În loc de felicitare

...pentru că orice alt titlu conţinând cuvinte ca „feerie” ar fi fost în cel mai bun caz kitschos şi în cel mai rău caz "fairy"-like.

Galaţi, Ajunul Crăciunului 2007 – nu prea e zăpadă, în schimb vreme rece plus ceaţă rezultă chiciură, fenomen meteorologic destul de rar dar plăcut ca efect vizual. Fără alte prezentări: ta-daaa! Faleza Dunării, colecţia de iarnă 2007.

Şi câteva detalii...

Câteva încercari de prelucrare mai aparte. Seamănă oarecum cu sepia sau IR...

Ah, era să uit! Dragă cititorule, îţi urez un Crăciun Fericit!

Treasure chest

Din ciclul obiecte de imortalizat înainte de a ajunge la gunoi: Într-un balcon de bloc comunist dintr-un oraş a cărui dezvoltare e şi ea fructul comunismului am găsit o relicvă din cu totul alte timpuri. Relicva e un cufăr asemănător cu ce am văzut prin desene animate şi ar fi trebuit să conţină un exces de monede de aur, eventual blestemate. Nu a fost cazul. Am cercetat si era doar pânză de păianjen.

Starea cufărului nu e tocmai bună pentru că a petrecut cel puţin ultimii 30 de ani în acel balcon. Nu s-a dezintegrat când am ridicat capacul însă nu cred că ar suprevieţui unei încercări de deplasare. Singura cale prin care va părăsi balconul va fi pe bucăţi. Se poate ghici culoarea originală deşi nu ştiu exact ce fel de verde a fost.

Interesant e că poate fi datat, anul de fabricaţie fiind trecut pe o bucată de tablă pe capac. Acum aproape 110 ani un meşter de prin Viziru, jud. Brăila s-a apucat şi a construit acest cufăr prin metode care probabil au dispărut de demult. Străbunicii mei nu erau născuţi la momentul respectiv. Multe „nu erau” la momentul respectiv... Dacă e sa-l compar cu ceva (şi să folosesc experienţa literară căpătată de curând :) ), aş zice că e Bendico împăiat, din Gattopardo-ul lui Lampedusa. Probabil va sfârşi la fel...

Spiru Petru Plăcintaru

Una din chestiile care mă enervează la platforma Blogger este lipsa categoriilor pentru posturi. Nu de ajuns ca să mă facă să schimb însă mi-ar plăcea să am opţiunea. De fapt cred că e mai bine aşa pentru că postul acesta ar fi într-o categorie cu un titlu patetic cum ar fi “Frânturi de istorie”.

În Galaţi, între bulevardul Coşbuc şi strada Traian este o zonă în care sunt numai case. Străzile de aici sunt paralele ori cu bulevardul, ori cu Traian şi pentru că acestea de pe urmă formează un unghi ascuţit şi străduţele mai mic formează nişte unghiuri ciudate. Pentru că nu există puncte de reper, doar case, este uşor să te dezorientezi. O parte din străzile de aici sunt pavate cu piatră cubică şi, până acum vreo doi ani, cu piatră de râu (wtf?! – nu e tocmai periferie). Una din aceste străzi care au fost refăcute este Poşta Veche. Ea se continuă cu Războieni care este în refacere chiar acum şi este impracticabilă. Unde vreau să ajung? La intersecţia acestei străzi cu strada Lozoveni. De ce? Pentru că acolo era (tot aşa, până acum câţiva ani) o statuie într-un parc mic mic de tot. De fapt e mai bine spus un spaţiu verde în formă de triunghi cu două bănci. Aşezarea statuii e cel puţin ciudată dată fiind zona rezidenţială şi mi-a rămas în minte. Ieri am trecut pe acolo în plimbare şi asta e tot ce a rămas:

Un soclu şi un morman de pământ.

