul de repede devine evident că drumul este unul de importanţă redusă şi de aceea e foarte îngust – pe anumite porţiuni e numai o bandă. Navigaţia pe el se face la mica înţelegere. Pentru că e vară şi pentru că e punct de acces spre Italia, drumeagul nu e deloc pustiu şi trebuie atenţie la fiecare curbă. După vreo 5 minute de urcare oprim la o belvedere desupra satului.

Continuăm prin pădure şi apare ceea ce văzusem prin poze şi anume macadamul. Şoc! Nu e peste tot asfalt în Elveţia. O să cer banii înapoi când ies din ţară. Dacă ziceam de macadamul austriac de pe lângă Kuhtai ca e perfect era pentru că încă nu-l văzusem pe cel elveţian.

Pe porţiunea asta avem şi o întâlnire cam prea apropiată cu o maşină de UK cu volanul pe partea greşită. Nu înţeleg cine le dă voie să circule pe drumuri de genul acesta. În fine, ne apropiem de ieşirea în golul alpin şi dăm de bariera – probabil folosită iarnă când trecătoarea se închide.

Podul de piatră marchează ieşirea în gol alpin...

...şi tot acolo reîncepe asfaltul. Poate totuşi nu-mi cer banii înapoi.

Drumul începe acum să urce şi mai serios cu ace de păr şi fără parapeţi.

Cum urcam noi liniştiţi după o curbă ne apare în faţă o maşină oprită oblic pe drum şi cu pasagerii făcând semne disperate să oprim. La cum făceau semne am zis că a păţit cineva ceva. Ne-am dat jos şi eu am apucat să-mi exersez italiana. Erau veniţi de la Milano şi nu le mai pornea maşina. „Ce are?” Păi de unde să ştiu eu ce are, arăt a mecanic? Îi zic că poate s-a supraîncălzit (era un junghi de rover cu numere din alea vechi) şi să o mai lase să se răcească. După 5 minute îi dă cheie, maşina porneşte, urale, mulţimiri, se urcă şi pleacă parcugând cam 1 metru până când motorul moare din nou. Eeee, hai să vedem ce are. Măi omule, este ulei? Este apă? Sunt ceva becuri aprinse în bord. Da, da şi nu. Sigur? Sigur. Ridicăm capota să ne uităm la motor şi la o examinare mai atentă vedem că circuitul de răcire nu mai are fir de apă – una dintre conducte plesnise. Ok, ce facem? Sunam la asistenţă – normal, nu e semnal. Astfel hotărâm să luam pe unul dintre ei cu noi până sus în trecătoare unde sunt clădiri şi mai ales semnal la telefon. Cât dezbăteau care să meargă, eu am trecut peste solemnitatea momentului şi am scos aparatul.

Din punctul unde leşinase Roverul şi până în pas mai erau vreo 2 kilometri pe care i-am parcurs destul de repede.

Primul lucru care apare în faţa noastră e vama elveţiană şi indicatorul cu Umbrailpass 2505m.

Pentru că nu pare să fie nimeni la clădirile respective continuăm spre Italia, 200 de metri mai încolo. Italia, bine te-am găsit, din nou!

Curios, nu există o vamă propriu-zisă aici, doar nişte bariere.

Clădirile respective sunt o reminescenţă de când exista o graniţă adevărată. În dreptul lor este intersecţia cu drumul care urcă de la Bormio, SS38. Acesta vine din dreapta şi continuă în stânga spre Stelvio care se vede deja. De fapt de la Umbrail la Stelvio sunt cam 3 kilometri dar sunt în ţări diferite.

Clădirea cu obloane albastre este Cantonul 4, acum un fel de hotel restaurant cam în paragină. Oprim acolo şi intru şi eu să vedem ce se poate rezolva cu sinistraţii italieni. La comanda localului e o italiancă get beget. „Loro sono un’altra spece, quelli esseri la” – părerea ei despre elveţienii din vale. Problema era că maşina era în Elveţia şi chiar dacă sunt numai 2 kilometri se pare că asistenţa rutieră italiană nu se bagă pentru aşa ceva. Trebuia chemată asistenţa rutieră elveţiană care – evident – nu e în satucul Val Mustair ci la vreo 60 de kilometri. Până la urmă a obţinut un număr de telefon de la un garaj din Bormio şi a rămas că vine cineva să remorcheze leşul. Eu deja ţopăiam de pe un picior pe altul pentru că trecuse jumătate de oră şi noi mai aveam câteva sute bune de kilometri până acasă în Innsbruck. Cum am văzut că s-a reuşit ceva mi-am luat respectuos la revedere şi am zbughit-o spre maşină. Între timp ajunseseră şi restul sinistraţilor la canton cu altă maşină aşa că nu aveam remuşcări că i-am lăsat în pustietate (e destul de greu să numeşti ocul pustietate dat fiind traficul – era miercuri şi trecea un vehicul la 2-3 minute).

