Salina Turda

În teorie, asta ar fi trebuit să se încadreze la Land der Berge dat fiind faptul că s-a petrecut pe drumul de întoarcere din Austria. Oradea-Galaţi via Turda, Tg. Mureş, popas la Daneş lângă Sighişoara pentru masă la Domeniul Dracula şi apoi Braşov, Întorsură, Buzău şi Brăila.

Totuşi nu-i pun eticheta aferentă ]n titlu pentru că nu prea are legătură. Aşadar plecare dimineaţa din Oradea, având ca energizant matinal şocul traficului, străzilor şi şoselelor din România. Chiar şi după numai 9 zile şi 2000 de kilometri diferenţa e marcantă aş zice. Părerea se mai schimbă un pic după cele 20 de minute pe A3, măreaţa autostradă Transilvania care arată binişor totuşi. Părerea revine la cea iniţială odată ieşiţi de pe A3.

Ca să nu fie toată ziua un lung drum (cum fusese ziua precedentă, 1100 de kilometri de autobahn) am zis să şi vedem ceva că oricum ajungem greu în partea asta a ţării.

Despre Salina Turda am auzit la începutul anului când s-a deschis în forma nouă. Nefiind iniţiaţi, am ajuns la intrarea veche pe strada Salinelor (potrivit, nu?). Am plătit biletul (nu tocmai ieftin din câte îmi aduc aminte) şi am intrat de la 30+ grade la sub 10. Şocul e destul de mare având în vedere că frigul e imediat după uşă şi nu e clar ce-l ţine acolo sau ce ţine căldura afară.

Spre deosebire de alte saline pe la care am mai fost, aici nu trebuie folosit nici un mijloc de transport mecanizat pentru a ajunge în salină. La Praid se coboară cu autobuzul pe un traseu în fromă de J, la Slănic Moldova se coboară tot cu autobuzul în spirală vreo 9 sau 10 niveluri iar la Slănic Prahova se foloseşte ascensorul acela dubios. Ei bine, la Turda pur şi simplu intri pe picioarele tale şi nu cobori nici o treaptă până să ajungi la camera principală. Galeria de intrare e dreaptă şi un pic descurajantă pentru că este atât de lungă încât nu i se vede capătul (plus că nimeni la intrare nu te avertizează că ai de mers sute de metri printr-un tunel lat de 1 metru şi jumătate).

Undeva după vreo 100 de metri se trece brusc de la pământ (cărămidă) în zăcământul de sare, pereţii devin negri şi lucioşi iar secţiunea tunelului devine brusc dreptunghiulară. În capătul tunelului (care să tot aibă vreo 3-400 de metri) se coteşte brusc la stânga. Pe dreapta sunt nişte camere mici în care sunt nişte utilaje/ustensile vechi de minerit şi intrarea către Mina Iosif – Sala Ecourilor de 87 de metri adâncime. Ceea ce se poate vedea e un balcon spre un întuneric perfect unde nu bănuieşti că se ascunde un asemenea hău. Dacă totuşi nu se vede nimic, se aude. Nu degeaba e Sala Ecourilor, vizitatorii sunt invitaţi practic să hăulească, să fluiere sau să scoată ce zgomote pot şi ei să scoată şi să urmărească ecourile – care sunt ca în filme. Sincer să fiu, cuplate cu întunericul, le găsesc uşor sinistre, mai ales când rămâi tu singur cu balconul şi întunericul.

Un pic mai departe tot pe dreapta e intrarea spre Mina Rudolf, o sală trapezoidală cu adâncimea de 40 de metri. Aici totul este luminat şi amenajat (teren de fotbal, roată din aia de parc de distracţii – Turda Eye, ha ha – etc.) Intrarea în mină se face la nivelul tavanului (pentru că aşa a început şi exploatarea).

Aici e şi liftul panoramic dar coada formată te descurajează imediat. Există şi opţiunea manuală ca să zic aşa, două scări - câte una la fiecare capăt. Noi am mers la capătul opus pe pasarelele de lemn care merg de-a lungul pereţilor foarte aproape de tavan. Tot ce le ţine acolo sunt bârnele de lemn înfipte în sare.

Scara pe care am coborât (de lemn, aşezată într-o nişă săpată în sare).

Spaţiu de relaxare.

Un chioşc de informaţii cred (sau mi-aş dori).

Ascensorul panoramic cu coada aferentă.

