Chicago, ziua 2

Fără să insist prea mult asupra faptului, cazarea aleasă (la întâmplare, ce-i drept) pentru singura noapte în Chicago a fost sinistră. Bine că am petrecut numai 5 ore acolo. După ce că era o cloacă infectă (nu neapărat murdară, însă într-o stare avansată de degradare) mai era şi departe. Măcar a fost ieftin. Staţia de metrou/tren era în apropiere aşa că dis de dimineaţă ne-am îndreptat spre centru.

Un umil 25 de staţii mai târziu am ajuns în centru. Măcar am avut parte de privelişte trenul circulând la suprafaţă pe o şină supraînălţată. Am trecut prin cartiere rezidenţiale deranjând, sunt sigur, somnul de duminică dimineaţă al rezidenţilor care nu îşi permit o locuinţă în altă parte. Unele staţii au nume ciudate, cu conotaţii galice aş zice (Argyle, Berwyn, Bryn Mawr, Sedgwick) dar nu am investigat de ce.

În fine, ajunşi în centru ne-am oprim la un local unde se părea că se poate lua micul dejun. Eu am optat pentru un hot dog tradiţional care s-a dovedit a fi o mare porcărie (o să revin asupra poveştii cu hot dog-ul cu alte ocazii, dar ideea rămâne aceeaşi). Cafeaua mi-au dat-o cum e normal la ei, numai bună pentru opărit –un cretinism pe care nu pot să-l înţeleg. Cred că puteam să deteriorez podeaua cu ea dacă o scăpam pe jos. Până ne-am băut toţi cafelele a ieşit şi un plan de bătaie. Să mergem la picior până la John Hancock Center să urcăm la etajul 93 sau la cât e observatorul respectiv şi apoi mai vedem.

Aşadar am ieşit din local, am găsit râul Chicago şi am purces cu încredere în direcţia greşită. Sediul Encyclopedia Britannica.

Ha ha ha, hi hi hi, bă da’ nu ajungem şi noi odată la lac?

Eu, cartograful şef, descopăr greşeala (greşeala-mi ar fi corect să spun, pentru că eu am indicat direcţia, ceilalţi doar s-au încrezut în ce zic eu) şi dau ordinele de întoarcere. Pfuai, cum adică, ce e asta, cum adică am greşit drumul? După ce că până acum echipajul manifestase o vădită lipsă de interes faţă de traseu, acum voia să se răzvrătească.

Sediul United Airlines. Clădirea care se construieşte alături o să fie de două ori mai înaltă.

Alte fiare şi sticle.

Ne apropiem în zig zag de destinaţie (nu îi ştim adresa însă îl putem vedea). Peisajul se schimbă odată cu trecerea râului (din districtul financiar în cel comercial).

Totuşi înălţimea clădirilor nu prea se schimbă. Oriunde te uiţi vezi clădiri înalte. Chiar şi în jos.

Ajungem în sfârşit pe Michigan Avenue, The Magnificent Mile. Cu o oarecare întârziere datorată tot echipajului meu care a ţinut morţiş să vadă magazinul Apple...

...ajungem şi la John Hancock Center.

Ziua era frumoasă şi mă gândeam cu groază la coada de oameni care aşteptau (în mintea mea) să urce sus. Sus de data asta nu mai e la fel de sus ca ieri, dar tot e „sus”.

Cu tot cu „corniţe” clădirea are 457 de metri, apreciabil mai puţin decât Willis Tower. Uimitor, nu e nicio coadă şi urcăm cu primul lift care nu se mai zbate de nebun în puţ. E tot un singur lift până sus ceea ce e comod. Şi sus...

Soarele bate cam tare pe toată partea de sud-est, sud, sud-vest aşa că pe partea aia nu prea se poate obţine ceva decent. Interstate 90/94, spre nord vest, o arătare cu 6 benzi pe sens (sau chiar 8 pe anumite porţiuni). Pe ea am venit în Chicago. E interesant cum nici dimensiunea asta nu e suficientă – am stat blocaţi în trafic la intrare în Chicago, toate cele 6 benzi.

