Cinci trecători

Neştiinţific vorbind, trecătoarea e un loc de pe munte cu altitudinea cea mai joasă care permite trecerea de pe un versant pe celălalt şi e de obicei propice construirii unui drum. Dată fiind altitudinea, drumul respectiv este cel mai probabil unul foarte pitoresc. Prin şcoala generală şi prin liceu am tot învăţat despre cele mai importante trecători şi defilee de la noi cum ar fi Prislop, Şetref, Tihuţa, Topliţa-Deda, Ghimeş-Palanca, Rucăr-Bran şi alte denumiri care rămân fără însemnătate până la vizitarea locului cu pricina. Fiind în zonă, într-una din zilele de şedere în Botiza am plănuit o excursie prin pasul Prislop, întoarcere la Vatra Dornei prin Tihuţa, Bistriţa şi apoi înapoi în Maramureş prin Şetref. Zis şi făcut.

Am plecat nu prea dimineaţă din Botiza pe drumul spre Vişeul de Sus unde trebuia să mă interesez de programul mocăniţei pentru a doua zi (da, va urma şi episodul mocăniţa). Am luat-o din nou pe scurtătura din Bogdan Vodă spre Vişeul de Jos prin satul Bocicoel. De data asta am oprit sus pentru a admira priveliştea. Panorama e făcută spre satul Bogdan Vodă de unde veneam.

Tot drumul pe care am venit.

Coborârea spre Bocicoel.

Am continuat drumul până în Vişeul de Sus unde am aflat programul mocăniţei (noroc chior, doar în ziua următoare era programată să funcţioneze, din motive tehnice). Mai departe, am continuat spre est şi am ajuns la Borşa unde am oprit în staţiune pentru a merge la Cascada Cailor. Din păcate telescaunul nu mergea şi panta de urcat era mai mult un săniuş de noroi aşa că am renunţat şi ne-am mulţumit cu priveliştea.

Din staţiunea Borşa pasul Prislop este aproape. Ca să dau câteva informaţii, este vorba de pasul cel mai înalt din ţară cotat cu 1416 metri şi separă Moldova de Transilvania. (later edit: de fapt nu e cel mai înalt. Cea mai înaltă trecătoare din România, din câte ştiu, e pasul Urdele, 2141m, situat pe DN 67C, Transalpina. Nu ştiu de ce rămăsesem blocat pe Prislop, probabil din cauza îndoctrinării din timpul orelor de geografie.) Urcarea dinspre Transilvania e abruptă, coborârea prin Moldova e mai lină. Acolo unde şoseaua atinge punctul cel mai înalt este o parcare destul de mare, vreo două cabane o biserică destul de mare în construcţie şi un monument dedicat lucrării de amenajare a drumului şi oamenilor care au lucrat la el. Nu sunt sigur de culoarea aleasă...

De langă el se poate admira panorama spre Transilvania.

Spre Moldova nu se poate admira mare lucru, e totul împădurit şi nu se poate vorbi despre o panoramă. Continuând spre Iacobeni, drumul trece prin diverse sate cu aspect total schimbat. Pe harta mea era indicat un drum spre Sângeorz-Băi care trece prin pasul Rotunda însă s-a dovedit a fi un drum forestier. Rămâne pe altă dată. La Iacobeni se face dreapta spre Vatra Dornei şi începe calvarul. Drumul e în reconstrucţie/lărgire/amenajare şi alte operaţii care îl fac mâncător de nervi, asta dacă ai undeva de ajuns. Cum eram în vacanţă, nu prea a contat. Sunt vreo 15 kilometri până la Vatra Dornei unde am găsit orăşelul foarte animat. Am revăzut cu drag strada principală cu pizzeria Les Amis (amintiri de clasa a 10-a), gara

şi pârtia de schi.