Lângă ascensorul panoramic e surpriza şi anume Mina Tereza, care e unită de Rudolf deşi e complet altfel. Mina Tereza e o mină clopot cu adâncimea de 90 de metri şi diametrul de 70 de metri la bază. Pe fundul ei s-a format un lac cu o insulă în mijloc, fapt exploatat de actuala amenajare într-un mod reuşit aş zice. Mina Rudolf este conectată cu Mina Tereza printr-un balcon undeva pe la vreo 50 de metri deasupra apei.

Structura de clopot, insula şi podul. Se văd şi bărcile de agrement care mişună pe lac.

Evident, am mers jos la insuliţă. Acolo se ajunge cu un ascensor (aglomerat) sau pe nişte scări de data asta cam claustrofobice – pe anumite tronsoane nu au loc două persoane una lângă alta şi trebuie să aştepţi să urce cineva ca să ai loc de coborât. La intrarea în mină e un anunţ destul de îngrijorător despre faptul că dacă staţionezi în mină (cum fac persoanele venite la tratament) trebuie să porţi cască de protecţie. Aparent mai cad chestii. Cum nu era evident de unde se luau căştile (deşi mai toată lumea avea una în cap) am riscat 5 minute şi am stat fără.

Podul face face legătura cu insula. Sus se vede „balconul” care e de fapt mina Rudolf.

Amenajarea e simpatică, chiar sunt nişte reflectoare în apă iar chioşcurile de lemn sunt fanteziste.

La ieşire din mină am ales tot scările pentru că era nerealist să aştept ascensorul dacă mai voiam să ajung şi la Galaţi în acceeaşi zi.

După ce ai terminat cu minele, ai de ales, poţi să ieşi pe unde ai venit sau poţi să mergi la ieşirea nou deschisă acum odată cu renovarea. Ieşirea se numeşte Durgău după numele zonei unde se iese la suprafaţă. Spre deosebire de cealaltă ieşire, aici trebuie urcat un pic pentru a ajunge la lumină. Mai întâi prin stratul de sare...

...şi apoi prin cel de pământ.

Sus la ultimele trepte te lovesc cele 30 de grade de care uitaseşi că te aşteaptă afară. Şi acum vine partea uşor amuzantă. Ajung la ieşire, trec prin turnicheţi păşesc afară şi... nu recunosc peisajul. Am ieşit undeva între nişte dealuri pe malul unui lac sărat. Mă întorc la recepţie şi îi rog să mă dirijeze spre intrarea cealaltă unde era maşina. „Ah sigur, 3 kilometri în direcţia aia” !!! Pai stai măi omule, cum 3 kilometri că abia ce am intrat ici colea. Da, dar drumul o ia ocolit.

Oricum oamenii au fost amabili, m-au lăsat să intru la loc (aveam încă biletul) şi m-am putut bucura din nou de răcoarea din salină pentru 10 minute cât durează traversarea galeriei Franz Joseph. Ca o paranteză, peste vreo 5-6 ani toţi localnicii (dacă mai rămân) se vor numi Pedro sau Pietro – o mulţime de vizitatori erau spanioli sau italieni aduşi de bravele noastre localnice să vază ţara de unde au venit şi unde probabil nu vor mai sta mult.

Aşadar, recomand cu căldură salina Turda, cu siguranţă cea mai faină salină de la noi (de acord, are avantajul de a fi fost refăcută de curând).

Land der Berge: Innsbruck vazut de sus

Ca de obicei revista presei (după aia nişte imagini cu Innsbruck-ul văzut de sus de pe Nordkette).

- Criză – necriză, la Paris preţurile apartamentelor sunt la un maxim istoric. 10.000 de euro pe metrul pătrat în unele arondismente şi o medie de 7000 parcă. Astfel un mic apartament de 48 m2 la Pigalle costa 485.000 de euro.

- Au apărut reacţiile la blocajele de miercuri cauzate de zăpadă. Primul ministru aflat la Moscova a dat curajos vina pe Meteo France că nu a prezis corect intensitatea fenomenelor (deşi Meteo France dăduse cod portocaliu de ninsoare marţi după-amiază).