Conexiunea cu istoria începe acum. Statuia îl reprezenta pe Spiru Petru Plăcintaru care, conform inscripţiei, a fost “Organizatorul şi conducătorul mişcării ţărăneşti din Galaţi 1907”. Titulatura şi statutul sunt operă comunistă pentru a crea un erou al luptei de clasă. Cine a fost de fapt Spiru Petru?

După cum ştim anul 1907 a fost unul agitat de diverse mişcări ţărăneşti. Şi în judeţul Galaţi au fost evenimente, apogeul lor fiind în data de 11 martie. Atunci un grup de ţărani din cartierele mărginaşe ale Galaţiului (Vadu Ungurului, Lozoveni) împreună cu muncitori din port s-au îndreptat spre centrul oraşului pentru a cere la prefectură uşurarea învoielilor agricole şi permisiunea de a munci în port cu propriile căruţe. În faţa prefecturii aştepta Regimentul 1 Roşiori la comanda căruia se aflau sublocotenenţii Livezeanu şi, mai important, Antonescu. Da da, sublocotenentul Ion Antonescu, 25 de ani, dornic de afirmare. El a ordonat deschiderea focului împotriva grupului de ţărani omorând 14 dintre ei. Sublocotenentul Antonescu a mai participat şi al alte acţiuni asemănătoare în judeţ care l-au propulsat în atenţia superiorilor pentru tenacitate şi „fermitate” să-i spunem, trăsături care i-au adus şi porecla de Câinele Roşu. Legătura cu statuia? Unul dintre cei 14 ţărani împuşcaţi era muncitorul cărăuş Spiru Petre zis Plăcintaru.

*Informaţii adunate din diverse surse, cea mai importantă fiind lucrarea „Răscoala ţăranilor din 1907” realizată de Marin Badea şi Ion Ilincioiu apărută în 1967.

Temeswar

Duminică şi luni am fost la Timişoara, dar prin natura ei călătoria nu a permis prea mult sightseeing. Mica excursie în cifre: 27 de ore în oraş din care numai 5 ore am fost efectiv liber să mă plimb prin oraş, plus alte 16 ore pe drum. Am plecat dimineaţă devreme din Bucureşti cu IC591. Cu reducere nu e decât o diferenţă de 7 lei faţă de rapid însă comfortul e cu totul altul. Lăsând la o parte scaunele mai comode, mesele, aerul condiţionat, vagonul restaurant şi alte mici detalii, cea mai importantă dotare este priza de 220V. În consecinţă, opţiunile anti-plictiseală pentru cele 8 ore de drum sunt mult mai numeroase. Eu personal am citit Disgrace a lui Coetzee atunci când nu eram la geam. Până nu a răsărit soarele nu era nimic de văzut şi nici după situaţia nu s-a îmbunătăţit din cauza ceţii. Abia la Drobeta a început să se vadă ceva însă nu îndeajuns. Porţile de Fier I şi Defileul Dunării nu s-au văzut prea bine ceea ce a fost cam dezamăgitor. La Orşova trenul părăseşte defileul şi o ia de-a lungul unei văi printre dealuri. Trece pe la Băile Herculane unde şi opreşte, una din puţinele opriri pe care le face. De ceaţă scăpasem pe la Orşova aşa că partea asta a drumului am petrcut-o la geam.

Mai toţi câinii pe lângă care am trecut au încercat să concureze cu trenul.

La Timişoara am ajuns pe la unu şi jumătate. Pe la două şi ceva rezolvasem cu pensiunea şi eram în drum spre centru. Până atunci fusese soare şi frumos, când am ajuns în centru s-a întunecat brusc. Am văzut doar câteva repere mai importante, cum ar fi Piaţa Unirii, în care clădirile sunt aranjate şi renovate cât de cât.

În drum spre Piaţa Victoriei am trecut pe nişte străduţe care îmi amintesc de Torino (probabil din cauza ansamblului de stradă înguste cu trotuare înguste şi tramvai). Când am ajuns în Piaţa Victoriei era deja prea întuneric pentru poze. De fapt ne era prea foame, aşa că am intrat la Taverna Sârbului unde am mâncat bine ca de obicei, cu menţiunea că, fiind în Timişoara, am comandat Timişoreana :).

