23 December 2010

Land der Berge: Karlesjochbahn

Ziceam data trecută că povestesc despre ce e de făcut „sus” după ce ai parcurs Kaunertaler Panoramastrasse. Ei bine se poate merge şi mai sus! Bineînţeles nu cu maşina ci cu Karlesjochbahn. Ca o mică paranteză, acest „bahn” din germană nu înseamnă stradă (autobahn=autostrada deci bahn=stradă nu e o deducţie corectă) cum am aflat în această scurtă vacanţă. Cum nu mă pricep la germană, pot doar să spun că bahn e o chestie generală însemnând cale dar de obicei trebuie să fie însoţită de altceva. Poate fi autostradă, poate fi cale ferată dar poate fi se exemplu şi un traseu de telecabină (sistemul de la telecabină de la Patscherkofel se numeşte Patscherkofelbahn) sau de telegondolă ca în cazul de faţă.

Din parcarea de la 2750m porneşte Karlesjochbahn, o telegondolă nouă (pe Google Earth nu apare) care duce până sus pe Karlesjoch la 3108m să vadă şi pantofarii cum e la peste 3000 de metri (adică noi). Ce pot să zic e că n-am mai fost la peste 3000 şi a fost fain.


Staţia de vârf a telegondolei e aşezată precar într-o şa (joch parcă asta şi înseamnă) unde nu e foarte mult loc în general, d-apoi pentru aşa ceva.

Ce e interesant e că şaua e fix pe graniţă, adică Austria e într-o vale...

...şi Italia e în cealaltă vale.

În lungul văii la 13 kilometri depărtare se vede lacul Resia. Munţii din spatele lacului nu mai sunt în Italia ci în Elveţia.

Ceea ce se vede e un colţ de Italie literalmente, undeva în zonă este şi un punct cum avem şi noi la Beba Veche Triplex Confinium, unde se întâlnesc trei ţări. O poză a bornei este aici.

Cum ziceam acolo sus nu prea e mult loc, cel puţin nu orizontal, aşa că au construit o platformă de lemn unde au pus şi nişte steaguri şi simbolul Kaunertal, capra aia de munte (ibex?).

Bineînţeles, am uitat să mulţumesc vremii că ne-a permis o astfel de excursie, august pe zăpadă.

Odată coborâţi înapoi la parcare, eu am mâncat ceva mai repede şi m-am dus fuga-fuga în direcţia în care indicatorul arăta „Vizită gratis ÎN gheţar” şi cu litere mai mici, jos „O faceţi pe propria răspundere”. Într-adevăr după vreo 10 minute de mers pe un teren destul de accidentat se ajunge la una dintre limbile gheţarului în care s-a săpat un tunel în formă de C.

Nu vi se pare, gheţarul e acoperit cu o ţesătură şi nu numai aici, în general e acoperit, probabil se topeşte prea repede şi vor să ţină sub control. La intrări tunelul pare să fie făcut prin zăpadă care capătă forme ciudate la contactul cu aerul mai cald de afară.



Chiar mă gândeam „Ce gheţar de mâna a treia mai e şi ăsta, din zăpadă” (eu care nu mai văzusem gheţar) când am ajuns la zona mai adâncă unde pereţii sunt de gheaţă compactată. La început gheaţa e albă...

...dar până la urmă se ajunge şi în zona unde gheaţa a fost compactată cu destulă forţă încât să ajungă albastră, cum am văzut numai la televizor.


Mulţumit fiind de vizita gratis pe propria-mi răspundere în gheţar, am mers la maşină şi am coborât Panoramastrasse.

Toată afacerea Kaunertal a durat totuşi destul de puţin aşa că am hotărât să mai lungim întoarcerea la Innsbruck, mai ales că era ultima din vacanţa asta. Aşa că data viitoare vă povestesc despre Fernpass şi Zugspitze.

