02 October 2011

Prima ieşire din ţară

Dacă tot aveam de gând să povestesc despre asta şi Viajoa a venit cu prilejul atunci să vă povestesc despre prima mea ieşire din ţară. Voi urma tradiţia şi această leapşă va muri aici.

Comparativ cu alţii, am luat aer străin în plămâni destul de târziu, abia acum 4 ani şi jumătate dacă nu pun la socoteală expediţiile cu ai mei pe malul Prutului peste fâşia arată. Auzeam de prieteni care plecau prin excursii prin Europa, la burse sau la diverse student-exchange-uri dar cumva pentru mine nu s-a ivit ocazia. Totuşi nu pot zice că am căutat-o.

În anul 4 am văzut un anunţ la avizier pentru o bursă. 5 luni mai târziu după multe emoţii şi hop-uri care nu fac obiectul acestei povestiri eram la Băneasa în aeroport. Prima dată ca pasager în aeroport, primul zbor, prima ieşire din ţară...


Pe vremea aia Blue Air era mai pârlit ca porcul de Crăciun şi închiria avioane de la alte companii pentru a realiza unele curse. Pe pistă ne aştepta un MD-80, un avion care trebuie tratat cu respect aşa cum trebuie tratate toate lucrurile care au o vârstă venerabilă. Fără nici un fel de marcaj pe el (Air Pirat) dar cu echipaj ambalat Blue Air (mi-aduc aminte doar că şefa de echipaj avea lentile de contact albastre). La fel îmi aduc aminte că am văzut zona unde se închide uşa şi arăta de parcă fusese prelucrată la ciocan nu la maşină. Dar cum nu aveam puncte de referinţă am zis că aşa o fi şi gata. De fapt nu numai uşa era problema, tot avionul era ostenit şi scârţaia. Nu înţelegeam cum de îl lasă să zboare şi chiar şi aşa, cum zboară. Probabil asta a contribuit la disconfortul pe care l-am avut multă vreme când era nevoie să zbor.

Avionul îşi porneşte motoarele, încep vibraţiile şi un zgomot mult prea mare pentru ceea ce văzusem eu în filme. Acolo toţi stau liniştiţi la biznisclas şi sorb în linişte şampania. Am trecut şi peste asta în timp ce ne aliniam pe pistă. Şi deodată pilotul turează motoarele de am zis că vine apocalipsa. „Stai aşa frăţică, unde ne grăbim aşa? Ia-o şi tu uşor, nu-i da aşa în goarnă, nu vezi că-i bătrân? Dacă-i pocneşte vreo venă?” Pe atunci nu ştiam că la decolare se pleacă în forţă. Oricum, pilotului nu prea îi păsa de gândurile mele. O altă chestie care mă îngrijora era pista care părea să fie din piatră cubică nu asfalt. Până la urmă s-a terminat pentru că ne-am desprins de la sol. La primul gol de aer pe care l-a luat imediat după decolare am zis că e gata, viaţa a fost cum a fost dar acum s-a terminat. La fel la al doilea. Fiecare zgomot (flapsuri care se retrag, tren de aterizare care se pliază etc.) îmi provoca diverse spaime. „Gata, s-a stricat. De ce face aşa? E normal? Nu vă supăraţi domnişoara, a pocnit ceva aicea!” Un alt lucru pe care nu-l ştiam era că avionul întoarce aplecându-se în direcţia spre care vrea să meargă. Când a făcut asta deasupra Otopeniului şi am văzut casele la fereastra mea iar mi-a crescut tensiunea. „Aoleo maică, murim. Nu mai pot. Lăsaţi-mă să cobor!”. Desigur, toate se petreceau în gând, la exterior era doar o faţă ca ceara şi mâini încleştate pe mâner.

Din cauza emoţiei cred a trebuit să merg la baie şi a urmat altă exprienţă traumatizantă. Pe lângă faptul că MD-80 are motoarele în coadă şi e ca şi cum ai merge la baie lângă toba de eşapament, baia aia e foarte mică. Cert e că de atunci, în afară de transatlanic unde n-am avut scăpare, altă dată nu am mai fost la baie în avion.

Până la urmă m-am calmat (sau oi fi leşinat că nu-mi aduc aminte mare lucru) şi am stat cuminte până la aterizare când a urmat un alt şir de „Ce-a fost asta? De ce încetineşte? Nu e aeroport sub noi, e câmp, suntem prea joooos, a înnebunit pilotul, ne prăbuşeşte, opriţi-l!”