Timpul nu a permis o vizită mai lungă pentru că mai era mult de mers. A urmat pasul Tihuţa (1201 metri) pe care vreau să-l laud cum pot mai bine. Din păcate drumul e tot în amenajare sălbatică şi nu am putut să opresc pentru fotografii. Câteva tronsoane sunt terminate şi pot să spun că va fi cel mai frumos drum din ţară când va fi terminat. Cadrul natural este nemaipomenit şi când spun asta simt din nou gust de ciudă că nu am oprit nicăieri. Nu am cum să conving fără câteva imagini. În punctul cel mai înalt am mers direct pe spărtură de piatră ferindu-mă de excavatorul din stânga şi de basculanta din dreapta. Coborârea e şi ea un coşmar din cauza prafului. Chiar şi aşa, nu pot să-mi schimb părerea şi abia aştept să văd drumul terminat. După ce se iese din munţi se intră într-un sat aproape continuu care ţine până în Bistriţa. Acolo se face dreapta spre Năsăud. După Năsăud se intră pe tronsonul de drum care însoţeşte calea ferată Salva-Vişeu, altă denumire familiară de la orele de geografie. Într-adevăr, are de ce să fie menţionată. Ea a făcut legătura Maramureşului cu restul ţării şi a necesitat un efort susţinut din cauza reliefului. E mai mult o succesiune de viaducte şi tunele la care au muncit şi murit o mulţime de oameni. Drumul rutier trece în Maramureş prin pasul Şetref (818 metri) în timp ce drumul de fier îşi face loc pe dedesubt, prin munte. Maramureşul văzut din pasul Şetref arată cam aşa:

Odată trecut Şetreful, Botiza e la o aruncătură de băţ.

Pentru a acoperi în întregime drumurile principale din regiune şi la sfatul gazdei în altă zi am pornit în partea opusă, spre Baia Mare. Am făcut şi un mic ocol prin Ieud pentru a vedea cea mai veche biserică din lemn din Europa, monument aflat pe lista patrimoniului mondial al umanităţii. De lângă ea undeva departe se poate vedea o altă biserică.

Am urmat drumul spre Sighet însă în Vadul Izei am luat direcţia Baia Mare prin pasul Gutâi (~900 metri). Peisajul e cu totul altul. Se merge prin pădure de fag printre dealuri nu foarte înalte. De sus din pas nu se vede mare lucru din cauza copacilor. Coborârea e foarte antrenantă, unele curbe sunt cam la 220 de grade. Serpentinele ţin până aproape de Baia Sprie unde se face stânga spre Cavnic. Deşi mai erau 16 kilometri până la Baia Mare, coşul de fum de la combinat se vedea clar. Are 351 de metri înălţime şi este cea mai înaltă structură din România şi al treilea coş ca înălţime din Europa. Revenind la ale noastre, Cavnic e o fostă aşezare minieră care acum trăieşte şi din turism, în jur fiind numeroase pârtii de schi. Imediat după Cavnic e pasul Neteda (1040 metri). La ieşirea din pas se poate admira din nou o privelişte splendidă.

Petele roşiatice din imagine sunt ferigi. Foarte multe ferigi. Urmează satul Budeşti. În zona aceasta e un păienjeniş de drumuri judeţene şi am ales unul dintre ele, care trece prin Ocna Şugatag. Înainte de Ocna Şugatag am oprit la intersecţia cu drumul spre satul Breb.

Drumul trece printre pajişti cu genţiane şi meri. Din nou, un loc foarte plăcut.

Din Ocna Şugatag mai sunt puţini kilometri până în Bârsana şi bucla e completă. Cinci trecători care merită văzute.

PS: Ca fapt divers, o genţiană a avut un parcurs mai puţin obişnuit. Culeasă de pe pajiştea de lângă borna 85 a drumului judeţean 109F, a ajuns într-un tomberon din Galaţi. Înainte să o arunc în tomberon m-am oprit puţin uitându-mă la ea reflectând la parcursul florii. Cerşetorul care căuta în gunoi s-a oprit şi el din activitate uitându-se la mine. Probabil arătam ciudat blocat aşa cu floarea în mână în faţa tomberonului...