22 December 2010

Land der Berge: Kaunertal

Nu mai ţin minte cum am dat peste Kaunertal, cred că navigam cu Google Earth căutând ce să facem luni – ultima zi de distracţie în Land der Berge. O opţiune ar fi fost să mergem la Grossglockner însă parte din echipă mai fusese acolo aşa că am optat pentru ceva nou.

Kaunertal e o vale (tal înseamnă vale deci tot ce are particula tal în coada e valea a ceva) care se înfundă pe unul din cei mai mari gheţari din zonă şi unde e o staţiune de schi cu 32 de kilometri de pârtii. Staţiunea (dacă poţi să-i spui aşa) e la 2750 de metri aşa că e zăpadă şi vara acolo.

Cum eu nu sunt un fanatic al lemnelor legate de picioare, ce as putea căuta acolo? Ei bine răspunsul este Kaunertaler-Stausee Gletscherbahn Panoramastrasse – numele complet al drumului care urcă de la 1200 la 2750 metri în 26 de kilometri (uneori abreviat la Kaunertal Gletscherstrasse). Germana are calitatea asta de a uni cuvintele rezultând nişte denumiri kilometrice dar foarte sugestive.

Aşadar luni dimineaţă devreme am plecat din Axams spre Kaunertal. Autobahn-ul e mare invenţie, nu încetez să mă minunez de chestia asta. Traseul ales a fost unul panoramic.

În mod normal orice program de navigaţie te rutează prin Zams şi Prutz pentru că este mai rapid. Totuşi noi nu căutam rapid. Bucata de drum între Imst şi Kauns (cu trecere prin Wenns) e un fel de drum judeţean aparent pustiu. Spun aparent pentru că e cunoscut printre motociclişti se pare. Dacă o luaţi pe acolo mare grijă pentru că drumul e îngust şi e doar aparent liber. Te întâlneşti cu un vehicul o dată la câteva minute însă nu uita că şi celălalt conducător are impresia că drumul e liber. Nu o dată ne-am întâlnit în curbă fără vizibilitate cu motociclişti care veneau cam tare. Câteva imagini de pe acest drum.



În Kauns se revine la drumul ceva mai mare care urcă spre gheţar. La un moment dat apare şi poarta de taxare – da, şoc, trebuie să plăteşti ca să foloseşti drumul. Nu mai ţin minte exact, cred că a fost 23 sau 28 de euro pentru cei 26 de kilometri. În schimb primeşti pliant în ce limbă vrei (în limite rezonabile) cu diversele atracţii de pe parcurs. Dacă nu mă înşel sunt 39 şi sunt marcate cu câte un panou. Unele sunt puncte de belvedere, altele sunt complet neinteresante cum ar fi casa familiei X, ultima gospodărie din sat (?!).

Dar drumul...drumul... Are 29 de ace de păr (numerotate evident) şi e o adevărată lecţie de geografie pentru că trece prin diverse zone de vegetaţie începând de la foioase şi terminând cu zona alpină. La început e destul de monoton pentru că trece prin pădure dar peisajul se îmbunătăţeşte repede.

Prima oprire am făcut-o la Gepatsch Stausee, lacul de acumulare. Barajul e din acela urât (orice nu e baraj de beton în dublu arc e urât :P) dar măcar are un deversor pâlnie. Mi-ar fi plăcut să-l văd în funcţiune dar lipseau vreo 10 metri de apă cred. De pe baraj se vede oarecum unde ajunge drumul, în zona albă.

Drumul continuă pe ambele părţi ale lacului însă e interzis pe partea dreaptă (cum te uiţi în amonte) pentru că la capăt e un pod în lucru pe care până şi pietonii au interzis. Nu-i nimic, şi pe partea stângă e la fel de spectaculos.

Imediat din coada lacului începe urcarea mai serioasă. La un moment dat apare un perete de stâncă folosit de alpinişti pentru exerciţii...

...şi încep acele de păr printr-o pădure rară de pini.


Încet, încet se iese din zona cu vegetaţie mai înaltă de 20 de centimetri...

...şi se ajunge în zona alpină.

Drumul trece pe lângă Weiss See, un lac de o culoare complet ciudată, aş zice că e un turcoaz spre verde.