Cam atât din Timişoara, pentru data asta. N-am să emit deocamdată nici o părere despre oraş pentru că nu am stat destul şi n-ar fi drept (potenţial există, asta e sigur).

Sibiu

Rămăsesem dator cu imagini şi impresii legate de Sibiul văzut ziua. În consecinţă...

Am plecat de la pensiune rezonabil de dimineaţă, am parcat maşina într-o parcare lângă centrul vechi şi am purces la drum. Am mers întâi pe lângă zidul vechi.

Deşi era anunţată vreme rea am avut parte de o zi excelentă.

După cum ştiţi (cei care aţi fost pe acolo), centrul vechi al Sibiului nu e foarte mare. Am ajuns repede la hotelul de la capătul străzii principale, stradă care în partea opusă se termină în Piaţa Mare.

Am pornit pe ea înspre Piaţa Mare trecând pe lângă hotelul „Împăratul Romanilor”.

În Piaţa Mare dispăruseră aproape complet urmele spectacolului din seara precedentă.

Se pare că în marile oraşe care au un centru vechi (vezi Braşov, Sibiu, Timişoara) există întotdeauna porumbei de hrănit şi ajungi inevitabil să pozezi copii care aleargă după ei.

Din Piaţa Mare am trecut în Piaţa Mică pentru a lua micul dejun în forma unui colac secuiesc. După încă un pic de învârteală printre tarabele festive am plecat spre biserica evanghelică. În drum, ne-am oprit la Podul Minciunilor.

Biserica evanghelică a fost un pic dezamăgitoare la început pentru că se află în renovare pe interior. Din exterior nu ai bănui nimic.

Am spus „la început” pentru că imediat a devenit interesant. Episodul am să-l povestesc mai în detaliu pentru că mi-a plăcut foarte mult. Pe uşa mică din stânga, de la baza turnuleţului secundar, scria că urcarea în turn costă 3 lei. Nu era nimeni dar uşa era deschisă aşa că am hotărât să urcăm. Pe toată înălţimea turnuleţului secundar se urcă pe o scară în spirală după care se merge o bucată mică pe orizontală până se intră în corpul turnului principal. Turnul nu are pereţii foarte groşi iar scara este adăugată mult mai recent pe o structură asemănătoare unei schele metalice ce înlocuieşte probabil o structură mai veche, de lemn. Tot aranjamentul pare un pic fragil şi se zguduie serios la trecerea a patru oameni. Nu cred că e niciodată în pericol de prăbuşire însă e de ajuns să-ţi dea un sentiment de nesiguranţă, dublat de înălţimea insuficientă a balustradei de care oricum nu te poţi ţine din cauza găinaţului de porumbel de pe ea. Porumbeii în culpă erau şi ei prezenţi şi a fost oarecum ca într-un thriller din acela de duzină în care personajul principal umblă prin locuri întunecoase şi, înainte de a fi atacat de-adevăratelea de către personajul antagonic, face pe el de vreo două ori din cauza unor animale inofensive speriate. Mă rog, am ajuns cu bine la mecanismul ceasului şi apoi la nivelul cu clopotele. Ansamblul e funcţional şi poate să pornească fără avertisment (în cazul în care nu eşti conştient de oră). Am trecut şi de nivelul cu clopotele şi am ajuns la ultumul nivel unde am întâlnit un personaj cel puţin boem. Contravaloarea urcării în turn este încasată de o fată care stă singură sus în turn. Fata din turn. :) E drept, cu accente moderne. Are o cămăruţă încălzită în care citeşte şi ascultă muzică de la un mp3 player. Nu are păr blond şi lung, împletit în cozi pe care să-l arunce pe fereastră ca să poată să urce prinţul; chiar şi aşa, e interesantă.

