12 December 2010

Salina Turda

În teorie, asta ar fi trebuit să se încadreze la Land der Berge dat fiind faptul că s-a petrecut pe drumul de întoarcere din Austria. Oradea-Galaţi via Turda, Tg. Mureş, popas la Daneş lângă Sighişoara pentru masă la Domeniul Dracula şi apoi Braşov, Întorsură, Buzău şi Brăila.

Totuşi nu-i pun eticheta aferentă ]n titlu pentru că nu prea are legătură. Aşadar plecare dimineaţa din Oradea, având ca energizant matinal şocul traficului, străzilor şi şoselelor din România. Chiar şi după numai 9 zile şi 2000 de kilometri diferenţa e marcantă aş zice. Părerea se mai schimbă un pic după cele 20 de minute pe A3, măreaţa autostradă Transilvania care arată binişor totuşi. Părerea revine la cea iniţială odată ieşiţi de pe A3.

Ca să nu fie toată ziua un lung drum (cum fusese ziua precedentă, 1100 de kilometri de autobahn) am zis să şi vedem ceva că oricum ajungem greu în partea asta a ţării.

Despre Salina Turda am auzit la începutul anului când s-a deschis în forma nouă. Nefiind iniţiaţi, am ajuns la intrarea veche pe strada Salinelor (potrivit, nu?). Am plătit biletul (nu tocmai ieftin din câte îmi aduc aminte) şi am intrat de la 30+ grade la sub 10. Şocul e destul de mare având în vedere că frigul e imediat după uşă şi nu e clar ce-l ţine acolo sau ce ţine căldura afară.

Spre deosebire de alte saline pe la care am mai fost, aici nu trebuie folosit nici un mijloc de transport mecanizat pentru a ajunge în salină. La Praid se coboară cu autobuzul pe un traseu în fromă de J, la Slănic Moldova se coboară tot cu autobuzul în spirală vreo 9 sau 10 niveluri iar la Slănic Prahova se foloseşte ascensorul acela dubios. Ei bine, la Turda pur şi simplu intri pe picioarele tale şi nu cobori nici o treaptă până să ajungi la camera principală. Galeria de intrare e dreaptă şi un pic descurajantă pentru că este atât de lungă încât nu i se vede capătul (plus că nimeni la intrare nu te avertizează că ai de mers sute de metri printr-un tunel lat de 1 metru şi jumătate).

Undeva după vreo 100 de metri se trece brusc de la pământ (cărămidă) în zăcământul de sare, pereţii devin negri şi lucioşi iar secţiunea tunelului devine brusc dreptunghiulară. În capătul tunelului (care să tot aibă vreo 3-400 de metri) se coteşte brusc la stânga. Pe dreapta sunt nişte camere mici în care sunt nişte utilaje/ustensile vechi de minerit şi intrarea către Mina IosifSala Ecourilor de 87 de metri adâncime. Ceea ce se poate vedea e un balcon spre un întuneric perfect unde nu bănuieşti că se ascunde un asemenea hău. Dacă totuşi nu se vede nimic, se aude. Nu degeaba e Sala Ecourilor, vizitatorii sunt invitaţi practic să hăulească, să fluiere sau să scoată ce zgomote pot şi ei să scoată şi să urmărească ecourile – care sunt ca în filme. Sincer să fiu, cuplate cu întunericul, le găsesc uşor sinistre, mai ales când rămâi tu singur cu balconul şi întunericul.

Un pic mai departe tot pe dreapta e intrarea spre Mina Rudolf, o sală trapezoidală cu adâncimea de 40 de metri. Aici totul este luminat şi amenajat (teren de fotbal, roată din aia de parc de distracţii – Turda Eye, ha ha – etc.) Intrarea în mină se face la nivelul tavanului (pentru că aşa a început şi exploatarea).

Aici e şi liftul panoramic dar coada formată te descurajează imediat. Există şi opţiunea manuală ca să zic aşa, două scări - câte una la fiecare capăt. Noi am mers la capătul opus pe pasarelele de lemn care merg de-a lungul pereţilor foarte aproape de tavan. Tot ce le ţine acolo sunt bârnele de lemn înfipte în sare.

Scara pe care am coborât (de lemn, aşezată într-o nişă săpată în sare).

Spaţiu de relaxare.

Un chioşc de informaţii cred (sau mi-aş dori).

Ascensorul panoramic cu coada aferentă.

Lângă ascensorul panoramic e surpriza şi anume Mina Tereza, care e unită de Rudolf deşi e complet altfel. Mina Tereza e o mină clopot cu adâncimea de 90 de metri şi diametrul de 70 de metri la bază. Pe fundul ei s-a format un lac cu o insulă în mijloc, fapt exploatat de actuala amenajare într-un mod reuşit aş zice. Mina Rudolf este conectată cu Mina Tereza printr-un balcon undeva pe la vreo 50 de metri deasupra apei.