Şi până la urmă se ajunge şi la zona de zăpadă permanentă.

Sus e o parcare imensă (care devine neîncăpătoare chiar şi vara, după cum aveam să aflăm) unde am găsit loc uşor numai pentru că ajunsesem devreme. Sunt pe acolo o serie de magazine de suveniruri, un restaurant, un mic parc pentru copii...

În jur versanţii sunt acoperiţi de zăpadă şi se vede şi limba gheţarului. E foarte ciudat (pentru pantofari ca noi) să vezi zăpadă în august. Unul dintre cele x ratrack-uri era ieşit la îngrijit una dintre piste, spre exemplu.

Data viitoare vă povestesc despre ce e de făcut acolo sus. După ce am făcut şi noi, am mers să mâncăm la restaurant care e de fapt un fel de autoservire. Vremea fiind fantastică am mâncat pe terasă.

Câteva imagini de la coborâre.

În apropiere de Stausee.

Câteva vehicule întâlnite – o Toyota Land Cruiser din seria 40.

Un Alfa 159. Sigh...

Un R1200 GS (cred, nu daţi cu chestii contondente că nu ma pricep). Dacă aş avea curaj să mă dau pe două roţi motorizate, cu aşa ceva m-aş da.

Prin satele la ieşirea din vale.



Poate pentru că a fost ultima chestie făcută în Austria, poate pentru că a fost vremea aşa frumoasă după câteva zile de ploaie dar Kaunertal mi-a rămas în minte şi nu cred că pleacă prea curând. Nu are izul de aventură pe care îl are traversarea pe Stelvio însă are aşa un je ne sais quoi. Panoramastrasse, într-adevăr...

21 December 2010

Land der Berge: Nordkette

Nordkette înseamnă Lanţul de Nord, o denumire potrivită pentru zidul de stâncă ce se ridică la aproape 2000 de metri deasupra Innsbruck-ului, la nord de el. Telecabina care-l urcă e nouă şi e cea mai mare cu care am mers până acum. Pe deasupra e şi panoramică, numai sticlă (sau plastic, ce-o fi) de sus până jos.

E destul de mare pentru a primi un număr confortabil de biciclete pentru că pe sub traseul telecabinei e un traseu de downhill destul de mult trâmbiţat.

Datorită configuraţiei terenului, telecabina mare urcă până pe un mic platou (i-aş zice raft) unde e o staţie intermediară cu terasă, restaurant etc. De acolo se poate deja admira Innsbruck-ul.

Totuşi acolo nu eşti decât la 1900 şi ceva de metri şi Hafelekar te îmbie să mai urci. Hafelekar e staţia finală, agăţată parcă de buza prăpăstiei la 2300+ metri. Urcatul până acolo nu e o opţiune fără echipament şi o oarecare pregătire. Trei sferturi din pantă e grohotiş şi ultimul sfert e perete cu înclinaţie mare. Aşa că telecabina pare opţiunea cea mai safe.

După cum se poate observa nu există decât o singură cabină şi nu două ca de obicei (locul celei de-a doua e ţinut de o contragreutate). Între cele două staţii nu sunt stâlpi intermediari.

Odată ajuns sus cât am aşteptat restul echipei am încasat o ploaie rapidă care mă făcea să ma gândesc să cobor înapoi.

Începuse să-mi pară rău că nu mă voi putea plimba un pic însă la fel de repede cum a venit a şi plecat.

Sus în spatele staţiei e un mic platou cu o construcţie de lemn – ceva mic muzeu pentru că a fost folosită pe la 1800 pentru nişte experimente dar spre ruşinea mea nu mai ştiu de către cine şi pentru ce.

Telecabina mică urcând spre Hafelekar.

Totuşi nu peste tot e platou, spre vest platoul se îngustează serios – în cel mai îngust punct are cam 1 metru cu opţiuni stânga 400 de metri în jos spre staţia intermediară şi dreapta n sute de metri spre nimic.