Lake Shore Drive, şi el insuficient la anumite momente din zi.

Acelaşi Lake Shore Drive, dar mult mai departe.

Lake Shore Drive (gata, ultima) în umbra clădirii în care suntem. Se văd şi „corniţele”, cele două antene.

E interesant să te uiţi în jos la o clădire de 66 de etaje şi să ţi se pară mică.

Spre est, lacul Michigan. În prim plan Navy Pier, un fel de mall pe apă care e atracţia turistică numărul 1 din Chicago, şi alături cea mai mare uzină de filtrare a apei din lume, Jardine Water Purification Plant. Despre aventurile oraşului cu apa o să mai povestesc data viitoare, nu de alta, dar e interesant.

Un detaliu din suburbii.

Şi aşa, pentru finalul poveştii de azi, o imagine spre nord cu bonus de explicaţii. Teritoriul fiind foarte plat în zona, aşa cum am mai menţionat, din dacă ai noroc de vreme bună ai vizibilitate la mulţi, mulţi kilometri.

În prim plan, la 10 kilometri, clădiri aleatoare de locuinţe care nu mă interesează. Geamul era murdar şi ziua era totuşi un pic caldă aşa că detaliile se pierd mai departe. Însă trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Guguloiul alb (20 de kilometri depărtare) aproape de centrul imaginii este o chestie ciudată numită Bahá'í House of Worship, una dintre cele 8 care au fost construite. Nu intru în detalii, dacă vreţi să citiţi despre credinţa Bahá'í, o puteţi face aici. În sfârşit, la orizont, pe malul lacului se poate distinge o structură spre dreapta. Cu ceva imaginaţie puteţi ghici o structură ca două rezervoare cu cupolă verde. Aceasta este centrala nucleară Zion care a funcţionat din 1973 şi până în 1998. Deşi licenţa îi expiră în 2013 s-a decis că centrala nu poate produce curent la preţuri competitive fără nişte investiţii care nu s-ar mai fi recuperat. Aşa că e în conservare până în 2013 când va începe dezmembrarea. Aşa, ca o curiozitate. :)

Bun, mai e un episod de Chicago şi apoi trecem la chestii mai rurale. Pe curând.

On The Ledge

Continuând ideea de data trecută, ca să mergem spre planetariu am ocolit puţin ca să trecem pe podul BP. Denumit astfel după firma care a sărit cu banul, podul are o formă foarte ciudată văzut de sus. Şi când îl traversezi e spectaculos, asta dacă nu te plictiseşti de la toate ocolişurile pe care le face.

Folosirea inoxului în cantităţi îndestulătoare – o premisă pentru un monument interesant.

Cică podul ar acţiona şi ca o barieră fonică pentru zgomotul traficului de pe Columbus Drive.

Există încă vietăţi printre zgârie-nori.

În sfârşit, aproape de mal dar departe de planetariu.

Ne intersectăm cu o serie de bulevarde largi care vin perpendicular spre lac dar care, deşi era rush hour, nu par să fie folosite.

Trecem pe lângă fântâna Buckingham, cea care apare la începutul genericului „Married with children” („Familia Bundy” adică). Din păcate fântâna era închisă pentru iernat iar eu nu aveam (încă :) ) obiectiv destul de wide pentru ea.

La un moment dat majoritatea decide că planetariul nu merită şi că ar trebui să nu ne mai codim şi să mergem direct către obiectivul cel mai interesant. Aşa că mă supun majorităţii şi cotim la dreapta la primul bulevard.

Obiectivul cel mai interesant.

Până să ajungem noi la obiectiv s-a întunecat de-a binelea aşa că planul meu de a vedea apusul s-a năruit.

