Transfăgărăşan!

De când am auzit prima oară de el Transfăgărăşanul m-a fascinat. O şosea care trece pe la 2000 de metri altitudine, prin tuneluri, peste cel mai înalt baraj din ţară...Trebuia să-l văd. Joi, 2 august, mi s-a împlinit dorinţa.

Ziua 6

Trezirea nu foarte de dimineaţă s-a făcut pe o vreme însorită. În sfârşit, vremea ţine cu noi! De data asta doar o maşină s-a umplut. La ora 10 şi jumătate ieşeam din Braşov pe drumul spre Sibiu. Prevenit fiind din timp, m-am înarmat cu răbdare. Şi asta pentru că DN1 spre Sibiu este în curs de lăţire/reparaţie aşa că sunt o mulţime de semafoare (majoritatea le-am prins pe roşu). Calvarul (pentru că încet încet în asta se transforma) se termină după Arpaşu de Jos unde, cu multă răbdare (din nou) se face stânga şi se intră pe faimosul DN 7C. Indicatoarele informează că în doar 35 de kilometri eşti sus la Bâlea Lac. Drumul nu e foarte spectaculos până la Bâlea Cascadă. Acolo se simte deja că locaţia este una foarte comercială. Nu am avut loc să parchez (nu normal cel puţin). Ne-am învârtit în jurul cabanei şi ne-am urcat prompt înapoi în maşină.

De la Bâlea Cascadă începe distracţia. Drumul e mai aglomerat decât mă aşteptam, chiar dacă este joi. Nu vreau să-mi imaginez ce e aici sâmbăta. Tronsonul Bâlea Cascadă – Bâlea Lac este cel mai periculos şi este deschis numai în timpul zilei între 7 şi 21, asta când permite vremea, adică vreo trei luni vara. După ce se trece de zona cu prăpastie în dreapta (în care dacă ai cădea cu maşina ţi-ar da restart jos la Bâlea Cascadă – scenariu de McRally) se ajunge în zona spectaculoasă din punct de vedere vizual. Şoseaua urcă o vale cheală şi destul de abruptă, drept pentru care sunt numai serpentine. Din păcate vremea nu e optimă şi vizibilitatea scade rapid odată cu altitudinea. Undeva aproape de Bâlea Lac am tras dreapta într-o alveolă ca să putem vedea şi noi câte ceva.

Şi panorama...

Probabil puţine sunt zilele din an când vizibilitatea e nelimitată (cum am văzut în fotografii). Nu a fost să fie. Ne-am urcat înapoi în maşină şi am urcat rapid la Bâlea Lac. Acolo era şi mai multă lume şi loc de parcare am găsit relativ greu, chiar lângă intrarea în tunel.

Planul nostru era să urcăm pe un traseu scurt de o oră până la vârful Vânătoarea lui Buteanu, 2507m. Faptul că nu vedeam la 20 de metri în faţă a cântărit mult în luarea deciziei de a lăsa urcarea pe altă dată. Ne-am mulţumit cu o tură de lac. Locul e aglomerat şi, în ciuda faptului că şi noi am urcat cu maşina aici, îmi dau seama că multă lume nu are ce căuta aici. Este vorba despre acel tip de oameni care lasă pet-uri de bere lângă locul unde au făcut grătar, pantofari în cel mai rău sens al cuvântului.

Pe malul estic al lacului zace cadavrul unui ratrack. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, bănuiesc că a fost prins de o avalanşă sau pur şi simplu s-a răsturnat.

Vizibilitatea scade din ce în ce mai mult aşa că ne întoarcem la maşină pentru a continua drumul.