Revenind la motivul ascensiunii, de la acest nivel se poate admira oraşul de sus. Se iese în unul dintre cele patru turnuri mai mici care au ferestre. Dacă o rogi frumos şi promiţi că eşti atent şi nu le laşi deschise, fata din turn te lasă să deschizi ferestruicile. Ce se vede de sus:

Piaţa Mică cu tot cu tarabele ei provizorii şi un pic din Podul Minciunilor.

Privelişte spre nord vest.

Deşi soarele era într-un unghi mai incomod se puteau vedea totuşi munţii, Făgăraşii.

Tot alergând de la o fereastră la alta s-a făcut ora 12. Şi ce se întâmplă la ora 12? Sună clopotele în disperare! Din motive pe care aveam să le înţeleg imediat, numai unul dintre cele trei clopote glăsuia, unul dintre cele două mici. Cel mai mare, de două ori cât unul mic, nu se mişca. După ce trece sperietura iniţială te obişnuieşti cu zgomotul însă îţi mai seama de altceva, mai îngrijorător. Clopotul acela în mişcare are o anumită masă, de ajuns să influenţeze tot turnul. Mai exact, întreg turnul se leagănă. Nu se zguduie, nu vibrează, se leagănă – lucru verificabil şi vizual urmărind structura metalică în relaţie cu pereţii. E impresia aia neplăcută de cutremur, la o scară mai mică, totuşi sesizabilă. Fata din turn nu părea deranjată aşa că ne-am mai liniştit, probabil e ceva normal. Nu ştiu exact cum e când (dacă) bate clopotul cel mare.

Ca o concluzie, urcatul în turnul bisericii evanghelice din Sibiu e o experienţă interesantă.

Am coborât până la urmă din turn şi am continuat vizita prin oraş. Clădirile din zona Sibiului au un model mai special de lucarnă care le face să semene cu nişte ochi galeşi.

Ideea din spatele imaginii nu e originală (am văzut o imagine foarte asemănătoare pe peretele unei cafenele din Piaţa Mică în seara de dinainte).

La catedrala ordodoxă am stat puţin, am admirat interiorul, uşile. Până şi lamele metalice de răzuit noroiul de pe încălţăminte sunt o mică operă de artă (presupun că asta sunt, după amplasament, formă şi faptul că nu le găsesc alt uz).

Am încheiat turul centrului tot pe lângă hotelul din capătul străzii principale şi pentru că se făcuse destul de târziu am pornit din nou spre Piaţa Mare ca să mâncăm la Crama Sibiană. Localul e aproape sub Turnul Sfatului cu intrare din ambele pieţe. Apropo de Turnul Sfatului...

Revenind la restaurant, scaunele îmblănite şi iile şi ulcelele agăţate de pereţi mi-au lăsat impresia de kitsch însă nu prea a contat pentru că mâncarea, tradiţională, e foarte, foarte bună iar porţiile sunt gigantice la preţuri decente. Ne-am ridicat cu greu de la masă cu gândul să mai prindem ceva lumină la Muzeul Astra (vezi episodul anterior). Mi-aş fi făcut şi eu siesta pe bancă dar nu mai era timp.

Spre maşină am trecut printre două clădiri roz, una din ele un liceu al cărui nume nu mi-l amintesc.

După ce am urcat în maşină ştiţi ce am făcut din episodul trecut. Cam asta a fost cu Sibiul; merită un week-end, mai ales acum că a fost înfrumuseţat pentru rolul de Capitală Culturală Europeană.

Muzeul Astra Sibiu

Am schimbat un pic ordinea cronologică a evenimentelor în sensul că imaginile si textul referitoare la Sibiu văzut ziua vor mai întârzia. Ce se va vedea aici sunt imaginile de la vizitarea Muzeului Astra, un fel de muzeu al satului. Din diverse discuţii am ajuns la concluzia că e mai mare decât Muzeul Satului din Bucureşti ca întindere însă nu şi ca patrimoniu. Zic din diverse discuţii pentru că sunt în al 5-lea an de rezidenţă în Bucureşti şi încă nu am vizitat Muzeul Satului.

