21 April 2010

Crai de aprilie

Deşi îmi place mult muntele, n-am fost niciodată la cabană sau la cort, n-am dormit în sac de dormit, nu m-am spălat pe dinţi la râu, n-am purtat niciodată parazăpezi şi n-am cărat cu spatele cele trebuincioase înnoptării pe munte. Asta până week-end-ul trecut.

De mai multă vreme zisesem da la o invitaţie la o plimbare de primăvară în Piatra Craiului şi tot urmăream şuvoiul de emailuri care curgea pe această temă. Joi seara, eram la cumpărături specifice – unde altundeva decât la Decathlon – locul în care corporatistul poate să-şi facă cumpărăturile după ce iese de la serviciu. Parazăpezi şi pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura, restul aveam pe acasă.

Sâmbătă dimineaţă devreme (6:36 îmi juca în faţa ochilor când am răspuns) m-a sunat capul de coloană – maşinile cu care trebuia să mă întâlnesc tocmai ieşeau din Bucureşti. M-am urnit şi eu (pentru că eu eram deja în Braşov - profitând pentru a nu ştiu câta oară de ospitalitatea părinţilor lui Septi - pentru o întâlnire cu oameni veniţi din ţări mai calde) şi am mers să alimentez şi apoi să mai iau încă doi participanţi la excursie. Cu ei căzusem de acord să nu mergem cu două maşini, mai ales că a mea era goală.

Aşadar, pe la orele 9 şi ceva făceam joncţiunea cu restul de 4 maşini la intrarea pe drumul spre Sătic. Acolo se termină asfaltul şi continuă macadamul şi/sau noroiul. Imediat după Podu Dâmboviţei se trece prin nişte chei (unde e şi o peşteră despre care am aflat mai târziu că s-ar chema Peştera Urşilor) şi apoi se ajunge într-o vale ceva mai largă unde se lăfăie satul Sătic. La capătul satului lângă hidrocentrala Clăbucet am oprit maşinile lângă un pod şi am început echiparea. Drumul nu se termină acolo, mai continuă vreo 10 kilometri până la Barajul Pecineagu.

Am pus parazăpezile, am distribuit mâncarea prin rucsaci şi am pornit la drum peste Dâmboviţa (da, the one and only, barajul Pecineagu e pe Dâmboviţa). Prima oprire avea să fie Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, la vreo 4 kilometri în sus pe drumul forestier de pe Valea Dragosloveni.



În teorie circulaţia publică este interzisă pe acest drum mai ales că intră în interiorul Parcului Naţional Piatra Craiului. Doar teorie pentru că la cabană era maşina de la România Pitorească – proprietarii cabanei (ceea ce aş putea înţelege, e nevoie de aprovizionare) plus alte câteva maşini – un polo de la Volksbank, o Astra şcoală, o Vectra cu casetofon funcţional (aveam să aflăm mai târziu în noapte cât de funcţional era – la grătar cu mici merge o populară ca focu’).

La cabană ne-am luat în primire locurile de dormit (în speţă podul), am lăsat tot ce părea a fi inutil mai sus pe munte (eu am lăsat chiar mai multe decât trebuia) şi ne-am regrupat în faţa cabanei, toţi 16.

De la cabană avem de ales să plecăm spre Marele Grohotiş şi Cerdacul Stanciului cu întoarcere pe la Poiana Tămăşel sau acelaşi traseu în sens opus. Am ales prima variantă.

Cum eu nu mă prea împac cu urcatul, am început încet, încet să rămân în urmă.

Mai în urmă decât mine rămâneau doar cei trei câini care au hotărât se ne însoţească de la cabană. Dispăreau şi apoi apăreau la loc.

Senzaţia e faină, ştii că eşti ultimul din grup şi auzi din spatele tău venind ceva repede, ceva care nu are bocanci şi mai mult de două picioare. Ca să am material pentru imaginaţie, m-am uitat la pozele pe care le făcuseră cei din faţă ursului pe care tocmai îl văzuseră. Magnific.