Imediat după ieşirea din parcare se intră în tunel, cu ceva dificultate pentru că o uşă e închisă. Intrarea în tunel marchează atât intrarea în judeţul Argeş cât şi sfârşitul asfaltului de calitate (până aici a fost foarte bun). Tunelul e fără iluminat artificial şi fără ventilaţie artificială. La ieşirea din tunel, parcă suntem în altă ţară, sau mă rog, în altă zi. Soare şi mult mult mai cald. Se pare că situaţia este des întâlnită. La prima curbă la stânga, unde drumul înconjoară muntele, se află o pensiune. În curbă sunt oprite o multitudine de maşini ai căror pasageri cască gura la puzderia de parapantişti (vreo 15 zic eu). Ne alăturăm şi noi.

Drumul coboară mai lin în Argeş (sunt 85 de kilometri până la Curtea de Argeş) deşi coborârea începe cu un şir de serpentine mai strânse.

Mai departe drumul devine anost mergând prin pădure vreo 30 de kilometri până se ajunge în coada lacului de la Vidraru. Datorită formei neregulate a lacului, care a umplut văi în dreapta şi în stânga, drumul până la baraj pare că nu se mai sfârşeşte. Am făcut două opriri intermediare, una ca să coborâm la lac şi una la debarcaderul de unde pleacă vaporaşele. Totuşi oprirea interesantă e la baraj. Locuri de parcare nu prea sunt dar nici foarte aglomerat nu e. Pentru o privelişte asupra lacului trebuie urcat la statuie. Statuia se numeşte Prometeu şi, evident, subliniază ideea îmblânzirii forţelor naturii de către om. Prometeu era pe drumul cel bun, adusese focul cu un fulger parcă. Nu ştia el ce se poate face cu electricitatea...

Şi o privire de ansamblu (stitch de 9 imagini, din care una nu îmi aparţine şi îi mulţumesc lui Septi pe această cale pentru ea).

De la baraj am plecat spre Curtea de Argeş. Hidrocentrala de la Vidraru e destul de departe de baraj, chiar la poalele dealului pe care se află cetatea Poienari. N-am mai avut timp să urcăm cele 1426 de trepte, fiind deja destul de târziu. De la hidrocentrală drumul se transformă într-un sat continuu până la Curtea de Argeş. Drumul spre Câmpulung ar trebui să fie undeva spre stânga dar este foarte prost semnalizat (e adevărat, în retrovizoare vezi că ai trecut de ce căutai). Odată ajuns pe drumul cel bun te poţi relaxa, peisajul e frumos. Sau nu te relaxezi pentru că drumul este execrabil având denivelări bruşte tip speed bump vizibile în ultimul moment. În două locuri drumul lipseşte complet urmare a unor viituri recente. S-au construit ocoliri sau s-a umplut cu pământ, amândouă soluţii temporare. În fine, cum necum se ajunge la Câmpulung unde se intră pe drumul spre Braşov. De aici priveliştea e oarecum familiară, în sensul că am mai fost anul acesta în iarnă. Am trecut pe lângă copacul singuratic şi din nou imaginea nu imi aparţine pentru că de data asta eram la volan însă la cererea mea Mihai i-a facut un portret de vară.

Un pic mai sus este un mausoleu unde am oprit din nou pentru o pauză. De acolo am văzut că totuşi copacul nu e chiar aşa de singur, are fraţi mai jos în vale.

De acolo ultima oprire programată a fost la belvedere unde am oprit în iarnă şi unde vindea covrigi aceeaşi babă. Oprire neprogramată a fost la trecerea la nivel după Râşnov unde am ascultat of-ul unui şofer venit pe Valea Prahovei care făcuse 6 ore de la Comarnic la Câmpina sau ceva de genul. De ajuns la bază am ajuns aproape de ora 22, după mai bine de 10 ore pe drum în care am trecut de două ori Carpaţii, prin locuri diferite.

Transfăgărăşanul merită parcurs dacă se iveşte ocazia. Nu prea se compară el cu ce am văzut prin Alpi însă ne descurcăm cu ce avem :). Acum, dacă ar fi să marchez o ţintă viitoare, ea ar fi aproape, la distanţă de o cifră: DN 67C – Transalpina. Totuşi acolo e nevoie de vehicul un pic mai specializat deci probabil mai durează...

