SIAB 2007 reloaded

Azi m-am trezit la 8 ca să merg la cursul de la ora 9 care, evident, nu s-a făcut. Următorul curs fiind la 17 am cedat tentaţiei de a mai merge încă o dată la SIAB pe bază de invitaţie de data asta (mulţumiri lui Alex pentru invitaţie, lui Paul pentru transport şi lui Adrian pentru aparatul foto). Mult mai puţină lume de data asta drept pentru care am avut ocazia să admir mai pe îndelete maşinile. Mai ales versiunile sportive cum ar fi Cupra, WRX, Type R, RS, ST, R32 şi alte abrevieri.

Standul Subaru mi s-a părut unul dintre cele mai mari. Sigla are câţiva metri buni lungime.

Berbecul de la Dodge, luminat de jos.

Fiind ceva mai dimineaţă fetele care acompaniau maşinile nu erau chiar aşa de plictisite...

...chiar dacă unele păreau să fie în expectativă.

Am stat mai puţin de data asta şi la întoarcere am oprit şi pentru câţiva mici la Cocoşatu’. Am avut chiar timp să ajung la cursul de la 17 ca să am plăcerea să constat că nu a venit nimeni, iarăşi.

PS: un autoportret al grupului de azi, distorsionat într-o piesă cromată de la o motocicletă.

SIAB 2007

Au trecut deja 2 ani? Heh, înseamnă că e din nou SIAB! Locaţie nouă, spaţiu mai mult şi diverse alte comparative şi superlative de prin presă ademenesc vizitatorii la Salonul Internaţional Auto Bucureşti ediţia 2007 (SAIB suna aiurea, probabil de asta sunt inversate adjectivele alea). Anul acesta locaţia e parcarea din faţa fostului Metro Otopeni. Evident, singura cale de a ajunge acolo e DN1 şi de aceea se formează cozi uriaşe la ieşirea din Bucureşti. Din fericire şoferul e experimentat şi inovativ (plecăciuni către Tudor) drept pentru care am ocolit aglomeraţia pe o rută secretă (Regie-Metro Otopeni sub o oră). Teama cea mai mare a fost că nu vom găsi locuri de parcare însă era nefondată pentru că se pare că cei 15 lei speriaseră lumea şi erau maşini parcate pe marginea DN1 pe vreo 2 kilometri pe ambele părţi. În parcare erau locuri berechet. Am ajuns acolo pe la ora 2 şi jumătate sperând la un pic mai puţină aglomeraţie dar degeaba. Am intrat in corturi (deşi sună aiurea, e chiar ok cu corturile din parcare) pe intrarea din stânga, pe lângă standul Ford.

Asortarea între etrier şi eşarfă nu cred că era întâmplătoare.

Ca de obicei sunt cam 4 categorii de standuri: Primele sunt cele obişnuite unde te poţi plimba printre maşini şi poate chiar te poţi urca în ele.

A doua categorie este cea de standuri exclusiviste unde maşinile sunt prea scumpe ca să poată fi lăsate la mila gloatei şi sunt puse într-un ţarc (vezi Brabus sau Maserati) şi fetele care acompaniază prezentarea sunt ferite de pipăieli şi alte indiscreţii.

A treia categorie este cea de lucruri care au doar tangenţă cu auto, adică standuri moto, ATV sau alte ciudăţenii care compensează prin aducerea de fete mai drăguţe sau mai puţin îmbrăcate sau amândouă (vezi standul Honda). Ultima categorie este cea a standurilor de accesorii (de la cauciucuri la credite auto – cred, altfel nu pot să-mi explic prezenţa Unicredit pe acolo) inclusiv audio de unde ieşi cu o pierdere temporară de auz.

Ce mi-a plăcut? Pe parte mecanică (ca să zic aşa) Saab-urile (mai ales un Saab 93 Vector, deşi e decapotabil), Lancer-ul nou şi diverse altele pe care le ştiam deja cum ar fi Alfa 159, Seat Leon, Audi A4 etc. Pe parte „spirituală”...standul de la Kia iarăşi se străduieşte din plin deşi ei oricum nu prea au ce maşini să arate, macar să fie un motiv să se strângă lumea; standul de motociclete Honda, cum ziceam, standul Fiat şi nu în ultimul rând, standul...Petrom. Oricum era greu să te decizi... Ciudat/interesant/inedit: o Toyota Auris de manelist, adică nichelată; un camion ridicat pe platformă pentru a te plimba pe sub el; o contorsionistă (sau mă rog, o fiinţă ceva mai flexibilă decât media) la un stand de ATV-uri, noul şasiu de la Renault care virează şi cu roţile din spate; un Mercedes cu geamuri blindate şi mai erau unele chestii pe care nu mi le aduc aminte acum.

