Cabrio

Excursia la Tinovul Mohoş am făcut-o ca pasager în maşina lui Mihai, care are caracteristica specială de a nu avea tavan atunci când şoferul o doreşte. Decapotabilă, mai pe româneşte. La dus am stat în spate (faptul că am încăput e de admirat) şi experienţa a fost să zicem umbrită de curentul groaznic pe care îl experimentezi dacă stai normal şi de faptul că nu auzi nimic. Drept urmare cam tot drumul am stat ca un câine cu capul între scaunele din faţă. Asta când nu mai încercam nişte cadre.

Când am trecut prin Sfântu Gheorghe am fost mai mult cu capul pe sus nefiind încă obişnuit cu lipsa de tavan.

La întoarcere am „confiscat” locul dreapta faţă de la Alex care s-a dus în cealaltă maşină speriat de poveştile mele cu curentul. În faţă e cu totul altă poveste, nici nu se simte curentul, poţi vorbi în linişte chiar şi la telefon şi te poţi bucura de călătorie în general. Apropo de asta, în poza următoare se poate observa una dintre excentricităţile rare la care mă dedau şi anume pălăria de soare pe care nu o port decât în expediţie, acolo unde nu mă cunoaşte lumea. Mihai avea şi el una asemănătoare aşa că lumea se uita cam lung după noi.

La coborâre în Bixad am prins o altă oglindă, ceva mai mare.

Acum, dacă e să fac un review stil Top Gear (adică pompos şi complet irelevant), aş începe prin a zice că decapotabilele sunt cum mi-am imaginat: impractice (când pleci de lângă ea cam trebuie să o închizi), zgomotoase, cu spaţiu puţin (deşi asta avea un portbagaj care m-a uimit) şi potenţial mai periculoase (dacă se răstoarnă, s-a cam „isprăvit” treaba). Şi totuşi...(acum vine momentul Top Gear)...pentru o plimbare la munte într-o zi însorită este vehiculul ideal. Nu ştiu cum să zic fără să sune a limbă de lemn însă e vorba de o senzaţie de libertate pe care nu o poţi avea într-o maşină normală. Într-un astfel de moment uiţi tot restul neajunsurilor. Asta până când apar nori la orizont...

Scăpam?

Nu, nu scăpăm, chiar dacă a apărut curcubeul.

Am oprit în Sfântu Gheorghe ca să ne „capotăm”, ne-am pierdut un pic prin el pentru că sâmbăta şi duminica se pare că unele strazi sunt închise şi apoi am continuat spre Braşov pe drumuri lăturalnice, când pe ploaie, când pe soare, când pe amândouă. La ieşirea din Hărman am intrat sub norul negru pe care îl vedeam de ceva vreme şi care se întindea ca o amoebă cu pseudopode. Ba nu, m-am răzgândit, această imagine o voi intitula, nenecesar şi patetic-spre-penibil de poetic, „Gheara furtunii”.

În mod ciudat, ne-a plouat violent dar puţin doar pe drumul spre Zizin. Am avut chiar şi ocazia să oprim ca să pot să ratez vreo 15 cadre cu furtuna deasupra Braşovului aşa că „Gheara furtunii” (zâmbesc de fiecare dată când o zic) va fi ultima imagine pentru azi.