Ploaie...

Exact ce nu trebuia să se întâmple s-a întâmplat. La plecarea de la Muntele Roşu deja se înnorase şi pe drum a şi picurat. Restul zilei a fost mohorât şi la televizor au anunţat ploaie pentru a doua zi. Oricum pentru a treia zi de Zizin Fest era programată odihnă din motive de efectiv redus.

Ziua 3

Cum spuneam, fiind în efectiv redus, ziua a treia s-a redus la a merge în Braşov pentru ceva cumpăraturi. Restul zilei (destul de mult) a fost petrecut în hamac/şezlong. Apropo, afternoon nap în hamac = priceless. Vremea a fost nehotărâtă deşi preponderent frumoasă. Din nou la televizor s-a anunţat ploaie.

Ziua 4

Şi ploaie se făcu...degeaba eram din nou echipă relativ completă, de mers pe munte. Aşa că am stat în casă şi am stat la televizor sau la calculator, lucru nemaivăzut în istoria Festului. Totuşi spre seară am ieşit în oraş (Braşov adică) şi am mers în Deane’s unde am mâncat coji de cartofi prăjite cu sos de usturoi (nu strâmbaţi din nas până nu încercaţi) şi... am băut ceai (în timp ce la aceeaşi masă se savura Guinness). Dezavantajele şoferiei. La întoarcere spre Zizin nu mai ploua aşa că puteam spera la o excursie pentru a doua zi. Am pus ceasul la ora 6 şi ne-am culcat.

Ziua 5

Ora 6 dimineaţa, nor cât cuprinde. Dezamăgire mare. Totuşi, am hotărât că nu mai merge încă o zi de stat în casă aşa că am mers un pic până în Hărman (pentru cine nu ştie, Hărmanul este un sat foarte aproape de Braşov pe drumul care vine de la Târgul Secuiesc). Punctul de interes este biserica fortificată din centrul satului. Mare parte a fost renovată şi se poate vizita, ceea ce am şi făcut. Biserica datează se pare din secolul 13 şi a avut asediatori faimoşi cum ar fi Ştefan Tomşa, Gabriel Bathory sau Mihai Viteazu. Acesta din urmă, neputând să o cucerească a incendiat-o. De fapt rare au fost cazurile când cineva a reuşit să supună fortificaţia, lucru cam greu de crezut odată ce intri pe poartă. Incinta e modestă ca dimensiuni, totuşi zidurile sunt foarte înalte. Dacă nu e mare aglomeraţie la intrare, administratorul însoţeşte grupul şi răspunde la toate întrebările.

Restul zilei l-am ocupat cu o fugă până la Predeal. Pentru ziua următoarea aveam speranţe mari, încurajaţi fiind şi de cei de la meteo.

Câteva imagini de la biserica fortificată din Hărman.
Camere amplasate în zidul bisericii.
Locuinţe în zidul exterior al fortificaţiei.
Turnul bisericii văzut din exteriorul fortificaţiei. Zidul nu a fost restaurat încă.
Detaliu arhitectonic.

Apropo de Phoenix şi de ce se scrie aşa şi nu Pheonix: Se pare că nu numai eu sunt nedumerit. (Thou shalt spell the word „Pheonix” P-H-E-O-N-I-X not P-H-O-E-N-I-X, regardless of what the Oxford English Dictionary tells you.) Şi restul versurilor sunt interesante...

Ciucaş

Nu, nu e vorba de berea din reclama aia stupidă cu cerbul cântăreţ. E vorba de masivul muntos cu acelaşi nume, ţinta pentru mini excursia din ziua a doua de Zizin Fest. Locaţia e accesibilă pe DN1A, varianta atât de mult popularizată de cei de la poliţie şi atât de ignorată de mulţimea de şoferi care apoi se întreabă de ce e aglomeraţie pe DN1. Drumul este excelent, cel puţin până la Cheia. Dar să nu tărăgănez...