Coordonata generală: Toată lumea poza. Unii chiar şi maşini. Un tip o pusese pe prietenă să-i facă poză cu un model de la BMW (model din acela cu puls nu cu injecţie). Cei acreditaţi aveau aparatură specială, inclusiv o scară...

În fine, şi eu am o grămadă de imagini dar cred că primele două reprezintă destul de bine atmosfera aşa că nu mai e nevoie de altele. Pentru cine doreşte, o galerie este aici şi începe cu prezenţa „puternică” de la standul Petrom.

Am stat cam trei ore şi am trecut prin diverse locuri de mai multe ori. Dacă ar fi fost mai puţină lume poate am fi stat mai mult. Recomand altă oră de vizitare şi altă zi. Celor interesaţi, le pot oferi detalii cu privire la ruta secretă, contra cost evident. Ha ha...

Mocăniţa de pe Valea Vaserului

Una din atracţiile turistice din Maramureş recomandată des (dar nu fondat, vedeţi mai departe de ce) este mocăniţa care urcă pe valea Vaserului din Vişeul de Sus. Ne-am făcut tema dinainte, ne-am interesat de una-alta şi într-o dimineaţă friguroasă de septembrie ne-am prezentat la ora 7.30 la gara CFF Vişeul de Sus. Câteva observaţii: ora matinală a fost sugerată de un paznic de pe acolo în ziua precedentă. Oricum trenul pleacă pe la 8.30 şi locurile se ocupă pe măsură ce se urcă în vagoane aşa că e cam exagerat să vii cu o oră înainte mai ales dacă e frig. Al doilea F din CFF cred că vine de la „forestieră” pentru că principala activitate este exploatarea lemnului. Linia de tren cu ecartament redus a fost făcută prin anii ’20 şi urmăreşte valea râului Vaser cam 40 de kilometri pe o direcţie nord-est apoi est şi având o serie de ramificaţii pe alte văi. Traseul turistic are 31 de kilometri şi se termină la Halta Făina.

În jurul orei 8 şi jumătate un şuierat ascuţit şi un nor de abur alb de după un depozit ne anunţă plecarea. Încet, încet trenul vine cu spatele până în dreptul gării. În ziua respectivă locomotiva folosită era Elveţia, un bolid de 150 de cai putere şi viteză maximă 30 km/h care trăgea după ea trei vagoane, dintre care unul descoperit, unul acoperit şi un tender. Ne-am urcat în vagonul acoperit în timp ce majoritatea străinilor s-au urcat în cel descoperit pentru a savura la maxim experienţa. Referitor la starea tehnică a trenului...locomotiva are în jur de 50 de ani dar pare să se ţină bine. Vagoanele sunt recondiţionate, caroseria fiind nouă pe un şasiu foarte vechi. Recondiţionarea cred că a fost făcută local pentru că are aspect de improvizaţie, ca de altfel tot trenul. Mă rog, îmi zic că e pitoresc şi mă urc în vagon. Un pic după ora stabilită pornim la drum. După vreo 100 de metri ne oprim pentru a ajuta la nişte manevre în depou. Locomotiva soră, Cozia 1 e şi ea pe acolo. Tot pe acolo sunt şi nişte arătări ciudate, nişte drezine cu caroserie de autovehicul. Un Ford Transit...

...un Aro vechi care şi-a trăit şi viaţa ca drezină şi acum zace printre buruieni...

...si chiar şi un camion Carpaţi.

Am râs eu de el dar nu ştiam la ora aceea că va avea un rol important în desfăşurarea evenimentelor ceva mai târziu.

Drumul se parcurge foarte încet (undeva pe la 15 kilometri pe oră în porţiunile rapide) şi la început trece printre case, până ne depărtăm vreo 7 kilometri de locul de plecare. Undeva aproape de ultimele case parcă trenul se opreşte pentru prima oară pentru a lua apă dintr-o băltoacă, ocazie pentru a se coborî din tren şi a face poze. Străinii sunt încântaţi peste măsură. Drumul continuă prin pădure şi, ca să o spunem pe aia dreaptă, e cam anost. O vale îngustă cu îndeajuns loc pentru un râu şi o cale ferată îngustă şi în rest pădure. Un cuplu de lângă mine discută: Ea – Aicea ar trebui să pună un ghid care să explice, să ne arate... El (vizibil plicitisit şi uşor agasat de observaţia ei) – Şi ce să zică?!? Uitaţi-vă în dreapta la pădure. În stânga tot pădure şi un râu...