Nu sunt balustrade dar dacă nu te zbenguieşti treci fără probleme.

Totuşi trebuie atenţie, cruci sunt şi pe aici.

Traseul în partea asta se înfundă pentru muritorii fără echipament de alpinism – se continuă cu un traseu pe peretele de stâncă. Dar până acolo sunt două construcţii. Una e ascunsă după o stâncă...

...cealaltă are vedere la valea Inn-ului.

Aceasta din urmă are şi un gard de piatră care se poate sări şi două balcoane (că altfel nu le pot zice). Cel de lângă casă e probabil unul dintre cele mai faine balcoane pe care le-am văzut.

Un moment de respiro în balconul cu privelişte. Europabrucke undeva în vale cu autostrada spre Bolzano.

Înapoi spre Hafelekar.

Am coborât de pe Hafelekar fix când a ieşit soarele.

Pentru că venisem la Nordkette cu autobuzul sărisem o etapă a urcării şi anume dubioşenia de funicular omidă. El face legătura între centrul oraşului şi staţia de plecare Nordkette (pe pliante se mândresc că ajungi la 2300 de metri în 20 de minute din centrul oraşului). La început funicularul merge orizontal ca un tren dar mai apoi intră într-un tunel şi începe să urce la 45 de grade – vagoanele sunt articulate între ele aşa că podeaua pe care stai e mereu orizontală. Staţia intermediară de la zoo alpin.

Ce e zoo alpin vă întrebaţi? Păi simplu, e un zoo cu animale specifice zonei de munte – marmote, pisici sălbatice, urşi, multe feluri de vulturi, capre de stâncă, lupi, etc. Am intrat acolo doar pentru că era gratis cu Innsbruck Pass, altfel era prea aproape de ora de închidere. Volierele sunt interesante, nu sunt cuşti, tu intri înăuntru prin nişte uşi duble. Bine, nu vorbesc aici de volierele cu acvile care pot să ia copii mici cu ele, doar cele cu păsări mai mici.

Ah da, au şi râşi dar erau cam timizi/leneşi aşa că i-am văzut mai bine pe autobuz...

19 December 2010

Libertate şi napolitane

A venit din nou acea perioadă din an când televiziunile dau aceleaşi imagini ca în anul de dinainte numai că schimbă titlul în n+1 ani de la Revoluţie. De fapt presupun că fac asta, n-am televizor să verific (deci unii ar putea spune că e mai rău ca înainte de '89).

La Universitate, la kilometrul 0 al ţării, există câteva mici amintiri despre ceea ce s-a întâmplat acum 21 de ani. O cruce de piatră pe scuarul din intersecţie, parcă mai e o cruce în faţă la Teatrul Naţional şi o placă pe o laterală a facultăţii de arhitectură.

Acesta din urmă e mai greu de observat. E doar puţin mai sus de locul unde ar fi acoperită de maşinile care parchează acolo şi nu e foarte mare. E din piatră care a fost gravată dar pentru că probabil nu se vedea scrisul, cineva a adăugat vopsea neagră cu o pensulă prea groasă. Rezultatul e că literele apar desenate stângaci, în grabă, cu liniile când mai groase, când mai subţiri. Mesajul e unul scurt dar puternic: "AICI S-A MURIT PENTRU LIBERTATE". Pentru cine se îndoieşte de aceasta sugerez o vizită la Muzeul Militar unde uşa comitetului central deschisă cu cheia universală AKM e cea mai puţin impresionantă chestie.

Lângă placă (aşezată într-un colţ al clădirii lângă un burlan) tronează diverse simboluri ale libertăţii câştigate. Semnături ale "artiştilor" cu spray-uri de vopsea liberi să se exprime, obscenităţi cu iz de aforism, o trimitere către site-ul unei organizaţii de dreapta(mmm, simt miros de extremism şi nu de oricare, din acela religios), un stencil cu referinţe electorale - că doar acum ne alegem conducătorii şi, cireaşa de pe tort, un stencil al unei campanii publicitare la napolitane. La napolitane. La napolitane! Toate astea cu vopsea permanentă pe o clădire monument istoric la câteva zeci de metri de kilometrul 0 al ţării. Ne-am ajuns, suntem liberi...

