Italian Job: Col du Grand Saint Bernard, urcarea

Scuzați pauza, revenim la programul cu munți. Nu e tocmai anotimpul potrivit însă nah, puteți să considerați articolul ca inspirație pentru vara ce urmează. Acestea fiind spuse...să vedem ce e cu Col du Grand Saint Bernard. Adevărul e că am fost atât de fermecat de peisaje că am turnat prea multe  imagini și în consecință trebuie să sparg în două acest post.

M-am întors dinspre Mont Blanc și m-am încrezut în GPS - ceea ce s-a dovedit a fi o greșeală pentru că m-a băgat prin Aosta la rush hour-ul de dimineață, dacă există așa ceva în Aosta. Și există...

Urcarea spre Col du Grand Saint Bernard este  uimitor de lungă - mai ales dacă nu ai răbdare, ai mai trecut pe acolo deja în ziua respectivă și mai ai de ajuns în altă parte în aceeași zi.

Totuși pesajul promite și calmează. Glumesc, nu calmează. Eu când dau de astfel de locuri intru într-o stare de agitație - probabil reminescențe de ADHD.

Încet-încet las în urmă toate așezările omenești - cele permanente vreau să spun.

Nu de alta dar e plin de Casa Cantoniera. Știți de care, cele roșii care se găsesc și pe Stelvio și pe mai toate pasurile din Italia. Cred că mi s-a format un reflex, când le văd mă cuprinde starea aceea de agitație...

Ultimul sat e aproape de bifurcația spre tunelul Grand Saint Bernard.

Da, există un tunel - trecatoarea e pentru cei care vor să conducă - sau nu au bani. Pentru că traversarea tunelului este destul de scumpă - câteva zeci de euro. În imaginea de mai jos se vede partea de început unde nu e chiar tunel, e doar un drum cu acoperiș.

Și, integrat în peisaj, arată așa. Și ce peisaj...

Scuzați nuanța, ca de obicei parbrizul are o tentă verzuie. Dar putem coborî din mașină pentru o perspectivă un pic schimbată.

Dar să continuăm fără tunel. Eu cred că e mai bine așa :)

Pentru un moment am avut impresia că o să fiu singur dar am ajuns din urmă un Audi și l-am luat ca tovarăș de drum.

Și apoi am mai găsit mușterii...

Mmm, ace de păr, promițător...

În caz că vă întrebați, nu, pozele nu sunt în secvență.

Alte cantoniere roșii, deja suntem în golul alpin.

Vremea e fantastică, nu aduce deloc cu vremea din ziua precedentă. Și ce frig am tras seara...

Uneori drumul abia se ghicește pe versant...

...alteori e destul de evident pe unde va trebui să urc.

Pai dacă e de urcat...să urcăm!

Urcare sau coborâre?

Asta e sigur de la coborâre...

Totuși cât se mai urcă?

Răspunsul este...mult. Și unduitor...

Ah, recunosc copertina aia de azi dimineață, e aproape de pas. Deci și eu sunt aproape.

Dar câte cantoniere mai sunt?

Hai Audi, haideee!

Data viitoare,  imagini spectaculoase, nemaivazute,  din pas (și de pe ultima bucată de urcare). Până atunci vă las cu o imagine tipică pentru Alpi.