Cum spuneam, după o masă copioasă la Crama Sibiană ne-am târât spre maşină. Muzeul Astra e fix la ieşirea din oraş spre Răşinari în pădurice (sau dumbravă, cum îi zic ei). Muzeul e modernizat, programul de vizitare e între 9 şi 17 parcă, pentru că vizitarea pe timpul nopţii e momentan suspendată. Totuşi se pot face tururi ghidate noaptea contra unei sume de 50 de lei. Mă rog, am achitat taxa de intrare şi cea de fotografie şi am pornit. Ce nu bănuieşti mergând pe drumul spre Răşinari este că mergi pe marginea unui deal şi că imediat în pădure terenul coboară brusc într-o vale destul de lată ca să încapă şi un lac măricel. Intrarea principală în muzeu, cea pe care am folosit-o şi noi, se află la mijlocul parcului, în dreptul lacului. Din cauza asta e destul de greu să te decizi în ce parte vrei să porneşti. La vederea lacului îngheţat şi a morilor de vânt de pe partea diametral opusă am decis să mergem în partea aceea mai întâi. Până ajugem la mori, câteva impresii legate de muzeu. Cum spuneam, e modernizat, iluminatul e refăcut şi complet funcţional din câte mi-am putut da seama, de la intrare poţi să iei audioghid, te poţi caza, mânca, juca popice (într-o popicărie de la 1900 din Păltiniş, adusă aici), în fine, se vede că cineva se străduieşte să facă treaba profitabilă cât de cât. Există o scenă pe apă pentru mici spectacole, băncile fiind aşezate pe mal. De asemenea au fost cumpărate bărci pentru activităţi de agrement şi am fost bucuros să descopăr că cele câteva Laguna Minor (aşa sunt denumite de producător probabil) sunt aduse de la Galaţi, de la Spat Boats (cei cu pânzarul moldovenesc).

Aşa...aproape am înconjurat lacul.

Prima structură interesantă este o cherhana adusă din judeţul Tulcea, tocmai de la Mahmudia.

Chiar lângă ea se află două mori de apă plutitoare (se puteau deplasa pe cursul râului în funcţie de necesităţi) şi mai multe mori de vânt. Din câte am putut observa toate morile de vânt sunt aduse din judeţele dobrogene fiind probabil teren propice, vântos adică (nu degeaba s-au apucat acum să contruiască centrale eoliene prin judeţul Tulcea).

O moară cu aspect clasic:

şi una cu aspect uşor inedit

Cherhanaua văzută din unghiul opus, împreună cu gheţăria.

Apropo, tot ce povestesc eu aici se poate vedea foarte bine pe site-ul muzeului cu ajutorul turului virtual (plus că se dau şi explicaţii).Mai departe e un restaurant amenajat într-o cârciumă veche adusă de nu ştiu pe unde, popicăria de care ziceam, adusă din Păltiniş, mori de apă specifice zonei, pentru cursuri de apă cu debit relativ mic, gospodării întregi cu tot cu anexe

şi diverse acareturi pentru prelucrarea produselor cultivate (pentru produs ulei, vin etc.). Din păcate noi a trebuit să vizită mai mult pe fugă pentru că se apropia ora 5 şi chiar dacă nu ne-ar fi fugărit nimeni ca să ieşim din parc, nu prea mai puteam să vedem detaliile din lipsă de lumină. Pe un semi-întuneric am mers şi în partea dreaptă a lacului (morile sunt oarecum în stânga). Spre ieşire am trecut din nou pe lângă lac.

Ne-am urcat în maşină cu direcţia Bucureşti şi am traversat din nou Sibiul. Până să ieşim din Sibiu era întuneric complet deşi nu era decât un pic trecut de 5 după-amiaza (urăsc chestia asta). Valea Oltului a fost aglomerată însă s-a mers în coloană cu viteză rezonabilă. Am ajuns acasă în jur de 9 şi jumătate, foarte rezonabil.