Aşadar, onwards! Stelvio awaits! Ca să-l parafrazez pe Clarkson, "The hills are alive with the sound of commonrail!"

Transfăgărăşan (noaptea)

Cum spuneam, planul de a parcurge Transalpina de două ori s-a modificat după ce am văzut urcarea pe Muntinu. În consecinţă, hotărâsem să ne întoarcem la Bucureşti tot sâmbătă dar ca să nu rămânem cu buza umflată, am ales o rută cunoscută, interesantă şi pe care nu o văzusem niciodată noaptea: Transfăgărăşanul.

Pe la 6 seara ne-am oprit în Sibiu pentru masă şi pe la 7 ne luam tălpăşiţa în direcţia generală Braşov. Din păcate aia este şi ora la care animalele se întorc la casele lor şi mă refer aici strict la animalele gen vaci care au fost la paşune. Super treabă pe drum european să dai nas în nas cu o cireadă de vaci. Ca să nu fie anost, vacile alternează cu bivoli – o particularitate a zonei. Semnul acela "Atenţie, animale domestice" (cel cu o vacă desenată pe el) parcă însemna că e posibil să fie pe carosabil întâmplător un animal nu că drumul e blocat de zeci de cornute. Apropo, nu degeaba li se zicea dobitoace, animalele astea sunt mai proaste ca găinile – măcar găinile ştiu să se ferească de maşini. După mai multe întâlniri cu cirezi inevitabilul s-a întâmplat şi un bivol a şters spatele maşinii din fericire nu cu părţile tari dar tot a zguduit-o bine. Proastă treabă cu animalele astea libere pe drum. Erau şi nişte însoţitori cu nuiele dar mai mult râdeau decât făceau treabă.

Mă rog, asta a fost o paranteză, să nu uităm pentru ce am venit.

Mai întâi de toate trebuie spus că oficial Transfăgărăşanul este închis între 21 şi 6. Cum se manifestă închiderea aceasta, nu e clar. Indicatorul e la intersecţia cu DN1. Dacă trec la 20:45 de indicator e ilegal să mai traversez? Cum ar putea cineva care nu a mai fost pe acolo să estimeze cât durează traversarea dacă nu este indicat de unde şi până unde se închide? Dacă e interzis, de ce nu se pune o barieră ca în ţările civilizate? Una la Bâlea Cascadă şi una la Cabana Capra ar fi de ajuns pentru a proteja partea cea mai expusă. De ce nu se închide tunelul de la Bâlea pentru a nu prezenta interes ca trecătoare noaptea? În fine, întrebările sunt mai mult retorice.

LE: Am văzut pe net un indicator corect amplasat la intrarea pe partea sudică: Interzis între orele 21 şi 7 între km 104+000 şi 129+900. Deci se poate.

Noi am intrat legal pe Transfăgărăşan la 8 fără câteva minute – încă pe lumină. Am mers ca vântul şi ca gândul spre Bâlea Cascada. Acolo nici o bariera, nici un indicator aşa că am continuat pe lumină din ce în ce mai puţină. Am trecut de Poarta Geniştilor şi am observat că luminile prin satele din câmpie se aprinseseră deja. Ce era totuşi mai îngrijorător era faptul că nu prea mai erau maşini. Nu faptul că eram singuri era problema ci că aveam nevoie de maşini care să circule pe serpentine pentru poze. Acum ceva vreme am văzut o imagine cu Transfăgărăşanul noaptea şi mi-am zis că trebuie să ajung şi eu acolo pentru aşa ceva.

Totuşi, două-trei maşini coborau aşa că am urcat cât am putut de repede până la un punct de belvedere unde am instalat trepiedul şi am început declanşările. Bineînţeles, legile lui Murphy acţionează şi pe Transfăgărăşan şi telecomanda mea cu fir custom-made a refuzat să mai funcţioneze (fi-mi-ar bricolajul de ocară) după prima imagine de test. Astfel am rămas cu cele maxim 30 de secunde de expunere ale aparatului, fără mod Bulb. Oftica este, acum ca şi atunci, maximă.

Şi totuşi, timid, mai apăreau maşini care coborau (noi eram singurii care urcau) – fără să ştie că sunt efecte speciale pentru mine.

Problema era că începea să fie cam frig (5 grade) şi cam întuneric. A doua problemă am rezolvat-o cu frontala, prima a rămas.