Maramu'

Dacă Europa ar avea un centru, geografic vorbind, unde ar fi acela? Pare-se că în Maramureş! Încă de la începutul secolului trecut, undeva în pădure aproape de graniţa cu actuala Ucraina se află instalată o bornă care marchează acest fapt. Pe parcursul timpului am tot auzit multe despre această parte a ţării însă nu am avut ocazia să o văd. Asta până acum câteva zile.

Pornind din Galaţi, Maramureşul e cam la 600 de kilometri depărtare ceea ce face ca drumul să ocupe o mare parte din zi. Odată ajuns în Maramureş rămâne de căutat locul cazării care în cazul de faţă a fost pensiunea Ana Orghici din satul Botiza. Mâncarea tradiţională şi băutura sunt la discreţie ceea ce face ca experienţa maramureşană să fie completă.

Panorama asupra satului am făcut-o în ziua a patra de stat acolo, singura zi în care am rămas în sat şi am plecat trailblazing pe deal prin fâneţe.

Curios, nu mirosea a iarbă aşa cum mă aşteptam, însă experienţa a fost oricum plăcută.

În Botiza se ajunge urmând un drum lateral din drumul judeţean care leagă Săcelul de Vadu Izei. Asfaltul de pe acest drum lateral se termină în Botiza deşi drumul continuă încă 35 de kilometri până în Groşii Tibleşului fiind accesibil doar căruţelor şi iubitorilor de offroad.

În Botiza nu e mare lucru de făcut, în afară de a te plimba pe dealuri şi a da o raită prin sat. În restul zilelor am pus maşina la lucru şi am vizitat cât am putut din Maramureş.

Prima zi a fost ploioasă dar asta nu ne-a împiedicat să pornim la drum. La vreo 15 kilometri de Botiza, sau mă rog, de intersecţia cu drumul spre Botiza, pe drumul spre Sighetul Marmaţiei se află mânăstirea Bârsana pe care am fost sfătuiţi să o vizităm. Într-adevăr, construcţiile sunt aparte şi locaţia la fel.

Locul e vizitat de mai toată suflarea care trece prin Maramureş, mai ales de străini.

Mai departe, la Sighetul Marmaţiei am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului amenajat în clădirea închisorii. Parcursul prin celule e impresionant şi necesită câteva ore bune. Nu are rost să povestesc, trebuie văzut. Eventual când nu sunt şi diverşi ţărani de oraş care se pozează printre gratii rânjind.

Dacă tot am ajuns la Sighet, mai sunt puţini kilometri până la Săpânţa aşa că am dat o fugă şi până acolo. Sunt două puncte de interes: cimitirul vesel şi cea mai înaltă biserică de lemn din Europa. E vorba despre biserica mânăstirii Peri care are 78 de metri înălţime.

A doua atracţie, de care am tot auzit, cimitirul vesel, e cam dezamăgitoare. Sunt multe cruci, întradevăr viu colorate...

...însă după vreo 20 de epitafuri numele şi faptele încep să se cam repete. Am încercat să găsesc pe cel cu "Trecatorule, aici la 2 metri ma odihnesc eu si privesti tu. Ce n-as da sa privesc eu si sa te odihnesti tu!" dar m-am lăsat păgubaş. Plouase şi o bună parte din cimitir era inundată. Sincer, nu înţeleg ce văd străinii la acest loc din moment ce nu pot citi ce scrie pe cruci, pot doar să le admire coloritul.