- Ministrul de interne, Brice Hortefeux a zis miercuri seara la televizor că sunt doar mici deeranjamente în trafic ceea ce a provocat furia multor oameni care se aflau pe drumurile blocate complet. „...quand Brice Hortefeux annoce mercredi vers le 16 heures qu’il n’y a pas de pagaille, alors que toute la region parisienne este bloquee, la franchement il se fout de notre gueule!” Mai mult, oamenii care nu au putut continua şi şi-au lăsat maşinile pe trotuare etc. s-au trezit cu amenzi deşi ministrul spusese că nu se vor da. Suna din ce în ce mai cunoscut.

- Părerea a doi lituanieni care au mai văzut zăpadă, după 24 de ore de blocaj: „Il est invraisemblable d’etre coince si longtemps pour a peine quatre heures de flocons”. Tot ei mai ziceau ceva de poliţia inexistentă şi de indisciplina şoferilor francezi care opresc pe unde apucă şi trec pe roşu.

- Controlorii de zbor spanioli au făcut grevă fără să anunţe şi s-a urcat Zapatero cu armata peste ei. Pentru ce au făcut grevă? Vor să le scadă salariile şi să-i pună să muncească mai mult. Şocul acum vine: Un controlor aerian munceşte 1200 de ore pe an (un pic mai mult de 4 ore pe zi) şi are salariul de 350.000 de euro (!!!!!!!!!). Acuma nu zic, oamenii sunt stresaţi, ţin în mână vieţile a mii de oameni dar totuşi, controlorii din Germania sau Marea Britanie au câte 150.000 sau 120.000 salariu şi nu se prăbuşesc avioane. Vor să le reducă salariile la 200.000, adică tot mai mult ca în alte părţi.

- În Intl Herald Tribune e o caricatură cu Julian Asange într-o celulă şi un gardian afară, cu laptopul în faţă. Julian îl întreabă pe gardian daca nu cumva vrea să-i reamintească parola. Ha ha.

Cum ziceam, Innsbruck văzut de sus cu tele-ul de pe la 2300 de metri, staţia Hafelekar. Ce e Hafelekar, altă dată.

Spot the airplane!

De data asta avionul e evident. De fapt asta e un dezavantaj pentru Innsbruck, aeroportul e foarte aproape (pentru că nu au găsit al teren plat prin apropiere) şi toate avioanele execută apropierea pe deasupra oraşului aşa că o dată la câteva zeci de minute trece un avion la 100 de metri pe deasupra făcând un zgomot destul de neplăcut.

Putain de bordel de neige

Câteva detalii despre cum îi place cocoşului galic pe zăpadă:

-aici la Paris (şi în nordul Franţei) a nins azi de pe la 10-11 până pe la 4 după-amiaza. Fulgi mari, zăpadă cam udă în total aici unde sunt eu vreo 4-5 cm, am înţeles că unde a fost grav rău (pe la ţară) au căzut 20 cm. Cam genunchiul broaştei pentru ce păţim noi.

-să ne înţelegem, e ceva oarecum neobişnuit aici. Lumea nu are sau nu a auzit de cauciucuri de iarnă.

-la 6 seara taxiurile nu mergeau. Nici autobuzele, în partea asta a oraşului. 3 din 4 piste de la CDG sunt închise şi cu ele au fost anulate multe zboruri. Transportul în comun e suprasolicitat (şi mulţi dintre conductorii de schimb (că e vorba de trenuri) nu au putut ajunge la muncă din cauză că sunt blocaţi pe undeva. Multe şosele sunt blocate de camioane care au derapat sau de şoferi care nu s-au mai confruntat cu aşa ceva. Şoferii care nu au putut continua şi-au abandonat maşinile şi au plecat (la televizor se face apel să nu se mai lase maşinile că nu se poate deszăpezi).

-prima jumătate de oră de ştiri a fost aşa:
-oameni isterici în gară/metrou care zic că e o ruşine/inacceptabil ceea ce se întâmplă.

-oameni mai puţini isterici pe şosele blocate care nu înţeleg unde e poliţia şi drumarii şi de ce nu se face nimic.

-reporteri cretini – a intrat unul în direct de pe nu ştiu ce şosea şi a zis de trei ori că acolo e infernul (deşi se vedea că stă în zăpadă până la glezne). Îmi aducea aminte de acela de la noi al cărui nume îmi scapă care făcea totul să pară o catastrofă. Altul era la aeroport şi întreba cetăţenii ce fac pe acolo, cât au aşteptat, ce o să facă acum că nu mai au zbor şi că toate hotelurile sunt pline, chestii normale.