Altitudinea şi cheful meu de pozat erau în relaţie de inversă proporţionalitate. Am făcut nişte cadre la intrarea în pădure...

...şi nu am mai scos aparatul din rucsac până sus pe Marele Grohotiş. Urcarea a fost de doi lei, gheaţă pe cărare, crengi uscate joase pantă destul de abruptă şi pădure. Pădure şi iar pădure. La Marele Grohotiş am pozat Iezerul care se arăta la vest cu haina de zăpadă completă la vârf.

De la baza Marelui Grohotiş am continuat să urcăm printr-o pădure şi mai deasă şi mai abruptă până la stâncărie. O urcare de 1 leu. Pe ultma bucată am dat şi de zăpadă până la brâu sau cel puţin eu am dat pentru că eram singurul care se afunda în ea, restul erau destul de uşori să nu se afunde. După ceva bâjbâială cei din faţă au găsit traseul spre Cerdacul Stanciului. Am trecut prin urmele unei avalanşe venită de undeva de sus de pe stâncărie şi am ajuns relativ repede. Cerdacul văzut de aproape (se vede şi de jos de la cabană).

Am zis pas unei explorări în peştera Stanciului aflată alături, o idee destul de proastă pentru că se făcuse cam frig pentru stat pe loc. Totuşi am prins câteva raze de soare şi câteva unde de GSM, singurele de când plecasem din Sătic.

Unul dintre câinii care ne-a însoţit, în postura lui preferată. Aştepta ca cineva să sa oprească pe loc şi venea şi se aşeza cu spatele lipit de picioarele omului.

Coborârea am făcut-o pe acelaşi traseu, jumătate de grup a considerat că zăpada era prea mare şi traversatul Marelui Grohotiş ar fi fost neplăcut aşa că a convins cealaltă jumatate să coboare pe unde s-a urcat. Ziceam că mi-am luat pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura – o comuniune care pe parcursul coborârii a fost uneori prea stârnsă atunci când am făcut cunoştiinţă îndeaproape cu pământul.

La cabană am aflat că ceea ce văzusem e ursoaica rezidentă şi că ar mai fi una între noi şi maşini. După ce am mâncat, am participat la stârngerea de lemne pentru focul de „tabără” la care nu aveam să participăm. În aşteptarea întunericului îmi frecam palmele gândindu-mă ce foto cu star trails şi Piatra Craiului în fundal voi face. Asta până când mi-am adus aminte că pe lângă trepied am lăsat la maşină şi telecomanda aşa că adio expunere lungă.

Restul serii l-am petrecut cu jocuri de societate să le zicem. Jucate în interior că la foc afară nu era loc. Pe la miezul nopţii ne-am mutat la locurile de dormit – prima noapte în sac de dormit pentru mine. N-avea să fie comod nici pentru mine, nici pentru restul de 11 oameni cu care am împărţit încăperea – dar din motive diferite.

Apropo de chestii incomode, cabana duce lipsă de cam toate facilităţile în afară de curent electric de la un generator. Da, ştiu, sunt la munte, nu pot să am pretenţii însă nu e cu nimic diferit de un cort de exemplu. După părerea mea degeaba arde becul în interior dacă tu trebuie să ieşi afară cu frontala pe cap după apă sau să te baţi cu ursul ca să-ţi faci nevoile. Aceasta este jumătate de baie (pe placa din spate scrie „Duş azi apă caldă nu mâine” (sic)).

Apa e destul de rece ca săpunul să nu prea mai facă spumă în schimb e bună de băut. Cealaltă jumătate de baie e model medieval să zicem, imediat peste boschet pe scara evoluţiei toaletelor. Nu mă plâng, pentru o noapte e ok.