Ziua 2

Ne-am trezit relativ de dimineaţă şi ne-am apucat de sarcina crucială de a face sandvişuri pentru excursie. Ne-am îmbarcat în cele două maşini şi am pornit spre Săcele unde se intră pe DN1A şi se continuă spre Cheia. Cu câţiva kilometri înainte de Cheia pe stânga porneşte drumul spre cabana Muntele Roşu. Trei kilometri de serpentine acoperite cu urme de asfalt, foarte aglomerate pentru un drum comunal (pentru că asta este). Cu răbdare şi perseverenţă am ajuns la cabană unde am găsit totul aproape neschimbat de acum un an. Sărăriţa era la locul ei şi am parcat în spatele ei. Foarte multă lume (fiind week-end) venită cu cortul. Pajiştea din faţa cabanei e plină de maşini şi corturi. Parcarea cabanei e plină şi ea. Cei de la cabană şi-au luat numele în serios şi au vopsit-o într-un roşu aprins care contrastează puternic cu verdele copacilor. (Imaginea datează de anul trecut când nu era foarte multă lume.)

Planul de bătaie era următorul: Traseu triunghi roşu, spre culmea Gropşoarele, intrare pe traseu cruce roşie şi continuare până la vârful Gropşoarele, eventual vârful Zăganu (anul trecut am făcut Ciucaşul cu adevărat, relatarea pe scurt o să urmeze mai jos). Traseul ales e uşor şi relativ scurt. Totuşi urcarea începe brusc şi e destul de anevoioasă. Durează cam jumătate de oră (ne mişcăm totuşi cu viteza celui mai încet dintre noi, adică eu) însă odată terminată se ajunge în zona de păşune.

La un moment dat se ajunge pe creastă şi în stânga se poate vedea cabana Ciucaş aflată pe traseul făcut anul trecut, pe celălalt munte (Chiruşca cred că se numeşte).
Drumul continuă tot pe creastă prin afiniş.

O mulţime de oameni împânzesc coasta muntelui în căutare de afine (nu se văd în imagine dar erau acolo, vă asigur). După cum se vede în imaginea de mai devreme, drumul urcă trece pe lângă vârful Muntele Roşu apoi coboară pentru ca să urce din nou pe creasta din spate. Acolo se face joncţiunea cu celălat traseu care vine din Cheia şi duce la cabana Ciucaş, trecând prin vârful Gropşoarele. Tot de acolo se vede Ciucaşul în toată splendoarea sa.

La răscruce...

...se face dreapta şi se continuă pe creastă până la vârf. Vârful Gropşoarele (1883m) este cel mai înalt de pe această creastă. Zăganul este mai departe spre Cheia însă ne hotărâm să nu mai avansăm. Am mâncat sandvişurile şi ne-am răspândit care încotro în recunoaştere. Nu am stat totuşi mult, după maxim o jumătate de oră am plecat înapoi pe acelaşi traseu. Coborârea e mai solicitantă pentru genunchi dar durează oricum mult mai puţin decât urcarea. Toată distracţia nu durează mai mult de 4 ore. Aşa, de încălzire... Ne-am încălzit totuşi degeaba, a avut grijă vremea de asta. Dar despre asta, în episodul următor.

Flashback 20 iulie 2006

Traseul care pleacă de la Cabana Muntele Roşu şi ajunge la Cabana Ciucaş e unul anost. Se urcă un munte numai pentru a avea de unde coborî. Se ajunge pe firul unei ape unde se şi schimbă marcajul din dungă galbenă în cruce albastră. Se trece de Fântâna N. Ioan şi se începe urcarea spre cabană, toate acestea prin pădure pe un drum plin de pietre şi rădăcini de brad. La un moment dat, după ce pare că ai înconjurat tot muntele, drumul se răzgândeşte brusc şi o ia pieptiş. Aproape imediat se ajunge la zona cu păşune. La intrarea în această zonă stă copacul pe care l-am menţionat mai demult.