Întoarcerea am făcut-o pe drumul paralel care trece prin Vişeuri. Acesta trece foarte aproape de graniţă prin pădure şi apoi printr-o suită de sate pitoreşti pline de case viu colorate (daca ar fi ciuperci, sigur ar fi otrăvitoare) cum ar fi Rona de Jos sau de Sus. Întoarcerea în Botiza ar dura ceva mai mult pentru că ar trebui mers până în Moisei pentru a întoarce. Din fericire există o scurtătură din Vişeul de Jos prin satul Bocicoel care trece dealul şi ajunge aproape de intersecţia cu drumul spre Botiza. Mai multe despre scurtătură, data viitoare.

Slănic Moldova & Tg. Ocna

Recunosc, am minţit. A doua zi după ce am venit de la Braşov s-a ivit ocazia unei excursii scurte la Slănic Moldova, ocazie de care am profitat bineînţeles. Drumul duce din nou pe la Oneşti, pe acelaşi drum infect, însă se continuă spre Tg. Ocna, nu spre Oituz. Localitatea Slănic Moldova este situată între două dealuri şi este destul de extinsă însă numai ultima parte este staţiunea propriu-zisă.

Am parcat maşina lângă terenul de fotbal din centru (care, apropo, e într-o groapă) şi am luat-o la pas prin staţiune.

Staţiunea are accente puternice de pensionarism dar încearcă să scape de ele. Dovadă faptul că în parc nu sunt numai pensionari, ci şi cupluri mai tinere. Nu ştiu exact cum stă treaba cu administrarea staţiunii însă e clar că cineva se străduieşte din răsputeri. În general s-a renovat cam tot ce era de renovat în centru şi chiar se construiesc clădiri noi. Din păcate relieful dă bătăi de cap în sensul că firul de apă care străbate staţiunea e cam năbădăios şi a fost canalizat cu prea mult timp în urmă drept pentru care a început să distrugă malurile. În special în porţiunea cu izvoarele problema e mai pronunţată. Apropo de izvoare. Au fost descoperite de câteva sute de ani şi cică ar fi bune pentru tot felul de afecţiuni. Sunt multe la număr şi deşi sunt apropiate, fiecare are altă compoziţie şi alte proprietăţi. Eu mi-am încercat norocul cu nr. 1 bis însă nu am fost inspirat pentru că era să-mi revăd micul dejun. Gustul a fost oribil din cauza componentei sulfuroase şi am rămas cu un gust sălciu în gură până la prânz.

Prânzul l-am luat aproape de cazinou, care a fost renovat.

După masa de prânz ne-am întors la maşini şi am plecat spre Tg. Ocna pentru a coborî în salină. Pentru 13 lei urci în autobuz şi porneşti în jos în mina Trotuş (nu e singura mină de aici, Trotuş e cea deschisă vizitării).

E a treia salină pe care am vizitat-o (am mai văzut-o pe cea de la Slănic Prahova unde se coboară cu un ascensor de coşmar şi pe cea de la Praid unde se coboară tot cu autobuzul). La Praid autobuzul merge relativ drept şi coteşte uşor la dreapta. Culoarul e foarte îngust şi autobuzul abia trece (cel puţin asta e senzaţia). La Tg. Ocna ideea e alta. La început autobuzul merge drept, fără să coboare o bucată de vreo 200 de metri pe o galerie îngustă, arbitrată de un semafor. După galerie începe distracţia. Tunelul se lărgeşte confortabil dar începe să coboare în spirală. Şi coboară...şi coboară...3 kilometri şi jumătate. Fiecare spiră reprezintă un nivel care a fost exploatat deja. Denumirea corectă este "orizont". Ţinta autobuzului este orizontul 9 (drumul se continuă spre orizonturile 10 şi 11).

Imediat după uşa de la intrare pe dreapta se află biserica cu hramul Sf. Varvara, protectoarea minerilor.

Galeria se continuă la stânga şi se intră în salină. După ce am văzut salina de la Praid nu am cum să nu fiu un pic dezamăgit. Din cauză că metoda de exploatare este diferită, în loc de o singură cameră imensă înaltă de câteva zeci de metri spaţiul salinei este ca un fagure.

