11 July 2011

Norge: Puţin spre sud

Ca sa închei cu capitolul Trollstigen...avem următoarele: Trollstigen nu e un drum înfundat, e o trecătoare - şi una chiar frumoasă.
Dacă te saturi de privit valea pe care urcă panglica de asfalt (lucru care ar trebui să ia ceva timp totuşi) nu-ţi rămâne decât să te urci în maşină şi să mergi mai departe. Până la urmă, cât poţi să stai să te uiţi la o cascadă în trepte?
Deşi mă aflam într-o oarecare criza de timp, am zis că nu mai ajung pe acolo prea curând aşa că m-am suit în maşină şi am pornit spre sud, urcând restul trecătorii. La vremea respectivă era iunie şi ultimele rămăşiţe de zăpadă încă mai incomodau traficul pe alocuri, ca pe Transfăgărăşan.
Din fericire pentru timpul meu şi aşa limitat, trecătoarea e aproape. Stânci ascuţite parţial acoperite de zăpadă, un lac şi el parţial îngheţat, aş fi zis că sunt la minim 2500 de metri. Latitudinea e înşelătoare, la fel şi peisajul. De fapt nu sunt decât vreo 850 de metri altitudine. Vârful din imagine are undeva la 1500 de metri.
Aşa cum se întâmplă de obicei, trecătoarea ţine loc şi de graniţă între diverse unităţi administrative, în cazul lor comunele.
Dacă înspre nord lucrurile păreau însorite, nu acelaşi lucru se putea spune despre sud unde drumul dispărea într-un alt plafon de nori de data asta neprietenos. N-aş putea să spun ce mă făcea să zic asta însă asta e senzaţia pe care mi-o aduc aminte.
Chiar şi aşa nu am putut rezista şi am mai consumat ceva timp coborând câţiva kilometri în partea cealaltă. Peisajul nu e nici pe departe la fel de spectaculos însă, ce-i drept, nu am înaintat prea mult. Din spusele celor care au făcut asta, păcat că nu am avut şi eu timp pentru aşa ceva.

La un moment dat mi-a venit mintea la cap şi m-am întors. Împăcat fiind cu faptul că nu mai am timp pentru Atlantic Road, la coborâre pe Trollstigen am oprit să pozez o zonă de "whitewater" unde zgomotul apei făcea să vibreze podul firav pe care eram.
M-am suit la loc în furia bleumarin...
...şi am coborât agale până la benzinăria Statoil pe care o ochisem ceva mai devreme. Fac plinul (un plin dureros) şi iau şi un Snickers - în vâltoarea evenimentelor am uitat că mai trebuie să şi mănânc. Şi cum plăteam eu la casă, îmi vine ideea să întreb pe casieriţă dacă nu cumva ştie ce orar are feribotul X. Feribotul X stătea între mine şi Atlantic Road şi deşi renunţasem la ideea de a mai merge, ceva mă îmboldea să mă răzgândesc. Fără o potrivire fantastică cu feribotul ar fi însemnat un ocol de 100 de kilometri (pentru 3 kilometri cu feribotul) şi atunci planul chiar nu ar fi avut sens. Blonda cu ochi albastri din spatele tejghelei scoate un soi de revistă, urmăreşte o listă cu degetul mârâind ceva cuvinte numai pentru ea şi apoi îmi zice: "Următorul e în 30 de minute. Dacă te grăbeşti îl prinzi". Atât am avut nevoie. Challenge accepted! Atlantic Road, here I come. Va urma, desigur.

5 comments:

Cristi said...

Frumos ,frumos! Dar la fel ca in serialele copilariei (si nu numai) actiunea ramane in coada de peste pentru episodul urmator...

Andrei C said...

Mai mult de nevoie. Eu as povesti totul pe nerasuflate dar nu am timp. Nu am timp nici de episoade...

Alexandra said...

Ce tare! Misto final! Asteptam cu nerabdare continuarea :)

Vlad said...

bre, ne-ai prins cu povestea, recunosc. scrie si tu mai repede, ca noi mai "pierdem vremea" uitandu-ne si la poze :)


felicitarile mele (pentru a nush cata oara) :)

Andrei C said...

Cum ziceam, timp sa am, ca povesti sunt. Nu de alta dar mai si expira, detaliile se estompeaza...impresiile parca nu mai sunt aceleasi...

Related Posts with Thumbnails