Structura de clopot, insula şi podul. Se văd şi bărcile de agrement care mişună pe lac.

Evident, am mers jos la insuliţă. Acolo se ajunge cu un ascensor (aglomerat) sau pe nişte scări de data asta cam claustrofobice – pe anumite tronsoane nu au loc două persoane una lângă alta şi trebuie să aştepţi să urce cineva ca să ai loc de coborât. La intrarea în mină e un anunţ destul de îngrijorător despre faptul că dacă staţionezi în mină (cum fac persoanele venite la tratament) trebuie să porţi cască de protecţie. Aparent mai cad chestii. Cum nu era evident de unde se luau căştile (deşi mai toată lumea avea una în cap) am riscat 5 minute şi am stat fără.


Podul face face legătura cu insula. Sus se vede „balconul” care e de fapt mina Rudolf.

Amenajarea e simpatică, chiar sunt nişte reflectoare în apă iar chioşcurile de lemn sunt fanteziste.


La ieşire din mină am ales tot scările pentru că era nerealist să aştept ascensorul dacă mai voiam să ajung şi la Galaţi în acceeaşi zi.

După ce ai terminat cu minele, ai de ales, poţi să ieşi pe unde ai venit sau poţi să mergi la ieşirea nou deschisă acum odată cu renovarea. Ieşirea se numeşte Durgău după numele zonei unde se iese la suprafaţă. Spre deosebire de cealaltă ieşire, aici trebuie urcat un pic pentru a ajunge la lumină. Mai întâi prin stratul de sare...


...şi apoi prin cel de pământ.

Sus la ultimele trepte te lovesc cele 30 de grade de care uitaseşi că te aşteaptă afară. Şi acum vine partea uşor amuzantă. Ajung la ieşire, trec prin turnicheţi păşesc afară şi... nu recunosc peisajul. Am ieşit undeva între nişte dealuri pe malul unui lac sărat. Mă întorc la recepţie şi îi rog să mă dirijeze spre intrarea cealaltă unde era maşina. „Ah sigur, 3 kilometri în direcţia aia” !!! Pai stai măi omule, cum 3 kilometri că abia ce am intrat ici colea. Da, dar drumul o ia ocolit.

Oricum oamenii au fost amabili, m-au lăsat să intru la loc (aveam încă biletul) şi m-am putut bucura din nou de răcoarea din salină pentru 10 minute cât durează traversarea galeriei Franz Joseph. Ca o paranteză, peste vreo 5-6 ani toţi localnicii (dacă mai rămân) se vor numi Pedro sau Pietro – o mulţime de vizitatori erau spanioli sau italieni aduşi de bravele noastre localnice să vază ţara de unde au venit şi unde probabil nu vor mai sta mult.

Aşadar, recomand cu căldură salina Turda, cu siguranţă cea mai faină salină de la noi (de acord, are avantajul de a fi fost refăcută de curând).

11 comments:

Cristi said...

Inca odata Ardealul-i fruncea...la intrare cum este ,popor mult ca la Slanic?

Andrei C. said...

Discutabil. Noi am fost miercuri dimineata deci irelevant pentru o sambata sau o duminica cand probabil e mult mai aglomerat. Nu la intrare e problema ci la scari/lift si pe galeria Franz Joseph unde nu prea poti sa depasesti oameni care merg incet daca vin oameni din sens opus.

Cristi said...

Inteleg. Felicitari inca o data pentru plimbari si multumiri pentru ponturi!

mihaizzz said...

chiar fantezista salina asta...
promit ca o vizitez cu prima ocazie!

foarte frumoasa prezentarea si bineinteles imaginile.

numai bine.

Anonymous said...

am fost acolo acum 2 luni. merita vizitata, e o "renovare" de succes.

Alexandra said...

Trag eu concluzia din postul asta ca matale esti cam claustrofobic :P

Andrei C said...

Buei, nu chiar. Dar nu prea imi place sa ma frec de pereti/scari doar pentru ca nu e destul loc pentru doua persoane. Si sincer, la cati oameni sunt acolo, daca se intampla ceva gen stins lumina sau ceva, merge o calcatura in picioare de toata frumusetea.

Alexandra said...

uahahahaha
Cred ca ar fi o isterie totala!

laura said...

Eram foarte curioasa cum arata salina. Am tot citit ca a fost renovata, dar din pozele pe care le vazusem mi s-a parut prea frumos sa fie adevarat.

Andrei C said...

"Irina", iar tu?

Paul said...

Eu zic sa nu te agiti, pentru ca "irina" nu mai citeste comentariile dupa ce isi lasa "amprenta".

Related Posts with Thumbnails