Fără să insist prea mult asupra faptului, cazarea aleasă (la întâmplare, ce-i drept) pentru singura noapte în Chicago a fost sinistră. Bine că am petrecut numai 5 ore acolo. După ce că era o cloacă infectă (nu neapărat murdară, însă într-o stare avansată de degradare) mai era şi departe. Măcar a fost ieftin. Staţia de metrou/tren era în apropiere aşa că dis de dimineaţă ne-am îndreptat spre centru.
Un umil 25 de staţii mai târziu am ajuns în centru. Măcar am avut parte de privelişte trenul circulând la suprafaţă pe o şină supraînălţată. Am trecut prin cartiere rezidenţiale deranjând, sunt sigur, somnul de duminică dimineaţă al rezidenţilor care nu îşi permit o locuinţă în altă parte. Unele staţii au nume ciudate, cu conotaţii galice aş zice (Argyle, Berwyn, Bryn Mawr, Sedgwick) dar nu am investigat de ce.
În fine, ajunşi în centru ne-am oprim la un local unde se părea că se poate lua micul dejun. Eu am optat pentru un hot dog tradiţional care s-a dovedit a fi o mare porcărie (o să revin asupra poveştii cu hot dog-ul cu alte ocazii, dar ideea rămâne aceeaşi). Cafeaua mi-au dat-o cum e normal la ei, numai bună pentru opărit –un cretinism pe care nu pot să-l înţeleg. Cred că puteam să deteriorez podeaua cu ea dacă o scăpam pe jos. Până ne-am băut toţi cafelele a ieşit şi un plan de bătaie. Să mergem la picior până la John Hancock Center să urcăm la etajul 93 sau la cât e observatorul respectiv şi apoi mai vedem.
Aşadar am ieşit din local, am găsit râul Chicago şi am purces cu încredere în direcţia greşită. Sediul Encyclopedia Britannica.
Ha ha ha, hi hi hi, bă da’ nu ajungem şi noi odată la lac?
Eu, cartograful şef, descopăr greşeala (greşeala-mi ar fi corect să spun, pentru că eu am indicat direcţia, ceilalţi doar s-au încrezut în ce zic eu) şi dau ordinele de întoarcere. Pfuai, cum adică, ce e asta, cum adică am greşit drumul? După ce că până acum echipajul manifestase o vădită lipsă de interes faţă de traseu, acum voia să se răzvrătească.
Sediul United Airlines. Clădirea care se construieşte alături o să fie de două ori mai înaltă.
Alte fiare şi sticle.
Ne apropiem în zig zag de destinaţie (nu îi ştim adresa însă îl putem vedea). Peisajul se schimbă odată cu trecerea râului (din districtul financiar în cel comercial).
Totuşi înălţimea clădirilor nu prea se schimbă. Oriunde te uiţi vezi clădiri înalte. Chiar şi în jos.
Ajungem în sfârşit pe Michigan Avenue, The Magnificent Mile. Cu o oarecare întârziere datorată tot echipajului meu care a ţinut morţiş să vadă magazinul Apple...
...ajungem şi la John Hancock Center.
Ziua era frumoasă şi mă gândeam cu groază la coada de oameni care aşteptau (în mintea mea) să urce sus. Sus de data asta nu mai e la fel de sus ca ieri, dar tot e „sus”.
Cu tot cu „corniţe” clădirea are 457 de metri, apreciabil mai puţin decât Willis Tower. Uimitor, nu e nicio coadă şi urcăm cu primul lift care nu se mai zbate de nebun în puţ. E tot un singur lift până sus ceea ce e comod. Şi sus...
Soarele bate cam tare pe toată partea de sud-est, sud, sud-vest aşa că pe partea aia nu prea se poate obţine ceva decent. Interstate 90/94, spre nord vest, o arătare cu 6 benzi pe sens (sau chiar 8 pe anumite porţiuni). Pe ea am venit în Chicago. E interesant cum nici dimensiunea asta nu e suficientă – am stat blocaţi în trafic la intrare în Chicago, toate cele 6 benzi.
Lake Shore Drive, şi el insuficient la anumite momente din zi.
Acelaşi Lake Shore Drive, dar mult mai departe.
Lake Shore Drive (gata, ultima) în umbra clădirii în care suntem. Se văd şi „corniţele”, cele două antene.
E interesant să te uiţi în jos la o clădire de 66 de etaje şi să ţi se pară mică.
Spre est, lacul Michigan. În prim plan Navy Pier, un fel de mall pe apă care e atracţia turistică numărul 1 din Chicago, şi alături cea mai mare uzină de filtrare a apei din lume, Jardine Water Purification Plant. Despre aventurile oraşului cu apa o să mai povestesc data viitoare, nu de alta, dar e interesant.
Un detaliu din suburbii.
Şi aşa, pentru finalul poveştii de azi, o imagine spre nord cu bonus de explicaţii. Teritoriul fiind foarte plat în zona, aşa cum am mai menţionat, din dacă ai noroc de vreme bună ai vizibilitate la mulţi, mulţi kilometri.
În prim plan, la 10 kilometri, clădiri aleatoare de locuinţe care nu mă interesează. Geamul era murdar şi ziua era totuşi un pic caldă aşa că detaliile se pierd mai departe. Însă trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Guguloiul alb (20 de kilometri depărtare) aproape de centrul imaginii este o chestie ciudată numită Bahá'í House of Worship, una dintre cele 8 care au fost construite. Nu intru în detalii, dacă vreţi să citiţi despre credinţa Bahá'í, o puteţi face aici. În sfârşit, la orizont, pe malul lacului se poate distinge o structură spre dreapta. Cu ceva imaginaţie puteţi ghici o structură ca două rezervoare cu cupolă verde. Aceasta este centrala nucleară Zion care a funcţionat din 1973 şi până în 1998. Deşi licenţa îi expiră în 2013 s-a decis că centrala nu poate produce curent la preţuri competitive fără nişte investiţii care nu s-ar mai fi recuperat. Aşa că e în conservare până în 2013 când va începe dezmembrarea. Aşa, ca o curiozitate. :)
Bun, mai e un episod de Chicago şi apoi trecem la chestii mai rurale. Pe curând.
No comments:
Post a Comment