Mi-am revenit abia în aeroport la Orio-al-Serio unde trebuia să luăm autocarul spre Milano Centrale. Zis şi făcut, după o oră jumate eram la Milano Centrale şi căutam să luăm bilete de tren. Nu-mi aduc aminte nici un şoc cultural, poate pentru că Milano Centrale e murdară şi plină de cerşetori, şi nici o arhitectură fantistică nu are. De fapt şocurile, dacă le pot zice aşa au venit mult mai târziu şi treptat.
Am luat biletele şi, mândri de realizare, ne-am urcat în tren unde eu cel puţin m-am liniştit. A apărut şi controlul şi cu el „broblem”. Nouă ne era străină noţiunea de convalidare, adică să compostezi biletul de tren înainte să urci. „Ce ghiavolerie e asta băiete, tu-ţi baţi joc de noi? Cum adică să-mi compostez singur biletul? Şi tu ce mai faci?” Amuzant e că şi controlorul era la prima amendă, ca şi noi. El speriat să nu greşească ceva pe chitanţă, noi speriaţi de ce o să scrie pe chitanţă. Până la urmă a fost un fel de slap on the wrist, un 5 sau 10 euro de fiecare. Am notat, convalidăm de acuma.

Trenul ne purta de la Milano la Genova. Atenţie, Genova Brignole nu Genova Principe. Nu pricepeam noi care e treaba, mai ales că Genova Principe e mare şi acolo a staţionat destul de mult. Până la urmă am ajuns şi la Genova Brignole şi ne-am dat jos din tren cu tot calabalâcul (3 luni de bagaj).
Ne-am întâlnit cu profesorul îndrumător care ne-a dat câteva indicaţii şi apoi am luat autobuzul 40 spre hostelul din Genova. Ca să mă citez pe mine însumi de acum 4 ani, hostelul e situat, tehnic vorbind, la mama dracu’ sus pe deal – autobuzul trebuind să facă nişte acrobaţii şi să meargă pe nişte străzi abrupte şi în pantă cum nu ştiam că există.

Nu ţin minte detalii legate de cum am obţinut camera, ştiu doar că am ajuns sus şi aveam vedere spre port. Am mai zis-o şi altă dată dar o să o zic şi acum: Când văd imaginea asta pot să jur că simt miros de mare.
Restul e poveste, au fost 3 luni cum n-or să mai fie (aspecte care iarăşi nu fac obiectul acestei povestiri începând cu oamenii pe care i-am cunoscut – prietenii ar trebui să zic – şi terminând cu experienţele). O parte dintre week-end-uri au fost dedicate excursiilor şi aşa am văzut Florenţa, Pisa, Roma, Monte Carlo, Cinque Terre şi Paris, copleşitor pentru cineva care nu mai fusese la vest de Sibiu.

Am descoperit, printre multe altele, că există şi altfel de plaje decât cele cu nisip...
...dragostea italienilor pentru scutere şi declaraţii de drgoste făcute cu cretă/vopsea...
...şi că nu totul e aşa frumos, curat şi civilizat cum auzisem.
A fost în acelaşi timp copleşitor dar şi neîndestulător pentru că asta nu a făcut decât să-mi deschidă apetitul şi acum nu mai pot fără.

9 comments:

Anca said...

Lasa ca si tu ai recuperat destul in astia 4 ani :)

Am patit-o si eu cu validarea biletelor - in Franta, ca de Italia stiam deja - dar nu mi-a dat amenda, a zambit si m-a informat ca trebuie sa compostez inainte :) Deh, francez...

Liliana said...

Ce amintiri ... idem, doar ca foloseam autocarul :)

Alexandra said...

Aaahhhh, the sweet-sour taste of addiction... Muahahahaha! :)
Ca de obicei, mersi pentru portia de ras! :)

Vlad said...

si eu la fel am patit-o cu validarea biletelor. si tot asa am primit... o amenda de 5 sau 10euro.

si tot asa si la mine: prima iesire a fost in italia. dar prin alpi pe undeva.

ce soc am avut cand am vazut cat de departe suntem. ce amintiri

Andrei C said...

Si totusi...am zburat cu low cost Paris-Madrid şi Paris-Valencia. Neamul prost nu l-am inventat noi. :)

Traveling Hawk said...

Singura, cu trenul, acum cca. 40 de ani, turism individual cu cazare in camere inchiriate de diversi cetateni, despre care aflai din gura in gura...excursiile cu ONT/OJT erau prea scumpe.

Loredana said...

Uau, ce de amintiri frumoase

Oana said...

Parca am citit povestea drumului meu la Genova, doar ca eu nu am stat la hostelul de pe deal ci la un couchsurfer iar a doua zi am plecat spre Cinque Terre. Zborul meu de-atunci a fost cu Wizz si nu a fost deloc traumatizant (un an mai tarziu am dezvoltat o frica inexplicabila de abor) dar traseul a fost la fel. :)
Prima mea iesire din tara a fost tot acul 4 ani dar la Roma.

Andrei C. said...

He he, Genova e speciala. Am citit recent de ce s+a intamplat la Vernazza cu ploile astea. Nu-mi dau seama daca e ireparabil ce s+a intamplat sau nu...:(

Related Posts with Thumbnails