18 December 2010

Muzeul hărţilor


A venit acel moment din an. Nu, nu mă refer la momentul când eşti chiar încurajat să faci cumparături ca şi cum nu ar exista nimic după 31 decembrie. Mă refer la momentul când trebuie vizitat un muzeu dacă nu ai făcut-o deja în restul anului (ca să nu treacă anul fără să fi văzut un muzeu).

După cum am mai spus pe aici, am o chestie cu hărţile. Am dat de exemplu peste o librărie numai cu hărţi şi cărţi de călătorie şi am fost în extaz. Singurul dezavantaj este că e undeva aproape de Leicester Square, în Londra. În rest, numai chestii bune. Şi România are un raion destul de mare cu hărţi (de exemplu au hărţi cu Munţii Pădurea Craiului. Eu nu ştiu nici măcar unde sunt munţii ăştia, d-apoi să ştiu unde să găsesc la noi o hartă cu ei). Desigur, exagerez (parcă erau prin Apuseni...). Plus că au un calculator legat la serviciul topografic al majestăţii sale şi un plotter cu care pot să-ţi printeze ce ai nevoie de acolo. Dar am divagat...

Deci hărţi. Acum o săptămână am primit pontul că în Bucureşti ar exista un muzeul al hărţilor cu o colecţie chiar impresionantă. Majoritatea exponatelor au fost donate de Adrian Năstase. Aşa vreau să eu să ajung când voi fi mare, să zic: „Nu mai am loc de astea în subsolul palatului şi nu vreau să le duc în grajd sau în vinotecă. Luaţi-le şi voi şi faceţi ceva cu ele. Un muzeu de exemplu...”

Lăsând gluma la o parte, un Muzeu al hărţilor suna promiţător aşa că sâmbătă m-am înfiinţat la numărul 39 pe strada Londra. Casa e o vilă veche şi nu e foarte evidentă însă cele câteva steaguri anunţă existenţa muzeului. Denumirea completă e Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi dar pentru că nu a fost destul loc nici pentru hărţi, deocamdată cărţile (bisericeşti, din ce am înţeles) aşteaptă în depozit. Din partea mea pot să aştepte liniştite.

Aşa cum am bănuit, nu era nici o coadă. Eram singurul amator de cartografie pe moment, dacă nu cumva şi primul din zi. Ghiduţa (Ghiduşa?) a fost amabilă, mi-a explicat ordinea de vizitare şi mi-a luat cei 5 lei pentru bilet (bilet pe care scrie 10.000 lei şi are seria 0004537; sunt curios dacă asta înseamnă că sunt al 4537-lea vizitator).

Am să spun de la început că a fost fascinant, unul dintre cele mai interesante muzee pe care le-am vizitat. Desigur, e o chestie subiectivă, dar măcar un pic interesant tot e.

Poze nu ai voie să faci aşa că o să vă relatez în scris ce am văzut. Oricum nu ar fi avut nici un farmec, poate doar pentru atmosfera muzeului aşa. Hărţile încep de pe la 1500 şi merg până în perioada interbelică (observaţie proprie, din ce am văzut pe acolo). Ce e interesant e că mai toate hărţile vechi sunt greşite flagrant în comparaţie cu ceea ce ştim acum în materie de proporţii, poziţionare a reperelor unele faţă de altele, etc. Cred că pur şi simplu atât se putea face pe vremea respectivă cu informaţii de la călători, cu observaţii proprii fără ajutorul unor instrumente şi fără posibilitatea să vezi de sus ceva. De asemenea unele sunt „greşite” pentru că folosesc o perspectivă ciudată, ca şi cum ai privi sub un unghi de 45 de grade.