De fapt fagure este impropriu spus, e de fapt o cameră imensă al cărei tavan este susţinut de coloane aşezate regulat, de aceea nu există impresia de spaţiu mare deschis pe care o ai la Praid de exemplu. Este aproape de sfârşitul programului aşa că nu mai e multă lume. În general sunt oameni veniţi la tratament. Sunt amenajate locuri de joacă pentru copii, terenuri de baschet şi de fotbal şi chiar şi o fântână arteziană.

Mai este şi o cafenea, un magazin de suveniruri, un punct de prim ajutor şi un mini muzeu al sării.

Zilele trecute am citit un articol într-un ziar chiar despre salina aceasta. La sfârşit zicea că în salină e linişte (nu prea - mai ales dacă se joacă fotbal - şi pentru că primul impuls al multora, când intră în salină, este să dea un răcnet pentru a verifica proprietăţile acustice ale încăperii). Tot articolul spunea că nu sună telefonul mobil. Probabil numai dacă îl închizi pentru că busola Vodafone afişează mândră pe ecran Salina Tg. Ocna. Oricum, dacă sunteţi prin apropiere, merită vizitată, măcar pentru curiozitate.

Ei şi acum Miscellanea ia vacanţă vreo trei săptămâni, cum am mai promis...

Piatra Craiului

La 30 de kilometri de Braşov lângă Zărneşti se înalţă culmea Pietrei Craiului. Ea străjuieşte intrarea în culoarul Rucăr-Bran, pe partea dreaptă. Stânga e acoperită de Bucegi. Ca să fie mai clar, Google Earth e foarte folositor.

Zona centrală este ocupată de Făgăraş (se vede clar lacul de acumulare de la Vidraru). Masivul din dreapta imaginii – Bucegii. Vis-a-vis de culoarul verde se vede o formaţiune ca o lamă de cuţit, uşor curbată. Nu pare cine ştie ce, pe lângă Făgaraş şi Bucegi. Odată ce ieşi din Braşov şi te îndrepţi spre Râşnov îţi schimbi părerea subit. Comparaţia cu lama de cuţit e cât se poate de potrivită şi prima întrebare care se iveşte este „Cum (naiba) se poate urca acolo sus?” nu atât ca provocare cât ca o curiozitate. Deşi nu ai crede, sunt multe căi de a urca din diverse părţi.

Ziua 7

Ultima zi de activitate pentru întâlnirea de anul acesta, vineri a fost rezervată pentru o tură pe Piatra Craiului. Vremea a fost frumoasă însă ne-am trezit relativ târziu şi nu am putut profita pe deplin. Traseul ales începe la cabana Plaiu Foii. La cabană se ajunge din Zărneşti pe un drum care necesită o oarecare răbdare. Din nou, locaţia este destul de populară şi drumul nu e pustiu (din când în când mai trece câte un SUV în viteză şi trebuie să ridici geamurile ca să nu mănânci praf). La cabană drumul de bifurcă însă maşina am parcat-o acolo. Cabana arată destul de îngrijit.

Lângă cabană se află un post de Salvamont permanent, responsabil pentru toată zona. Tot în împrejurimi se construiesc sau s-au construit deja un număr de case de vacanţă.

Unii vin cu elicopterul să vadă progresele făcute la construcţia casei.

Glumesc. Cel mai probabil elicopterul (un Eurocopter EC120 – m-am documentat, he he) aparţine firmei Cobrex din Braşov prin a cărei bunăvoinţă s-a materializat un parteneriat cu Salvamontul.

Traseul pe care am hotărât să-l parcurgem începe la cabană şi continuă pe drumul forestier care o ia la stânga la răscruce. Abia după vreo 20 de minute de mers rapid se ajunge într-un loc în care nu s-ar mai fi putut continua cu maşina (din cauza unei bariere). Aici e o pajişte destul de plină de corturi şi de maşini venite pentru un grătar. Unii au venit cu rulota.

