Land der Berge: Bergisel

Revista presei, nu de alta dar nu am chef de altceva:

-vineri am zburat din nou cu CONAIR. Vine frumos duba de poliţie la aeroport lângă avion şi debarcă 2-3 cetăţeni de seamă invitaţi probabil să nu se mai întoarcă prin partea asta a lumii după ce au spart vreo vază sau ceva. Îi bagă în linişte pe ultimul rând în avion şi cei 3-4 poliţişti care i-au însoţit aşteaptă afară până se închide uşa să nu cumva să se răzgandească vreunul. E a doua oară când se întâmplă asta.

-Franţa a adoptat un nou cod rutier adaptat populaţiei îmbătrânite - pietonii au de acum voi să treacă strada pe unde vor ei dacă nu au o trecere de pietoni la mai puţin de 50 de metri. PE ORIUNDE! Cu prioritate. 135 euro amendă şi 4 puncte pe permis dacă nu laşi să treacă un pieton care "îşi manifestă vizibil intenţia de a traversa". Cum e manifestarea asta, nu zice. Sună a lege făcută în parlament la noi, pe genunchi. Iar la ei punctele sunt valabile 3 ani şi când pierzi permisul îl pierzi pe minim 6 luni. Ah da şi bicicliştii au acum voie să meargă în anumite locuri pe contrasens şi să nu oprească la semafor roşu dacă o iau la dreapta. Excelent! Să tot conduci maşina.

-a apărut un low cost de distanţă mare care operează din Paris. Air Asia se cheamă, zboară Orly-Kuala Lumpur cu 99 de euro (bineînţeles câteva locuri) şi are numai A330 şi A340 în dotare. Avioanele zboară 17 ore pe zi ca să fie totuşi profitabil.

-aşa ca material de gândire: în Paris taximetria se practică cu licenţă (evident). Chestia e că licenţe noi nu se eliberează, dacă vrei una, trebuie să o cumperi de la un taximetrist care se pensionează. Până aici totul bine. Partea interesantă este preţul unei astfel de licenţe: 195.000 de euro!!! Super-pensionare! Când am auzit asta de la taximetristul meu fidel l-am pus să repete (în parte şi pentru că mă încurcasem în subtilităţile limbii franceze. Cine naiba spune în loc de nouăzeci şi cinci - patru de douăzeci şi cinsprezece? De ce? Trebuie să aflu de la ce a pornit stupizenia asta. Îmi aduce aminte (iar) de Cel mai iubit dintre pământeni, cu gardianul care nu ştia să numere peste 1000 aşa că deţinuţii cu numere peste 1000 trebuiau să-i zică zece cinsprezece în loc de o mie cinsprezece ca să înţeleagă. Mă rog, divagăm.) Deci 195.000? Adică 6 cifre? Adică suma aia foarte aproape de 200.000 de euro? Pentru o licenţă de taxi? La urma urmei, poate e o chestie bună. Aşa nu orice borfaş îşi permite să se facă taximetrist ca în Bucureşti unde probabil un procent serios de taximetrişti au dosar penal sau ar trebui să aibă.

UPDATE: am descoperit ce e şi cu numeralele alea. Se pare că se numeşte sistem vigesimal de numerotare şi e mult mai comun decât credeam. Danezii şi albanezii sunt cam la fel din punctul acesta de vedere. La polul opus sunt belgienii şi elveţienii cărora le-a venit mintea la cap şi optzeci e optzeci nu patru de douzeci. Alte exemple de numerale fantastice sunt "încă unul până la zece" în loc de "nouă" - citiţi articolul pentru detalii.

No bun, avem şi imagini, de data asta cu Bergisel - trambulina de sărituri cu schiurile din Innsbruck - simbolul oraşului. Când nu e folosită pentru riscat viaţa cu lemne legate de picioare e restaurant panoramic. Bonus, alte poze de prin centru. Vizionare plăcută!

Land der Berge: Innsbruck ud

Ziua a 5-a de Land der Berge, mega vreme. Ne-am luat Innsbruck pass (sau cum îi zice, că nu mai ţin minte) care ne garanta plimbări gratuite cu aproape orice şi intrări libere la aproape orice. Bineînţeles că din cauza vremii nici vorbă de urcat cu vreo telecabină aşa că ne-am rezumat la activităţi urbane. O chestie la care se face reclamă multă e Kristallwelten (Lumi de Cristal) - un muzeu patronat de Swarowski care pe hârtie suna destul de bine. În practică, data viitoare povestesc despre ororile văzute pe acolo. Până atunci, nişte Innsbruck ud - în timp ce aşteptam autocarul spre lumile de cristal.

Complet fără legătură cu cele de mai sus, azi am păţit o chestie oarecum amuzantă. Cred că prea multă tehnologie strică. Eram la casă la supermarche şi aveam de plătit 3.09. Conform obiceiului, ca să scap de monede am dat o bancnotă de 5 si o monedă de 0.1 ca să mi se dea rest 2. Chestia asta a blocat-o pe casieriţă care nu înţelegea de ce îi dau acel 0.1 în plus. Casa îi zicea că la 5 trebuie să-mi dea rest 1.91 şi atât. În rest pace. După nişte calcule complicate cu bonul în mână şi cu ochii pe ecranul atotputernicei case a anunţat triumfător că trebuie să-mi dea 2.01. Apropo, pe aicea moneda de 1 cent poate fi folosită în exact la fel de multe locuri ca şi moneda de 1 ban la noi.