Unele dintre hărţile „greşite” sunt disproporţionate aproape grotesc, aducând la acceeaşi latitudine localităţi care acum e clar că nu sunt aşa, râuri care nu au cursul corect trasat, etc. Totuşi trebuie menţionat că hărţile erau făcute la Amsterdam, Paris sau Viena şi probabil era acceptabil un anumit grad de „aproximativ” când vine vorba de nişte teritorii sălbatice la mii de kilometri distanţă (ale căror locuitori nu ştiu sigur cât erau de familiarizaţi la vremea respectivă cu noţiunea de hartă).

Cea mai amuzantă mi s-a părut o hartă franceză (Paris, 1693) destul de detaliată, cu principatele. Numai că, atunci când vine vorba de denumirea principatelor te apucă râsul. La Valahia scrie mare „MOLDAVIE appele par des autres VALAQUIE” iar la Moldova scrie evident „VALAQUIE que des autres nomment MOLDAVIE”. Un fel de „Nu înţeleg eu exact ce se petrece acolo, e Moldavie, e Valaquie dar naiba ştie care-i care. Fac harta aşa şi gata.”

O altă hartă arată ceea ce nu poate să fie decât Jiul dar sub denumirea de Rhabon (pe altă hartă e Zul). Denumirea nu ar fi o problemă, dar faptul că Napuca e pe Jiu cred ca e. De asemenea faptul că Apulum e pe Olt iar e o problemă. Pe alte hărţi Brăila e la nord de Galaţi, Galaţiul e pe Prut (Pruth) iar Siretul nu există şi e figurat doar ca un braţ terminal al Prutului, sunt două de Tulcea, Mangalia e cam la acceaşi latitudine cu Măcinul, Bucureştiul e pe un râu numit Teltz nu pe Dâmboviţa care e mai la vest, etc.

O chestie interesantă este existenţa unei ţări Romania la sud de Bulgaria, ocupând parte din teritoriu Bulgariei actuale şi Turcia până la Constantinopol. Apare pe mai multe hărţi şi se pare că e de fapt Rumelia dar totuşi e interesant cum denumirea am preluat-o noi mai târziu. Asta apare pe o hartă făcută de Mercator în 1578 dar şi pe altele.

Grafia şi denumirile sunt absolut delicioase, probabil depinzând de limba în care se încerca reproducerea sunetelor. Astfel apar următoarele corespondenţe (selecţie, lista e interminabilă):
Bucureşti---Bucheresch
Tulcea---Tulcar
Caraorman---Caraharman
Râmnic---Rebnick
Argeş---Argisch
Mangalia---Magnegalia
Dobrogea---Dobrutzische
Tecuci---Tekusch
Brăila---Brailow sau Ibrail
Braşov---Corona Stephano Polis
Galaţi---Galacz

O altă chestie interesantă care se poate observa este cum s-a schimbat geografia în timp. De exemplu, Dunărea la Galaţi avea o multitudine de braţe şi insuliţe. Pe hărţi apar lacuri dispărute între timp cum ar fi Crapina (care a existat până în anii 80). Dâmboviţa în Bucureşti la începutul secolului era canalizată dar nu toată, zona Ciurel era încă sălbatică şi mlăştinoasă. Gura Portiţei era pe atunci chiar o gură de comunicaţie între lac şi mare şi nu era singura, mai exista şi Periteasca cam pe unde e Periboina azi.

Ca hărţi de menţionat la care am rămas câte 15-20 de minute să le studiez (fapt ce a făcut-o pe ghiduţă să vină să investigheze de ce nu mă mai mişc din loc) am aşa:

Harta Căilor Ferate din 1922 – mare tristeţe mare pentru că ce se vede pe harta respectivă este şi stadiul actual al reţelei de căi ferate, ba în unele cazuri chiar mai puţin. Sigur, între timp unele au devenit căi duble, au fost electrificate, etc. dar ca întindere părea să fie cam la fel. Spre exemplu acolo apare Tunelul Izvor ca fiind în construcţie, tunel care nu a mai fost finalizat şi nici nu cred că va mai fi. De asemenea apare ca proiectat tronsonul Braşov – Buzău, tronson care nu a mai fost finalizat acum fiind doar un apendice Braşov-Întorsura Buzăului. Alt proiect despre care nici măcar nu am auzit să se fi început este o cale ferată Anina-Bozovici cu ramificaţie spre Baziaş. La momentul respectiv conform hărţii se putea ajunge de la Mărăşeşti la Soveja pe o cale ferată îngustă. Interesant e că multe tronsoane erau trecut ca fiind private în administrarea CFR (Braşov-Sibiu) sau private cu administrare proprie (Ploieşti-Mâneciu).