La 5 minute de mers este Cabana Ciucaş. Din păcate ea este abandonată.
Ştiu sigur că la începutul anilor 90 ea era în stare de funcţionare însă undeva între acea perioadă şi 2006 a fost abandonată. Din câte am înţeles, ciobanii din zonă au distrus o parte din ea pentru a folosi lemnul la stână. Starea este deplorabilă şi, ca să fie şi mai trist, în ultima vreme a fost folosită ca tomberon de gunoi. Generatorul electric zace alături. Probabil a fost prea greu pentru a putea fi cărat la fier vechi. Drumul continuă pe marcaj dungă/cruce roşie spre vârful Ciucaş. Aceasta este partea cea mai frumoasă a traseului.

Cărarea ocoleşte prin dreapta Tigăile Mari (formaţiunea stâncoasă mai proeminentă din imaginea de mai sus) şi apoi urcă printr-o ravenă stâncoasă spre o bucată de teren mai plat, ocoleşte încă o culme (Tigăile Mici cred) şi urcă până la vârf. O privire aruncată înapoi înainte de a urca ravena (culmea Gropşoarele în fundal; este vizibil şi acoperişul cabanei Ciucaş).

Toată plimbarea merită cu vârf şi îndesat, mai ales dacă ai parte de o zi frumoasă.

Odată ajunşi pe vârf (1954m) mai toată lumea se îndeletniceşte cu fotografiatul.

Unind câteva imagini se obţine ocopie palidă a priveliştii pe care o poţi admira de pe vârf.

Drumul durează, dacă îmi aduc bine aminte, cam 3 ore dus şi 2 întors. Dacă ajungi la Muntele Roşu e păcat să nu mergi şi aici. Acestea fiind spuse, flashback-ul ia sfârşit.

Zizin Fest

Ce este Zizin Fest?

Zizin Fest este o întâlnire anuală a unui grup de prieteni ce are loc pe raza comunei Tărlungeni, satul Zizin (15 kilometri distanţă de Braşov, pe DJ103A). Perioada de desfăşurare a fost în mod tradiţional 19 iulie-23 iulie însă poate varia în funcţie de diverşi factori. Componenţa grupului de prieteni este de asemenea variabilă dar cu un nucleu stabil. Pe parcursul evenimentului ce poate dura până la o săptămână îşi pot face apariţia diverşi guest stars. Evenimentul este posibil numai prin amabilitatea şi bunăvoinţa gazdei, Emi.

Câteva precizări: Zizin Fest a început la sfârşitul primului an de facultate ca o reuniune de după sesiune într-un cadru relaxant. În cadrul primelor două ediţii accentul s-a pus tocmai pe relaxare (grătare, jocuri de cărţi, băutură în cantităţi mai mult sau mai puţin moderate, stat la soare, familiarizare cu Braşovul şi împrejurimile sale, pentru cei din alte părţi ale ţării şi nu în ultimul rând mult timp petrecut în hamac). Odată cu a treia ediţie, caracterul evenimentului s-a modificat recurgându-se la excursii zilnice pe diverse masive muntoase. Astfel s-au realizat ascensiuni pe Postavaru (vf Cristianul Mare 1799m), Piatra Mare prin Şapte Scări şi Ciucaş (vf Ciucaş 1954m). Anul acesta Zizin Fest a ajuns la a patra ediţie. S-au încercat din nou o serie de excursii însă de această dată vremea s-a opus vehement şi s-au pierdut trei zile din cauza ploii. Mai grav, s-a ratat o ascensiune pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu, 2507m, din cauza ceţii. Per total se consideră că ediţia de anul acesta a fost un succes, chiar dacă unele voci spun, pe bună dreptate totuşi, că putea fi mai mult. Mai jos, desfăşurarea ediţiei de anul acesta, văzută prin ochii unui dintre participanţi.