Land der Berge: Salzburg

Revenind la serialul verii, evident că evenimentele s-au estompat. Asta e, timpul e limitat. Sper să nu mă prindă Crăciunul povestind despre august deşi nu e exclus. Aşadar, Salzburg!

Joi se anunţase vreme rea şi într-adevăr dimineaţă Nordkette nu se vedea de nor, nor care uda în continuu peisajul. Pentru că la est mai erau şanse de vreme mai bună am decis să vizităm Salzburg-ul. Mai întâi am oprit lângă Innsbruck cu intenţia să vizităm o mină de argint însă se pare că aceeaşi idee o aveau şi restul de 10.000 de turişti din zonă. Pentru că statul la coadă nu face parte din vacanţa ideală, am lăsat pentru altă dată şi am continuat spre Salzburg unde am ajuns relativ repede (deh, autobahn). După ceva învârteală am parcat în munte (literalmente) şi am mers la citadelă.

Acolo tot am încasat o coadă mică dar măcar am ajuns să vedem Salzburg-ul plouat de sus.

Ca de obicei pe mine vremea proastă mă indispune teribil şi din păcate asta influenţează şi percepţia asupra unor lucruri care în mod normal n-ar trebui să fie afectate. De exemplu, din ce am auzit Salzburg-ul este un oraş foarte fain (chiar am văzut o ştire care îl ridica în slăvi ca cel mai frumos oraş de vizitat din lume - ca şi cum cineva ar putea declara asta) însă pe ploaie e...cum să zic, nu neplăcut dar mai aproape de comun.

Noi am mers la citadelă, cum ziceam, unde am pierdut ceva timp după care am mers la o plimbare prin partea veche a oraşului, pe ploaie. Am văzut casa în care s-a născut Mozart (tot turistul trebuie să o vadă altfel nu poate să spună că a fost la Salzburg), vreo două cafenele, catedrala şi în general lucruri cu acoperiş unde nu te plouă. Nu ştiu, poate trebuie să văd Salzburg-ul şi pe soare ca să-mi formez o altă părere sau eventual să stau mai mult. Mai jos, restul de imagini.

Pere Lachaise

O zi de duminică, vreme splendidă (bine, să nu exagerez, nu ploua, atât) aşadar merge la fix o plimbare prin cimitir, nu?

Înainte să-mi catalogaţi gusturile drept dubioase trebuie să ştiţi că Pere Lachaise e cel mai mare cimitir din Paris şi cel mai vizitat cimitir din lume, aparent. La intrări se dau hărţi şi peste tot mişună turiştii, atmosfera e una de muzeu. Dat fiind că am vizitat şi cimitirul monumental Staglieno (unde sculpturile mi s-au părut de-a dreptul fascinante) trebuia să fac o comparaţie. Verdictul meu pot să-l anunţ de pe acuma şi anume Pere Lachaise este mai faimos şi mai vizitat doar pentru că este în Paris şi pentru că pe aici sunt oase faimoase – în rest sculpturile nu se compară.

Partea cu osemintele faimoase e cea care i-a dat şi mărimea. Pe la 1800 când a fost deschis nu era foarte popular însă administratorii au găsit o metodă prin care să aducă clienţi noi. Cu mare fast i-au dezgropat pe La Fontaine şi Moliere de pe unde erau şi i-au adus aici. Deodată a devenit cool să fii mâncat de viermi în Pere Lachaise şi nu în altă parte aşa că acum cimitirul are 300.000 de rezidenţi permanenţi.

Printre cei mai faimoşi locatari este Oscar Wilde. La mormântul lui e mereu un mic grup de oameni. Unii se uită, alţii fac poze, alţii fac poze cu ei şi mormântul şi mai sunt şi cei care iar parte la o tradiţie dubioasă care implică pupatul mormântului cu buzele date cu ruj.

Cei care nu pupă scriu în schimb ceva că na, au trecut şi ei pe acolo.

Alţi locatari de seamă...

Am fost să-l salut şi pe Enescu (sau mă rog, Enesco aşa cum e scris pe mormânt – n-am înţeles de ce a trebuit schimbat numele, era greu de pronunţat în franceză?). El nu e singurul român, am mai văzut întâmplător un Margaritesco şi un Lahovary.

Am trecut şi pe la dl. James Douglas Morrison, ghidat fiind de hoardele de turişti. Neavând hartă, mi-au scăpat alţi locatari de vază.

Aspecte din cimitir.

Ave Crux, Spes Unica.

Un fronton cu o gravură ciudată.

Cimitirul are alei fiecare cu numele său.

Nişte trandafiri, am impresia că de plastic.

Fata cu părul de mâţă. Sau invers (nu sunt sigur).

Aşaaa, am ajuns la ce mă interesa şi anume monumentele. A fost destul de greu să găsesc ceva prezentabil, în general mormintele sunt simple.

Un băiat cu un câine.

Yes, not creepy. Not creepy at all!

Domnul Verde, un bust de bronz de lângă mormântul lui Oscar Wilde.

Un pictor.

Constantin Lahovary, de care vă ziceam, are un monument deloc comun.

Două monumente ceva mai conservatoare.

Sculptura care mi-a plăcut cel mai mult.

Şi, pe final, una dintre cele mai interesante sculpturi. Sculptura asta te urmăreşte cu ochii chiar dacă îţi schimbi poziţia (dacă nu mă înşel e singura care e aşa îndrăzneaţă, în rest toate au privirea pierdută în zare sau aşa aţintită asupra unui obiect).