Harta Bucureştiului – 1899, Institutul Geografic al Armatei. La asta cred că am pierdut cel mai mult timp încercând să identific diverse detalii. De exemplu, Iuliu Maniu era Şoseaua Bolintinu şi pe ea se afla Pirotechnia Armatei (pe locul actualei Politehnici) şi alte construcţii militare de unde şi denumirea de mai târziu a cartierului Militari. Că tot mă întrebam de unde vine denumirea, acum ştiu. Tot aşa, ceva mai la sud erau taberele pentru Regimentele 21 şi 6 şi proprietăţi ale „Ministerului de Resboi” – Drumul Taberei sună cunoscut? Magheru nu exista însă era plănuit, pe hartă apare trasat aşa ca de probă. Bulevadrul Mărăşeşti era pe atunci al Neatârnării şi pe el era Uzina de Gaz. Interesant, pentru că azi acolo e sediul GDF Suez, probabil nu întâmplător. Bucureştiul se termina pe atunci la Cora Lujerului, cimitirul Sf. Vineri de pe Griviţei, Rondul 2 de pe Kiseleff (azi e Arcul de Triumf acolo), intersecţia Lacul Tei cu Colentina, Piaţa Sudului şi Cimitirul Bellu (asta aşa în sensul acelor de ceasornic). O altă chestie interesantă e că în nord şi est apar multe terenuri pe care scrie „Proprietatea Xulescu”, probabil boiernaşii vremii.

General Karte des Furstenthums Walachei – Viena, 1867 – o hartă imensă la scara 1:288.000. Altitudinile sunt date în stânjeni. Detaliile sunt remarcabile. De exemplu pe hartă apare pe graniţa cu Transilvania vârful Vânătura Butian cu vreo 1300 de stanjeni (evident, ceea ce azi ştim sub numele de Vânătoarea lui Buteanu). Lângă Braşov se vede Zizinul (Zazjon) iar lângă Galaţi se văd localităţile Kosti, Monolaki şi Wadu Lungului. Pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu geografia împrejurimilor Galaţiului, în ziua de azi două dintre satele aflate imediat în afara oraşului se numesc Costi şi Odaia Manolache iar unul dintre cartierele nordice e Vadul Ungurului.

Muzeul are multe hărţi, atât de multe încât nu a fost loc pentru toate şi unele sunt agăţate la o înălţime incomodă pentru studierea oricăruie detaliu. După vreo două ore şi jumătate am considerat că ajunge (nu ştiu când am mai petrecut aşa mult timp într-un muzeu) şi am zis că mai revin. La ultimul etaj sunt multe hărţi cu alte ţări care nu-mi suscită la fel de mult interesul. Pentru că am citit pe Metropotam că dacă vrei vreo hartă ar putea să ţi le trimită pe email am întrebat dar Ghiduşa nu ştia de un astfel de aranjament însă a zis că se interesează (e nouă deci e normal). În schimb mi-a arătat un album care ar fi fost editat acum ceva vreme (si e în curs de reeditare) cu o parte din hărţi scanate. Dihania arăta promiţător, mai ales că era să-mi sucească o încheietură când i-am preluat întreaga greutate. Totuşi am rămas oarecum dezamăgit de rezoluţia proastă. Nu văd sensul să foloseşti o hârtie foarte bună şi să scanezi în bătaie de joc. Mă rog, poate n-am privit eu destul de atent.

Oricum recomand călduros o vizită pe acolo.
Related Posts with Thumbnails