Ziua 1

Sâmbătă m-am trezit de dimineaţă. Toate bagajele erau deja în maşină aşa că nu mai era nimic de făcut decât să o iau din garaj. La 6 şi 20 minute ieşeam din Galaţi. Ruta pe care am ales-o a fost Oituz. Drumul e bun, în afară de bucata Adjud-Oneşti care este infectă. Infectă este şi intrarea în Braşov dinspre Târgul Secuiesc. A fost aglomerat aşa că am făcut mai mult decât mi-am propus. După ce am cules oameni de prin Braşov şi de la gară, după opriri în piaţă şi la diverse magazine pentru a face stocul, am ajuns în sfârşit în Zizin şi ne-am putut relaxa. Totuşi, pentru a nu risipi timpul şi aşa puţin, am programat o urcare pe dealul din apropiere la apus.

Dealul este un pinten de vreo 150 de metri înălţime (relativ la depresiune care are vreo 500) care înaintează în depresiune şi de unde se poate admira atât depresiunea cât şi satul Zizin.

În depărtare se vede masivul Ciucaş unde aveam programată pentru a doua zi o urcare. Dealul este mai mult fâneaţă, cu excepţia unui pâlc de copaci care ascunde un releu de telefonie mobilă.

Mai sunt şi alte releee de telefonie mobilă. În fundal, Postăvarul în dreapta şi Piatra Mare în stânga, două masive deja „cucerite” anul trecut.

În ultima imagine soarele apune undeva după Măgura Codlei. Se vede clar coşul de fum de la CET Braşov care rivalizează cu cele de la Chiscani (de fapt cred că e mai înalt) şi care e cel mai vizibilă structură din întraga depresiune. Ce se vede lucind în dreapta este asfaltul de pe DJ103A deşi nu vad cum poate să facă asta din moment ce e plin de gropi.

Am coborât de pe deal (care, apropo, e cam abrupt pentru cât e de înalt) şi am dedicat restul serii relaxării de tip Zizin Fest.

PS: Mulţumiri lui Paul, care mi-a încredinţat camera spre întrebuinţare cu această ocazie.

Fuck the rest, go Budapest!

Aşa sună îndemnul americanului anonim (care a trecut prin Colors Hostel din Budapesta, pentru care, apropo, am numai cuvinte de laudă). Cam fără tragere de inimă, trebuie să fiu de acord. După câteva zile petrecute acolo ajungi la părerea că trebuie să te întorci acasă şi să ari cu plugul locul unde a fost capitala ta (după ce o bombardezi în prealabil) şi apoi să te apuci de construit de la zero. Eventual schimbi complet locaţia. Toate astea pentru că Budapesta este un oraş foarte frumos, demn să poarte titlul de capitală. E adevărat, mare parte din farmecul său este dat de locaţie: un cot al Dunării la poalele unor dealuri mici. Nu sună spectaculos însă e cea mai interesantă locaţie pentru o capitală după părerea mea. Din ce am văzut până acum, Sena e prea mică, Montmartre nu e destul de înalt şi abrupt, Tibrul e şi mai mic şi cele 7 coline sunt cam egale în înălţime şi nu ies în evidenţă.

Prima zi în Budapesta a fost folosită pentru a merge în recunoaştere de-a lungul Dunării pentru a vedea câteva dintre simbolurile oraşului, podurile. Cel mai faimos dintre ele, Podul cu Lanţuri Széchenyi, este creaţia unui englez pe nume William Tierney Clark, şi e în picioare de pe la 1849 (e drept, a făcut o pauză de stat în picioare în 1945 când a fost distrus parţial de germanii aflaţi în retragere). Cum capul de pod din Buda „aterizează” fix la poalele unui deal, englezul mai sus menţionat a gândit şi un tunel prin acest deal. Cei care caută lanţuri pe acest pod vor fi dezamăgiţi, podul este susţinut de lanţ de tip gal (ca la bicicletă adică). Felinarele de pe el îmi aduc aminte de Ponte Vecchio din Florenţa.

