13 September 2009

Roadtrip: Vulcanii noroioşi

Alt week-end, alt road trip. Unul făcut cu simţ de răspundere, cu plecat de dimineaţă pe la 8 şi jumătate, cu traseu decis pe loc şi cu etape de explorare.

Destinaţia Vulcanii noroioşi forţează ca ruta să treacă prin Colentina şi pe langă cele două furuncule pe faţa şi aşa şifonată a Bucureştiului, Doraly şi Europa. După ieşirea din Bucureşti urmează drumul spre Buzău pe magnificul E85 care a fost recent confirmat ca fiind cel mai periculos drum din România ca număr de accidente. Asta pentru că e făcut complet aiurea cu 1 bandă şi trei sferturi pe sens ca să dea impresia de drum expres. Plus că toată lumea merge de parcă ar fi autostradă. Mă rog, la Buzău am ieşit de pe acest drum infect şi am luat-o spre Întorsura Buzăului.

Vulcanii noroioşi de la Berca sunt accesibili pe drum asfaltat. Se iese din drumul principal şi se mai merge vreo 15 kilometri. Sunt două grupuri de vulcani, Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Spre ruşinea mea, nu ştiu la care Pâcle am fost dar ştiu că am ajuns la ele cu maşina. Celelalte Pâcle sunt undeva sus pe un deal, în raza de vedere dar din ce am înţeles de la paznici, ar fi mai mici (vulcanii in sine) dar mai întinse ca suprafaţă. Pe lângă parcare s-a construit şi un fel de motel şi câteva anexe aşa că locul era destul de animat. Din păcate, aş putea zice.

La intrare, doi dintre noi cu DSLR-urile de gât (cu tele-urile puse) ne rânjim la panoul pe care scrie taxa foto 900 lei. Aflăm că nu e pentru noi, e pentru fotografia în scop comercial, deşi aparatele dau de gândit paznicului.

Peisajul e într-adevăr cam lunar.





Spre deosebire de Lună, aici nu e pustiu. Tot felul de bipezi cu minte puţină, fascinaţi de ce s-ar întâmpla dacă ar arunca cu pietre în vulcan sau dacă ar strica marginea craterului, ca să curgă şi mai mult noroi. Specimene din alea cu tricoul ridicat peste burtă. Noroc că e un paznic care ar grijă cât de cât să nu se experimenteze cu peisajul.
O panoramă a locului

Un rus, interesat de close-up-uri cu noroi.

N-am stat prea mult, am mai zăbovit un pic la barul de lângă motel.

Asta până când a năvălit un autocar întreg de pensionari peste noi şi a trebuit să plecăm. Şi plecaţi am fost. Am mai oprit pe drum la două poduri suspedate...

...şi odată ieşiţi la drumul mare am continuat spre Întorsură. La un moment dat, într-un sat al cărui nume îl uit mereu se face stânga – o scurtătură spre Vălenii de munte. După o scurtă oprire la Petromul din Văleni, am luat-o spre Slănic Prahova prin Teişani. La coborârea spre Slănic se trece pe lângă Piatra Verde. Într-adevăr piatra e de un verde pal, este foarte moale şi am înţeles că s-ar chema tuf.


Ajunşi în Slănic, am încercat să mergem la salină însă a fost imposibil. Locuri de parcare nu mai erau şi coada la lift era imensă. La fel şi la Baia Baciului unde localnicii şi-au amenajat parcări în curte şi percep taxă doritorilor de parcare cât mai aproape de aşezământul de bălăceală. Ignore deci şi trecem mai departe. Tot pe drumuri secundare spre Câmpina. Am încercat drumul care ar fi trebuit să ducă din Aluniş în Valea Doftanei prin Lutu Roşu însă asfaltul se termină relativ repede. La fel şi în Brebu, am explorat un pic în ideea că putem scurta însă nu am reuşit să găsim coborârea la râu. Am ajuns în Câmpina şi am mers spre Şotrile prin pădurea Voila. La Şotrile am coborât Valea Fiarelor, am urcat până într-un cătun alăturat după care ne-am întors la drum şi am ieşit prin Nistoreşti la DN1. După alimentare la Comarnic am decis că mai avem timp şi am zis să continuăm road trip-ul. Aşa că am mers spre Sinaia unde am făcut stânga spre Târgovişte.

După ce se trece pasul se ajunge în catunul Glod, parte a satului Moroieni. Primul drum la dreapta duce la Lacul Bolboci şi hotel Peştera trecând pe lângă sanatoriul Moroieni. Al doilea drum la dreapta, cel de interes pentru noi, duce la cele trei tabere Căprioara, Cerbul şi Vânătorul, la cariera Lespezi şi la cantonul Brătei. O ramificaţie a acestui drum dintre Cerbul şi Vânătorul urcă în drumul spre Lacul Bolboci.