Traseul, că tot îl menţionez, este cel ce duce la vârful La Om prin locurile numite La Zăplaz şi La Lanţuri şi pe la refugiul Spirlea. Din pricina orei înaintate (şi din cauza dificultăţii traseului) am hotărât să urcăm numai până la refugiu. Drumul merge de-a lungul unei văi şi devine din ce în ce mai abrupt până când valea se îngustează prea mult şi dacă s-a merge de-a lungul ei nu s-ar mai putea urca. Drept pentru care drumul coteşte brusc prin pădure şi o ia pieptiş. Urcarea barbară durează cam 15 minute şi se ajunge direct la refugiu, la 1410 metri altitudine. Aici ne tragem sufletul şi admirăm priveliştea.

Se poate vedea creasta în toată splendoarea ei însă tot nu e evident cum se poate urca. Cu binoclul am desluşit traseul doar pentru că am văzut oameni urcând. Tot cu binoclul am putut vedea şi norocoşii de pe creastă. Spun norocoşii pentru că eu mai am de aşteptat până să ajung acolo. Totuşi mai aveam un pic de timp la dispoziţie aşa că am hotărât să mai mergem o bucată până la zona numită La Zăplaz. Panoul avertizează că traseul e doar pentru turişti experimentaţi şi e inaccesibil iarna. Într-adevăr cărarea se îngustează şi terenul devine din ce în ce mai accidentat. În sfârşit ajungem la peretele de stâncă, traseul continuând paralel cu el până la un loc accesibil probabil. Noi ne-am oprit aici pentru că panta era de fapt un grohotiş şi nu eram nici echipaţi nici experienţă cu astfel de teren nu aveam aşa că am hotărât să nu riscam. Ne-am oprit pe un petec de iarbă cu spatele la perete şi am mâncat. Priveliştea nu e nemaipomenită, tot ce se poate vedea sunt creste de munţi „domestice” adică joase şi împădurite. Făgăraşul e un pic spre stânga dar e obstrucţionat de terenul pe care tocmai am urcat. Înainte să o luăm înapoi am explorat un pic locaţia, cu grijă pentru că petecul de iarbă era înclinat la 45 de grade şi unde nu era iarbă era grohotiş.

Pe o stâncă singuratică se află o placă montată în memoria unui tânăr de 18 ani, Matei Alexandru, care şi-a pierdut viaţa acolo în 1992. Acest lucru ne aduce aminte de faptul că Piatra Craiului este un masiv dificil şi periculos, chiar şi pentru cei mai experimentaţi (ultimul om a murit acolo acum aproximativ o lună de zile, pe 8 iulie. Noi am fost acolo pe 3 august.) Pe o notă mai pozitivă, la baza peretelui, într-o adâncitură am găsit un petec de zăpadă. Am mers pe zăpadă în august la aproape 30 de grade Celsius. Unii dintre noi au şi alunecat pe ea (petecul era de fapt o movilă de vreo 2 metri înălţime de zăpadă murdară, ultimele rămăşiţe din iarnă).

Drumul de înapoiere a decurs fără probleme deşi necesită atenţie sporită în porţiunile cu grohotiş sau cu pantă pronunţată.

Am ajuns acasă în timp util pentru a putea încropi şi un grătar ca să marcăm finalul celei de-a patra ediţii de Zizin Fest. Ziua a 8-a nu merită menţionată pentru că a constat doar în lăsat oameni prin diverse locuri în Braşov şi un drum spre casă destul de aglomerat şi plin de şoferi indisciplinaţi şi inconştienţi.

Şirul de aventuri care a început cu decolarea de pe Băneasa de acum 4 luni şi jumătate s-a terminat abrupt şi am revenit la realitate unde trebuie plătit preţul pentru această escapadă.

Transfăgărăşan!