Al doilea pod interesant este Erzsébet adică Elisabeta, împărăteasa Austro-Ungariei, cea care a fost asasinată de un anarhist în 1898 în Elveţia. Figură foarte populară în Ungaria, ţară pentru care avea o afinitate, Elisabeta are un monument şi la noi în ţară. La coborârea de pe Oituz spre Transilvania în dreptul primei curbe la stânga se află un obelisc mic pe care scrie simplu Sissi care era numele ei de alint. Revenind la pod, el a fost reconstruit complet după distrugerea lui de către germani şi ca atare a luat o formă modernă, elegantă. La capătul din Buda, într-un parc mic, se află statuia celei care i-a dat numele.

Al treilea pod din zona ultracentrală este Szabadság care bineînţeles că era în renovare şi arăta deplorabil. Plimbarea din prima zi de şedere în Budapesta s-a încheiat cu o vizită pe lângă clădirea Parlamentului, un alt simbol al oraşului.

A doua zi ne-am trezit foarte dimineaţă pentru a evita canicula şi am plecat spre citadelă, situată pe dealul cel mai înalt. Am trecut podul Szabadság şi am început să urcăm dealul care este de fapt un parc. În vârf se află un grup statuar care a fost cruţat în sensul că nu a fost mutat în Szoborpark, unde sunt restul statuilor din era comunistă.

În spatele statuii începe citadela. În faţa ei este o promenadă de unde se poate admira oraşul. Palatul, situat pe dealul vecin, e ţinta pentru seară.

Deşi era abia ora 10 dimineaţă, soarele făcea mersul pe stradă o corvoadă aşa că, după o scurtă vizită pe la hostel, ne-am ocupat miezul zilei cu o vizită extinsă la Băile Gellért situate în hotelul omonim.

Seara, cum am menţionat mai devreme, am urcat pe dealul Palatului. Şi de acolo se poate admira oraşul deşi nu e la fel de înalt. În faţa palatului se află statuia lui Eugeniu de Savoia care i-a scos pe unguri de sub ocupaţia turcă.

Tot în incinta palatului se află şi un grup statuar reprezentându-l pe Matei Corvin la vânătoare.

Norocul a făcut ca în ziua în care am trecut pe acolo să avem parte de un apus splendid.

De la palat am continuat să mergem pe deal până la Mátyás-templom (în renovare) şi Bastionul Pescarilor. Când am ajuns acolo deja se înserase şi se putea admira oraşul, de data asta noaptea.

A treia zi am folosit-o pentru a merge pe insula Margit, un parc de 1 kilometru pătrat cu piste de alergări, fântâni arteziene, poliţie călare, mini grădină zoologică, hoteluri şi... aspersoare.

Cu această ocazie am mers şi cu metroul care e la fel de trist cu cel din Roma. Cred totuşi că e din cauză că am mers pe o singură magistrală. O clădire văzută în Ferenciek tere la întoarcere.

În seara aceleiaşi zile am făcut o plimbare prin Pesta, printre clădiri ceva mai moderne.

Ultima oprire a fost în Piaţa din faţa bazilicii Sfântul Ştefan.

A patra zi a fost şi ziua plecării însă am avut timp să ne mai învârtim pe Vaci utca şi prin halele de la capătul acestei străzi.

Ca o concluzie, oraşul mi-a plăcut foarte mult, mai mult ca Roma şi chiar mai mult ca Parisul. Pentru păreri de genul acesta am fost admonestat în toate felurile însă asta nu schimbă faptul că este un oraş frumos. Chiar dacă din când în când, câte un autobuz Ikarus aminteşte de trecutul comunist,

oraşul (cel puţin partea centrală) păstrează forma originală din secolul 19. Cât m-am plimbat prin Pesta am avut senzaţia că Hausmann a trecut şi pe acolo. Stiu că mă repet dar mi-a plăcut mult mult de tot oraşul şi nu pot decât să repet îndemnul americanului.