Dimineaţă ne-am trezit şi am luat micul dejun în jurul focului care nu se stinsese încă – cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi pârpoliţi/carbonizaţi - fiecare după pricepere. Am strâns bagajele şi am coborât la maşini pe drumul pe care am venit. Cu noi a coborât şi căţeaua ceacâră şi foarte prietenoasă care se alăturase grupului cu o zi înainte – guduratul pe lângă turişti întotdeauna aduce ceva bun. Un pateu, o felie de ceva scapat pe jos, etc. Se pare totuşi că turiştii sunt cam rari că săraca era numai piele şi os.

Am găsit maşinile în stare bună şi am plecat spre casă, care încotro. Fu un week-end fain şi chiar dacă confortul nu a fost chiar ceea ce numesc normalitate, asta nu înseamnă că nu mai merg.

13 comments:

Cristi said...

Toate au un inceput in viata :)
Felicitari pentru plimbare !

Anonymous said...

Cum adica, this was actually your first real hike to the mountains? Cum ai scapat pana acum, cu asa gasaca de prieteni :)
FYI si eu raman de fiecare data ultima. Maratonistii cu care mergem nu inteleg ca e nevoie de timp sa interactionezi cu natura, mai ales cand obisnuiesti sa o faci destul de rar :)
Keep on going!

Andrei C. said...

Daca real hike implica dormit peste noapte acolo, atunci da. Altfel am mai mers eu dar mereu ma intorceam seara la civilizatie.

Cristi said...

Si totusi unde este ursul?

Andrei C said...

E vorba doar de niste pixeli maro pe un fundal de un maro mai inchis - saracu urs era departe pe un versant si batea in retragere.

Cristi said...

Da,sunt speriosi blanosii ;) Alta era povestea daca aveati ochii alungiti si vorbeati japoneza.
Apropo de blanosi,cutzu' ala e tare haios dar trebuie sa-l intelegi si pe el ca zapada e rece.Si uda.

Sergio said...

faina tura, faine poze :D

Cheers :)

MD said...

Bai eu ma revolt. Cum adica ai ramas SINGUR in urma? Hmmm chiar nu o ramas nimeni cu tine? :)

Cat despre cabana... asta mi s-a parut in regula fata de altele... hehe... dar altfel exista un singur leac pentru a evita pe munte conditiile mai "insalubre" din anumite cabane. Iar leacul se numeste... "cort" :)
Haida la Lilieci.

Andrei C said...

Merci Sergio :)

No bun MD, am scris pe fuga si nu am prins tot. Da, recunosc, n-am fost lasat in urma, ati stat lovingly dupa mine ca sa nu ma manance ursu. De altfel se vede si din poze ca erati mereu langa mine.

Cat despre cortul de care vorbesti, are apa calda si baie indoors? :)

Cristi said...

Aha,deci cam infloresti povestile pentru impresie artistica?
Foarte bine,functioneaza! :)

Andrei C said...

Pentru un orasean care cam ramane in urma grupului, pixelii aia maro lasa o impresie puternica.

Stii doar, ca sa scapi de urs, trebuie doar sa fugi mai repede decat cel mai incet din grup. :)

Cristi said...

Cunosc sentimentul.
http://www.fotothing.com/photos/146/1468a39e21544598bde7eadba225b3ea_090.jpg
Una dintre ursoaicele de la Cota 1400,tocmai fugea din cauza zgomotului de vreascuri calcate de un ...pozac insistent. Cu ocazia asta mi-am atras multa 'simpatie' din partea grupului de pe marginea drumului...nu erau decat vreo 70-80 oameni :))

Anonymous said...

Mărturisim că am petrecut mult timp la cazino. Am citit obsesiv stive de cărți despre reguli, strategii, cote, gestionarea banilor și tot felul de materiale disponibile în canonul mare de cărți de cazinouri jocuri ca la aparate, cu un scop în minte - sporind perspectivele noastre de câștig.

Related Posts with Thumbnails