-la intrarea în nu ştiu ce sat e un pod care nu mai poate fi urcat de nici un vehicul pentru că nu au nimic ajutător (lanţuri, cauciucuri de iarnă, sărăriţă) şi stau şi aşteaptă, nu ştiu exact ce. În altă parte pompierii veniseră să râcâie cu lopeţile la nişte gheaţă pe autostradă.

-acum tot ce s-a topit a îngheţat, happy skating.

-în general opinia e că au fost luaţi pe nepregătite. "Ha ha" şi "Nu zău?"

Toate astea sună cam prea cunoscut, mă aşteptam la altceva. Şi da, karma is a bitch, mâine la aeroport sigur o să-mi întârzie avionul grav.

Mai jos nişte imagini de acum ceva timp, când zăpada încă nu era o opţiune.

Bateaux mouches

Revista presei, că a început să-mi placă:

-A fost frig rău săptămâna asta. Dacă Baile Atha Cliath era în haine de iarnă, Rzeczpospolita Polska am găsit-o degerată de-a binelea. Minus 14 grade şi vreo 20 de centimetri de zăpadă. Mi-a stat ceasul dar cred că e doar o coincidenţă. Ah, da, era să uit: flying + winter != love din diverse motive începând de la duşul obligatoriu de degivrare de la plecare care durează o veşnicie până la aterizatul pe vânt puternic pe o pistă albă.

-Taximetriştii sunt o specie aparte peste tot în lumea asta. În Paris am dat peste unul upgradat faţă de restul, care probabil a avut bani de traininguri de nesimţire în trafic ţinute în Bucureşti de şoferii de la Trompeta 3000 s.r.l. Probabil a excelat la materia „Şuntatul coloanei de fraieri încadraţi corect”. În plus cred că beneficiase şi ceva ponturi despre condusul agresiv de la şoferii de pe Matiz-urile Wu-Xing sau de pe dubele de medicamente. În Varşovia am dat peste binecunoscutul rechin de aeroport: „Come, I take you, I am gentleman”. A trebuit să fac o chestie nemaiîntâlnită, şi anume să negociez un preţ cu o nuanţă mai voalată de ridicol decât ce propusese el. Oricum, rechin corect cu chitanţier, POS şi fără faţă de recidivist. Tot în Varşovia, dar cu alt taximetrist am văzut cum se aplică regula meseriaşului „Se face roşu, apasă acceleraţia”.

-Am revăzut cu plăcere bulevardele largi din Varşovia, acum cu zăpadă pe ele. Evident, nu ştiu cum se face că la ei se circulă absolut normal. E adevărat, nu am văzut maşină fără cauciucuri de iarnă (atâtea câte am inspectat vizual). Totuşi acolo nu e metrou (în afară de o linie) şi tot traficul e pe la suprafaţă. Nu ştiu, o fi centrul mai liber şi pe la periferii mai rău...Oricum, chapeau.

Aşa, să trecem şi la miez: o discuţie de acum ceva vreme, tradusă şi adaptată.

-ai făcut mă poze pe malu senei noaptea?
-cu expunere mai mare?
>neah
>de ce?
>se vede ceva în plus?
-nu
-dar e za shit
-everybody’s doing it
-că vine vaporaşu cu ditamai reflectorul şi strică tot
-nu iese nimic
-în cele mai multe cazuri
>hmmm

Înarmat cu această informaţie am ieşit pe cheiul Senei la vânătoare de nave (nu înţelegeam eu care e treaba cu reflectorul). Cele mai multe sunt de pasageri (deşi am văzut şi unul de marfă). O parte dintre ele sunt discrete cu o lumină de restaurant pentru că asta sunt de fapt, restaurante plutitoare. Aşa e Capitaine Fracasse, deşi numele ar sugera altceva.

Totuşi, cea mai mare parte sunt cele destinate turiştilor şi turistul trebuie să vadă ceva că altfel se plictiseşte. Astfel navele au fost dotate cu reflectoare de o putere halucinantă, originalele Bateaux Mouches excelând la acest capitol cu câte 25 de reflectoare pe fiecare parte. Inutil de zis că răsare un mic soare când apare în zonă o astfel de arătare – se poate vedea în imagini cum clădirile din jur sunt luminate. Ce nu ştiu eu este ce părere au locatarii de pe malurile Senei şi şoferii de pe chei. Dar na, banul trebuie să circule, turiştii trebuie să consume.