De când am auzit prima oară de el Transfăgărăşanul m-a fascinat. O şosea care trece pe la 2000 de metri altitudine, prin tuneluri, peste cel mai înalt baraj din ţară...Trebuia să-l văd. Joi, 2 august, mi s-a împlinit dorinţa.

Ziua 6

Trezirea nu foarte de dimineaţă s-a făcut pe o vreme însorită. În sfârşit, vremea ţine cu noi! De data asta doar o maşină s-a umplut. La ora 10 şi jumătate ieşeam din Braşov pe drumul spre Sibiu. Prevenit fiind din timp, m-am înarmat cu răbdare. Şi asta pentru că DN1 spre Sibiu este în curs de lăţire/reparaţie aşa că sunt o mulţime de semafoare (majoritatea le-am prins pe roşu). Calvarul (pentru că încet încet în asta se transforma) se termină după Arpaşu de Jos unde, cu multă răbdare (din nou) se face stânga şi se intră pe faimosul DN 7C. Indicatoarele informează că în doar 35 de kilometri eşti sus la Bâlea Lac. Drumul nu e foarte spectaculos până la Bâlea Cascadă. Acolo se simte deja că locaţia este una foarte comercială. Nu am avut loc să parchez (nu normal cel puţin). Ne-am învârtit în jurul cabanei şi ne-am urcat prompt înapoi în maşină.

De la Bâlea Cascadă începe distracţia. Drumul e mai aglomerat decât mă aşteptam, chiar dacă este joi. Nu vreau să-mi imaginez ce e aici sâmbăta. Tronsonul Bâlea Cascadă – Bâlea Lac este cel mai periculos şi este deschis numai în timpul zilei între 7 şi 21, asta când permite vremea, adică vreo trei luni vara. După ce se trece de zona cu prăpastie în dreapta (în care dacă ai cădea cu maşina ţi-ar da restart jos la Bâlea Cascadă – scenariu de McRally) se ajunge în zona spectaculoasă din punct de vedere vizual. Şoseaua urcă o vale cheală şi destul de abruptă, drept pentru care sunt numai serpentine. Din păcate vremea nu e optimă şi vizibilitatea scade rapid odată cu altitudinea. Undeva aproape de Bâlea Lac am tras dreapta într-o alveolă ca să putem vedea şi noi câte ceva.

Şi panorama...

Probabil puţine sunt zilele din an când vizibilitatea e nelimitată (cum am văzut în fotografii). Nu a fost să fie. Ne-am urcat înapoi în maşină şi am urcat rapid la Bâlea Lac. Acolo era şi mai multă lume şi loc de parcare am găsit relativ greu, chiar lângă intrarea în tunel.

Planul nostru era să urcăm pe un traseu scurt de o oră până la vârful Vânătoarea lui Buteanu, 2507m. Faptul că nu vedeam la 20 de metri în faţă a cântărit mult în luarea deciziei de a lăsa urcarea pe altă dată. Ne-am mulţumit cu o tură de lac. Locul e aglomerat şi, în ciuda faptului că şi noi am urcat cu maşina aici, îmi dau seama că multă lume nu are ce căuta aici. Este vorba despre acel tip de oameni care lasă pet-uri de bere lângă locul unde au făcut grătar, pantofari în cel mai rău sens al cuvântului.

Pe malul estic al lacului zace cadavrul unui ratrack. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, bănuiesc că a fost prins de o avalanşă sau pur şi simplu s-a răsturnat.

Vizibilitatea scade din ce în ce mai mult aşa că ne întoarcem la maşină pentru a continua drumul.

Imediat după ieşirea din parcare se intră în tunel, cu ceva dificultate pentru că o uşă e închisă. Intrarea în tunel marchează atât intrarea în judeţul Argeş cât şi sfârşitul asfaltului de calitate (până aici a fost foarte bun). Tunelul e fără iluminat artificial şi fără ventilaţie artificială. La ieşirea din tunel, parcă suntem în altă ţară, sau mă rog, în altă zi. Soare şi mult mult mai cald. Se pare că situaţia este des întâlnită. La prima curbă la stânga, unde drumul înconjoară muntele, se află o pensiune. În curbă sunt oprite o multitudine de maşini ai căror pasageri cască gura la puzderia de parapantişti (vreo 15 zic eu). Ne alăturăm şi noi.