Între timp germanii din vagon nu mai suportă frigul şi aprind soba, după ceva chin. Foarte mulţumiţi de ei înşişi îşi fac poze cu lemne în mână lângă sobă. Cum ziceam, plictiseală mare...asta până la kilometrul 21 plus 300 de metri când sărăcia de tren, nici mai mult nici mai puţin, deraiază. Cel care a deraiat a fost tenderul care era între locomotivă şi vagonul în care eram eu. Senzaţia e interesantă, e ca şi cum ai coborî trepte cu trenul. Din fericire viteza nu era mare şi am oprit înainte de a se întâmpla ceva mai grav. Porţiunea în care am deraiat e destul de lată în comparaţie cu alte porţiuni unde o deraiere e posibil să fie garnisită şi cu o gură de apă de Vaser. Deraierea noastră a fost cauzată se pare de şina prost întreţinută. Butucii din preajmă îmi dau impresia că au mai deraiat vagoane în acel loc. Toată lumea s-a dat jos, animată de eveniment şi căsca gura.

Ce e de remarcat totuşi este că „echipajul” ştia exact ce trebuie făcut în asemenea condiţii. Situaţia nu era deloc una neprevăzută şi erau pregătiţi. În mai puţin de trei sferturi de oră vagonul tender era înapoi pe şine prin munca a trei oameni. Cel mai mult a durat punerea la loc a arcurilor cu foi de la suspensii care săriseră şi au trebuit căutaţi. În rest, urcarea înapoi pe şină e floare la ureche când ai instrumentele necesare. Din păcate nu totul s-a putut repara: din cauza smuciturii legătura dintre vagoane s-a rupt complet şi am continuat drumul legaţi cu un cablu metalic.

După aventura cu deraierea am luat apă dintr-un pârâu şi am continuat drumul până la Halta Botizu unde am oprit pentru a lăsa loc unui tren cu lemne care venea din sens opus. Din cauza deraierii programul a fost dat peste cap şi aşteptarea a fost destul de mare, cam o oră. O panoramă cu trenul oprit în Halta Botizu.

Locomotiva Elveţia.

Halta Botizu nu corespunde niciunei localităţi. De fapt trenul merge pe o vale complet nelocuită în afară de câteva cantoane de vânătoare şi locaţii de exploatare de lemne. De la Botizu se mai merge încă vreo jumătate de oră şi se ajunge la Halta Făina unde se află şi cantonul de vânătoare cu acelaşi nume. Valea se mai lărgeşte un pic şi e rost de un pic de perspectivă. Chiar şi aici flutură steagul Uniunii Europene şi sunt antene DigiTV.

Imaginea precedentă nu e chiar de la cantonul Făina, dar e aproape. Prin nişte noroaie infernale diverse utilaje mişună care încotro.

La un moment dat mi-am pus problema cum au ajuns aceste utilaje aici din moment ce nu este alt drum. Se pare că răspunsul este prin apă, adică urmărind firul apei şi pe alocuri mergând chiar prin albia râului. La urma urmei, un TAF e de două ori mai mare decât locomotiva noastră...

În mod normal la Făina se stă cam 2 ore însă fiind în întârziere am stat doar trei sferturi de oră. Oricum nu e mare lucru de făcut...e o terasă...pajişte...dar cam atât. Întoarcerea a fost interesantă, să zicem. Totul a decurs normal până un pic după locul primei deraieri (pe unde am trecut pe vârfuri). Surpriza a fost că un alt tren din faţa noastră deraiase însă nu mai putea fi pus la loc la fel de uşor şi, evident, nu putea fi ocolit. Am fost invitaţi să abandonăm „confortul” de până atunci şi să urcăm pe un vagon platformă, invitaţie de-a dreptul periculoasă dat fiind numărul de turişti. Din fericire mai în faţă se afla drezina camion Carpaţi, menţionată mai devreme, a cărui şofer a spus că mai are câteva locuri libere. Primul venit, primul servit, am urcat în drezină şi am plecat înspre Vişeu cu o viteză ameţitoare faţă de cea de până atunci. Am parcurs 20 de kilometri în cam trei sferturi de oră însă am stat în picioare. Totuşi am ajuns repede faţă de restul turiştilor care rămăseseră la faţa locului să o pună de un linşaj mic având ca obiect angajaţii CFF prezenţi. Chiar nu ştiu când au ajuns înapoi. Când plecam tocmai aduseseră un TAF ca să încerce să pună vagonul deraiat la loc pe şine. Noi am ajuns în Vişeul de Sus în jur de ora 18 (în mod normal călătoria durează vreo 8 ore cu totul).