Obiectivul, aşa cum probabil s-a înţeles deja, era Willis Tower, fostul Sears Tower. Sears s-a mutat de ceva vreme din clădire şi drepturile pentru denumire au expirat anul trecut aşa că noul chiriaş majoritar şi-a impus numele. Acesta are şi planuri măreţe să vopsească tot turnul în argintiu, culoarea brand-ului său, pentru a-l face să iasă mai mult în evidenţă.

Deşi era aproape de ora de închidere, a trebuit să petrecem mai mult de o oră la rând pentru a urca. Cât „aşteptăm” la rând, merită menţionate o serie de „ştiaţi că”-uri. Willis tower a fost cea mai înaltă clădire din lume vreo 20 de ani la rând şi a pierdut titlul în 1998. Clădirea în sine are 442 de metri însă antena cea mai mare îi măreşte înălţimea până la 527 de metri. Turnurile Petronas, care au detronat Willis Tower, au antenele integrate în arhitectură şi de aceea sunt considerate mai înalte. Willis Tower era chiar mai înalt decât World Trade Center dacă se ia în calcul numai clădirea. Asta pentru că şi WTC avea o antenă care îi mărea înălţimea cu 109 metri. Mă rog, ideea e că e sus pe listă şi merită urcat în ea.

Şi sus...sus e altceva, din alt film...e de departe cel mai înalt loc pe mulţi, mulţi kilometri. Spre est este lacul Michigan iar în toate celalalte direcţii sunt câmpiile Illinois-ului. Nu că s-ar vedea ceva noaptea. Tot ce se vede noaptea sunt luminile aglomerării urbane.

Clădiri de 50-60-70 de etaje par nişte pitici pe lângă ea. Fiind destul de înaltă, la vârf clădirea se clatină binişor din pricina vântului. E normal să facă aşa, aşa e proiectată, însă asta nu e liniştitor. Cei mai mulţi nu observă asta, nici eu nu am observat pâna când nu m-am rezemat de un stâlp pentru o poză. Şi dacă tot suntem la senzaţii neliniştitoare, partea cea mai interesantă a vizitei la etajul 103 sunt cele trei balcoane de sticlă (iniţial a fost doar unul însă vor fi 4). Un astfel de balcon de sticlă, poreclit The Ledge, ar ţine până la 5 tone şi se poate retrage în interiorul clădirii atunci când vântul este prea puternic. Teoria sună bine însă când eşti pus în faţa posibilităţii de a păşi pe sticlă la 412 metri înălţime, instinctul, creierul ăla primitiv, zice „Prostule, nu fi prost, nu te duce! Aaaaaa!” în timp ce creierul raţional zice „Prostule, asta ţine 5 tone, râd copii de tine, treci în blacon!”. A câştigat al doilea creier şi am păşit pe sticlă. Senzaţia e, cum spuneam, altceva. Alături se vede cealaltă cutie de sticlă cu turişti gură-cască.

Ca să fiu complet sincer, mi-a luat vreo două minuţele ca să păşesc până în colţul depărtat al balconului şi să dau drumul la stâlpul de metal din interiorul clădirii. După ce mi-am făcut pozele am plecat triumfător, dat fiind că erau acolo şi oameni care nu voiau să calce pe aer nici în ruptul capului.

După asta am coborât, de fapt am fost daţi afară pentru că era ora închiderii. Coborârea, ca şi urcarea, se face cu un singur lift care se comportă asemănător cu liftul de la salina de la Slănic Prahova în sensul că se zbate în laterale de zici că vrea să evadeze din puţ. Şi când te gândeşti că sub tine sunt 400 de metri de hău capeţi gratis încă o senzaţie neliniştitoare.

Restul serii l-am petrecut prin diverse localuri, printre care ar fi de menţionat Giordano’s, o instanţă a unui lanţ de pizzerii unde se serveşte faimoasa (cică!) pizza „deep-dish”. Am luat pizza deep-dish evident şi nu prea mi-a plăcut. Blatul a fost ca un biscuite dulce drept pentru care i-am pus eticheta necomestibil de la prima îmbucătură. Umplutura alcătuită în principal din brânză e nespectaculoasă. Dar a trebuit încercată.