Mmmmbun, urmează cum ziceam episodul Sibiul văzut ziua, dar săptămâna viitoare pentru că mâine mă deplasez încetişor (cam 7 ore de încetişor) spre Temeswar.

Sibiu – Noaptea

Pensiunea aleasă, Tosca, e aproape de gară pe o străduţă liniştită. Imediat după ce ne-am cazat am fost îndrumaţi spre un restaurant aflat pe o altă străduţă numit Prima. Greu de găsit, numai pentru cunoscători. Aflat la subsolul unei case, pe o stradă înfundată, nu l-am găsit decât la a treia încercare. Culmea, e foarte căutat. Cumva am avut un noroc chior şi am găsit masă liberă. Cât timp am mâncat s-au perindat câteva zeci de persoane căutând loc. Masa a fost mai mult decât îndestulătoare deşi deloc sofisticată (mie mi-a plăcut mai mult decât celorlalţi). După masă am pornit spre centru care nu e foarte departe (cam un sfert de oră). Din cauza anotimpului la ora la care am ajuns în centru era deja întuneric. Fiind 1 decembrie, piaţa era pregătită de sărbătoare deşi luminile festive nu erau aprinse (şi nici nu s-au aprins în seara aia). Lângă biserica romano-catolică erau aşezate artificiile pentru mai târziu şi un număr de reflectoare pentru jocuri de lumini.

Înspre Bruckental era o scenă pentru spectacolul din seara respectivă (fanfare - "10 prăjini" a fost interesant). Mă rog, piaţa arăta cam aşa:

Ne-am plimbat prin centru o vreme, am mai stat pe la spectacol, am urcat în turnul sfatului, am stat la un ceai să ne încălzim, toate activităţi în aşteptarea focului de artificii. În jur de 10 şi jumătate a început cu tradiţionalul (?!?!) învârtit de prăjină cu scântei. Mai concret, vreo 6 tinerei îmbrăcaţi în costume tradiţionale învărteau nişte prăjini cu încărcături pirotehnice la capete. La început a fost distractiv şi pentru ei însă sunt sigur că s-a ivit întrebarea „De fapt ce fac eu aici?” atunci când au început să sară scânteile la capacitate maximă.

Eu am preferat să stau mai departe mai ales că urmau artificiile adevărate. Din fericire acolo în piaţă nu erau decât chestiile micuţe, cele adevărate erau lansate de undeva din spatele bisericii. Spectacolul pirotehnic a fost foarte frumos, orchestrat cu lumini, lasere şi muzică.

De efect s-au dovedit nişte încărcături asemănătoare cu flashbang-urile declanşate în succesiune rapidă care au reuşit să scoată nişte tipete ascuţite de la o parte din fete.

Toată treaba a durat 20 de minute. Uneori cerul mi s-a părut prea aglomerat cu explozii de tot felul şi de toate culorile plus că fumul nu avea timp să se disperseze şi strica oarecum experienţa. Chiar şi aşa, jos pălăria!

Finalul apoteotic în care cu toate efectele pornite.

S-a dovedit că toată lumea aştepta artificiile pentru că imediat după final piaţa s-a golit aproape instantaneu. Şi noi am plecat spre pensiune, din nou pe drumul cel mai scurt, prin gară. Înainte de culcare, în timp ce treceam în revistă canalele tv, am avut ocazia să văd ce scursură de canal tv e KanalD. Nu ştiu ce dau în restul timpului însă la ora aia din noapte era un film de categoria D, în limba engleză dar filmat la noi cu scene la Mogoşoaia şi pe Transfăgărăşan cu demoni înaripaţi, arbalete magice şi actori pur şi simplu jenanţi. Nu vă fie frică, am văzut doar 5 minute din film probabil dintr-o curiozitate morbidă.

Urmează a doua zi a excursiei în care am văzut Sibiul în toată splendoarea lui.