În cele 30 de secunde de expunere, ai timp să urmăreşti cu ochiul liber detalii care nu ies în poză. Spre exemplu cum farurile unei maşini baleiază valea luminând de pe un versant pe celălalt şi cum, atunci când vântul îţi permite, poţi să urmăreşti cu urechile o maşină şi să ştii cât de dreaptă e porţiunea de drum pe care e după cum rage motorul. În speţă a fost un BMW ursuleţ cu un şofer îndrăzneţ de felul lui care mergea de două ori mai repede ca restul oamenilor (chestie observabilă uşor după lungimea dârelor de lumină în 30 de secunde) şi a cărui tobă era mai sport. Chiar şi aşa, 30 de secunde sunt puţine şi de cele mai multe ori mă alegeam cu semne de întrebare.

Ceea ce mi-aş fi dorit să iasă (Bulb, aş zice vreo 10 minute) era ceva de genul acesta, tot traseul de coborâre spre Bâlea Cascadă să fie o dâră de lumină. Va trebui să mă întorc acolo pentru aşa ceva cu o telecomandă corectă. Până atunci, am un colaj care să ţină locul imaginii respective.

Până la urmă maşinile au încetat să vină, nouă ni s-a făcut prea frig şi am plecat mai sus spre Bâlea Lac. Acolo nu era complet pustiu însă lumea era pitită prin clădiri din cauza frigului. Dacă tot am ajuns aici, am mers şi până la lac să vedem cum e noaptea.

Cu 100 de metri mai sus de noi era un plafon de nori care ar fi arătat fantastic dar tot aşa, la o expunere de ordinul minutelor. Din nou, oftică...

Am plecat prin tunel spre casă (cu frigul în oase) şi ne pregăteam pentru plictiseală majoră spre Vidraru. Totuşi Transfăgărăşanul mai avea o surpriză pentru noi. La ieşirea din tunel pe partea sudică am ieşit direct în nor cu vizibilitate între 5 şi 10 metri. Ştiind cum e terenul, chestia asta mă facea un pic neliniştit. Totuşi drumul e marcat corect şi se pot urmări liniile fără nici o problemă.

Singurele maşini cu care ne-am întâlnit au fost două turisme de Italia care sunt sigur că probau senzaţii interesante. Noi, cunoscând drumul, nu aveam aşa mari emoţii însă tot e o experienţă de memorat şi povestit la nepoţi.

Pe la Cascada Capra ne-a lăsat norul în pace şi am putut merge ceva mai repede. Aproape de Cabana Capra am trecut pe podul din imaginea de aici despre care vă spusesem că în iunie avea balustradele făcute ghem şi aruncate câteva zeci de metri mai jos în albia râului, probabil ca o consecinţă a unei avalanşe destul de mari care a venit pe vale până acolo. Cumva acest fapt nu mai părea amuzant ci sinistru.

După Cabana Capra am început plimbarea prin pădure până la Vidraru. La Piscu Negru am rămas uimiţi de proporţiile pe care le-a luat aşezământul turistic. În rest, lumea e cazată la cort destul de aproape de drum (nu-mi imaginez cum poate fi plăcut).

După italieni următoarea maşină pe care am întâlnit-o a fost aproape de Vidraru unde am întâlnit şi doi călăreţi (cu un câine) care mergeau agale pe mijlocul drumului în beznă completă. După un schimb de amabilităţi mental (noi către ei pentru că mergeau pe mijlocul drumului fără o urmă de material reflectorizant şi foarte probabil, ei către noi care aveam aprins tot ce putea să emită lumină pe maşină) i-am lăsat în urmă şi am ajuns la Vidraru. Acolo, barajul este neaşteptat de luminat la coronament. Barajul în sine nu este luminat şi nici alte lucruri din apropiere cum ar fi statuia Prometeului cu volţii în mână. Din cauza intensităţii surselor de lumină şi a unei ceţi fine din aer orice expunere mai lungă de 5 secunde devenea de nefolosit aşa că am renunţat la planul „baraj cu lac cu munte cu cer înstelat”. Păcat, mai ales acum când lacul este prin aproape ochi. Hmm, apropo de asta, ar fi interesant de văzut când deversează apă prin prea-plin dar nu cred că se întâmplă decât în cazuri extraordinare.

De la Vidraru drumul a fost, cum era de aşteptat, foarte anost. Sate multe, autostradă nu tocmai pustie şi peste toate astea oboseala a 800 de kilometri. Am ajuns acasă în jur de ora 2 după aproape 19 ore de la plecare. Copii, nu încercaţi aşa ceva acasă! Responsabilitatea şi răspunderea fie cu voi!

Transalpina şi Transfăgărăşan într-o singură zi.