Drumul coboară mai lin în Argeş (sunt 85 de kilometri până la Curtea de Argeş) deşi coborârea începe cu un şir de serpentine mai strânse.

Mai departe drumul devine anost mergând prin pădure vreo 30 de kilometri până se ajunge în coada lacului de la Vidraru. Datorită formei neregulate a lacului, care a umplut văi în dreapta şi în stânga, drumul până la baraj pare că nu se mai sfârşeşte. Am făcut două opriri intermediare, una ca să coborâm la lac şi una la debarcaderul de unde pleacă vaporaşele. Totuşi oprirea interesantă e la baraj. Locuri de parcare nu prea sunt dar nici foarte aglomerat nu e. Pentru o privelişte asupra lacului trebuie urcat la statuie. Statuia se numeşte Prometeu şi, evident, subliniază ideea îmblânzirii forţelor naturii de către om. Prometeu era pe drumul cel bun, adusese focul cu un fulger parcă. Nu ştia el ce se poate face cu electricitatea...

Şi o privire de ansamblu (stitch de 9 imagini, din care una nu îmi aparţine şi îi mulţumesc lui Septi pe această cale pentru ea).

De la baraj am plecat spre Curtea de Argeş. Hidrocentrala de la Vidraru e destul de departe de baraj, chiar la poalele dealului pe care se află cetatea Poienari. N-am mai avut timp să urcăm cele 1426 de trepte, fiind deja destul de târziu. De la hidrocentrală drumul se transformă într-un sat continuu până la Curtea de Argeş. Drumul spre Câmpulung ar trebui să fie undeva spre stânga dar este foarte prost semnalizat (e adevărat, în retrovizoare vezi că ai trecut de ce căutai). Odată ajuns pe drumul cel bun te poţi relaxa, peisajul e frumos. Sau nu te relaxezi pentru că drumul este execrabil având denivelări bruşte tip speed bump vizibile în ultimul moment. În două locuri drumul lipseşte complet urmare a unor viituri recente. S-au construit ocoliri sau s-a umplut cu pământ, amândouă soluţii temporare. În fine, cum necum se ajunge la Câmpulung unde se intră pe drumul spre Braşov. De aici priveliştea e oarecum familiară, în sensul că am mai fost anul acesta în iarnă. Am trecut pe lângă copacul singuratic şi din nou imaginea nu imi aparţine pentru că de data asta eram la volan însă la cererea mea Mihai i-a facut un portret de vară.

Un pic mai sus este un mausoleu unde am oprit din nou pentru o pauză. De acolo am văzut că totuşi copacul nu e chiar aşa de singur, are fraţi mai jos în vale.

De acolo ultima oprire programată a fost la belvedere unde am oprit în iarnă şi unde vindea covrigi aceeaşi babă. Oprire neprogramată a fost la trecerea la nivel după Râşnov unde am ascultat of-ul unui şofer venit pe Valea Prahovei care făcuse 6 ore de la Comarnic la Câmpina sau ceva de genul. De ajuns la bază am ajuns aproape de ora 22, după mai bine de 10 ore pe drum în care am trecut de două ori Carpaţii, prin locuri diferite.

Transfăgărăşanul merită parcurs dacă se iveşte ocazia. Nu prea se compară el cu ce am văzut prin Alpi însă ne descurcăm cu ce avem :). Acum, dacă ar fi să marchez o ţintă viitoare, ea ar fi aproape, la distanţă de o cifră: DN 67C – Transalpina. Totuşi acolo e nevoie de vehicul un pic mai specializat deci probabil mai durează...