La intrare pe drum tronează trei indicatoare imense (în imagine este şi un om, pentru a vă da seama de scară).

Drumul în sine este prost tare şi necesită atenţie. Ca de obicei, cu destulă răbdare se trece cu maşina întreagă. Râul care însoţeşte drumul este Ialomiţa.

Urmează un intermezzo tehnico-ingineresc. Acest râu împreună cu afluenţii lui Brătei şi Rătei au fost captaţi sau baraţi în fel şi chip. În peştera Rătei se află o captare de apă potabilă care face ca zona să fie interzisă turiştilor. Ialomiţa şi Brăteiul sunt captate şi folosite pentru două hidrocentrale mici, Dobreşti şi Moroieni. Întreaga vale e plină de canale de aducţiune subterane. De exemplu CHE Dobreşti are două conducte de aducţiune, una de aprox 2 km de la barajul Scropoasa şi una de 3.5 km de la barajul Brătei. Aceste conducte de reunesc aproape de hidrocentrală şi totul trece printr-o conductă forţată de 775 de metri. De la Dobreşti mai pleacă o conductă de aducţiune de aproape 5 kilometri şi diametru 2 metri care ajunge la CHE Moroieni (după ce mai captează Raciul şi Răteiul) unde e introdusă în centrală printr-o conductă metalică aeriană de 513 metri. Centrala în sine e mică, are două generatoare de 8MW fiecare. De asemenea, deşi suntem în munte, sub Bucegi, peisajul este foarte industrial pentru că de-a lungul drumului se poate vedea şi banda transportoare de la carieră folosită pentru transportul pietrei sparte până la Moroieni de unde este luat cu trenul şi dus la Fieni. Ca să citez din ce am citit prin alte părţi, „banda transportoare de calcar din Muntele Lespezi ocupă locul I în Europa şi al III-lea în lume din punct de vedere al lungimii, capacităţii şi formei de relief pe care este amplasată.” Drăcovenia are 12 kilometri, mi-o aduc bine aminte din vremea când am fost în tabără pe acolo, de trei ori chiar. Se poate spune că am revenit pe teritoriu cunoscut.

Pentru că acum aveam şi maşină la dispoziţie, am mers mai departe de bifurcaţia spre Dobreşti şi am ajuns la tunelui din cheile Brăteiului.

După tunel urmează o bucată de drum cu piatră cubică iar drumul se mai bifurcă încă o dată. Înainte se merge spre cantonul Brătei iar la dreapta spre carieră. Noi am luat-o spre carieră însă odată ajunşi la poartă nu am avut ce face decât să ne întoarcem pentru că peisaj nu era şi nici permisiune de a trece de poartă nu era. Aşa că am coborât şi am mers şi până la Dobreşti. Peisajul industrial de la poalele Bucegilor cu hidrocentrala Dobreşti şi banda transportoare care urcă muntele.

Un cal defect

La întoarcere am mai oprit un pic la CHE Moroieni, lângă tabăra Căprioara. Parte din conducta aeriană metalică forţată care joacă şi rolul de pod peste Ialomiţa.

Parte din banda transportoare, în aceeaşi zonă.

Zona merită vizitată, mai pe îndelete, posibil cu bicicleta. Pentru noi era cam târziu, era deja ora 6. Am plecat spre Bucureşti, urmând drumul prin Fieni, am văzut termocentrala Doiceşti despre care îmi aduc aminte că am învăţat la geografie, am trecut prin Târgovişte şi am ajuns la Bucureşti pe întuneric, în jur de ora 9. Traseul aproximativ, pe Google Earth.

În total au fost 530 de kilometri şi cam 12 ore inclusiv pauzele. Road trip, indeed.

2 comments:

mihaizzz said...

foarte frumoase imaginile ...
recunosc spre rusinea mea , mai ales ca tatal meu locuieste in zona Buzaului , NU AM AJUNS INCA la vulcanii noroiosi!!!
muntele verde il gasesti si la mine pe blog la postul despre Slanic, iar pentru salina exista alt post separat!
oricum , sa stii ca nu ai pierdut nimic ... liftul ala de la mina Unirea te lasa cu traume ... :)
felicitari .
o postare foarte reusita!

Andrei C. said...

In salina am fost de vreo 3 sau 4 ori, nu-i problema (vezi aici. Ideea era sa vada si copiii salina.

Related Posts with Thumbnails