Revin cu întâmplări din a doua zi de Chicago, cât de curând.

Chi City

Aşadar am ajuns şi la şirul de povestiri de peste ocean. Pe la mijlocul toamnei mi-am petrecut trei săptămâni pe tărâmul făgăduinţei, deşi o parte apreciabilă din acest timp a fost destinată studiului, studiu care s-a desfăşurat într-un mic orăşel din Illinois.

Fiind totuşi aproape de Chicago în primul week-end ne-am strâns mai mulţi, ne-am aranjat cazare şi transport şi după prânz am purces către oraş. Transportul, deşi poate părea excesiv, era singura variantă comodă.

În loc de 7 dolari pe tren plus x dolari pe taxi până la gară am dat 15 dolari pe limuzină. În tren ar fi fost probabil mai comod decât în limuzină care, apropo, era de un prost gust atroce.

În Chicago am fost lăsaţi convenabil în centru pe Michigan Avenue care e strasse-ul lor. Unii au mers direct la locul de cazare pentru a prelua camera, alţii au luat-o la pas pe străzi. Eu am făcut parte din grupul al doilea. Ne-am dat întâlnire în Millenium Park la „Poarta Norilor”. Având doar o idee aproximativă despre direcţia de urmat dar mult timp la dispoziţie am mers un număr de străzi către lac şi apoi am cotit spre parc. Evident că am greşit şi a trebuit să ne întoarcem înapoi un număr de străzi pentru a ajunge la unul dintre podurile peste râul Chicago.

În fundal este (aveam să aflu mai târziu) Trump Tower. După ce am trecut râul ne-am dat seama că vom ajunge prea repede la locul de întâlnire aşa că ar fi mai bine să întârziem pe parcurs.

Inutil de menţionat faptul că umblam cu ochii numai pe sus. Mai văzusem zgârie-nori în Varşovia dar nu de dimensiunile astea şi nu aşa de mulţi.

Planul cu întârziatul nu a funcţionat prea bine aşa că am ajuns în Millenium Park cu trei sferturi de oră mai devreme de ora prevăzută. O scenă în aer liber numită Pritzker Pavilion.

Scena văzută din faţă.

Tot Pritzker Pavilion dar mai spre marginea opusă. Se vede deja monumentul pe care aşteptam să-l văd cu o oarecare nerăbdare, Cloud Gate.

Şi iată-l, Cloud Gate, în toată splendoarea sa.

De fapt sculptura e cunoscută mai bine sub denumirea de The Bean, poreclă obţinută din cauza formei sale. Autorul, Anish Kapoor, a caracterizat porecla ca fiind complet stupidă. Şi totuşi...

Terminată în 2006, sculptura are o formă ciudată cu o adâncitură dedesubt în cadrul căreia reflexiile sunt distorsionate şi multiplicate.

La fel şi pe partea exterioară, reflexiile clădirilor sunt distorsionate.

Pentru că mai aveam timp şi pentru că există o limită pentru câte poze poţi face cu boabă de fasole fie ea şi uriaşă şi făcută din oglindă, am trecut la oamenii din jur.

Monumentul atrage probabil toţi turiştii care trec prin oraş şi pare să fie popular şi pentru localnici. De exemplu, am văzut nuntaşi care au venit acolo pentru pozele de rigoare.

Există şi ocazionalele ciudăţenii (fata făcea poze din metru în metru înconjurând monumentul – nu ştiu dacă servea la vreun procedeu – panoramă, stereogramă, n-am idee).

Una dintre cele mai populare încadrări (pentru Facebook probabil) este cea cu picioarele pe monument.

Săritul în sus cu monumentul în fundal e de asemenea popular.

Şi dacă nimic nu se potriveşte, simpla prosteală e întotdeauna la îndemână.

Până la urmă a apărut şi grupul celălalt de excursionişti şi am decis să purcedem de-a lungul malului spre planetariul Adler. Dar despre asta, în episodul viitor.