Ca o concluzie, fără cele două evenimente excursia ar fi fost insipidă şi periculos de plictisitoare. Periculos este însă şi să sari cu trenul de pe şine, să circuli pe un vagon platformă în picioare, să fii tractat cu o şufă veche şi aşa mai departe. Patronul (elveţian, am auzit) ar face bine să investească în reparaţii ale căii de rulare şi în echipamente şi dotări. Nu de alta dar la un moment dat se poate întâmpla ceva mult mai rău.

Nu ştiu dacă să recomand sau nu experienţa (normală sau condimentată cu o deraiere). În orice caz, nu e pentru copii sau oameni mai în vârstă...

Cinci trecători

Neştiinţific vorbind, trecătoarea e un loc de pe munte cu altitudinea cea mai joasă care permite trecerea de pe un versant pe celălalt şi e de obicei propice construirii unui drum. Dată fiind altitudinea, drumul respectiv este cel mai probabil unul foarte pitoresc. Prin şcoala generală şi prin liceu am tot învăţat despre cele mai importante trecători şi defilee de la noi cum ar fi Prislop, Şetref, Tihuţa, Topliţa-Deda, Ghimeş-Palanca, Rucăr-Bran şi alte denumiri care rămân fără însemnătate până la vizitarea locului cu pricina. Fiind în zonă, într-una din zilele de şedere în Botiza am plănuit o excursie prin pasul Prislop, întoarcere la Vatra Dornei prin Tihuţa, Bistriţa şi apoi înapoi în Maramureş prin Şetref. Zis şi făcut.

Am plecat nu prea dimineaţă din Botiza pe drumul spre Vişeul de Sus unde trebuia să mă interesez de programul mocăniţei pentru a doua zi (da, va urma şi episodul mocăniţa). Am luat-o din nou pe scurtătura din Bogdan Vodă spre Vişeul de Jos prin satul Bocicoel. De data asta am oprit sus pentru a admira priveliştea. Panorama e făcută spre satul Bogdan Vodă de unde veneam.

Tot drumul pe care am venit.

Coborârea spre Bocicoel.

Am continuat drumul până în Vişeul de Sus unde am aflat programul mocăniţei (noroc chior, doar în ziua următoare era programată să funcţioneze, din motive tehnice). Mai departe, am continuat spre est şi am ajuns la Borşa unde am oprit în staţiune pentru a merge la Cascada Cailor. Din păcate telescaunul nu mergea şi panta de urcat era mai mult un săniuş de noroi aşa că am renunţat şi ne-am mulţumit cu priveliştea.

Din staţiunea Borşa pasul Prislop este aproape. Ca să dau câteva informaţii, este vorba de pasul cel mai înalt din ţară cotat cu 1416 metri şi separă Moldova de Transilvania. (later edit: de fapt nu e cel mai înalt. Cea mai înaltă trecătoare din România, din câte ştiu, e pasul Urdele, 2141m, situat pe DN 67C, Transalpina. Nu ştiu de ce rămăsesem blocat pe Prislop, probabil din cauza îndoctrinării din timpul orelor de geografie.) Urcarea dinspre Transilvania e abruptă, coborârea prin Moldova e mai lină. Acolo unde şoseaua atinge punctul cel mai înalt este o parcare destul de mare, vreo două cabane o biserică destul de mare în construcţie şi un monument dedicat lucrării de amenajare a drumului şi oamenilor care au lucrat la el. Nu sunt sigur de culoarea aleasă...

De langă el se poate admira panorama spre Transilvania.

Spre Moldova nu se poate admira mare lucru, e totul împădurit şi nu se poate vorbi despre o panoramă. Continuând spre Iacobeni, drumul trece prin diverse sate cu aspect total schimbat. Pe harta mea era indicat un drum spre Sângeorz-Băi care trece prin pasul Rotunda însă s-a dovedit a fi un drum forestier. Rămâne pe altă dată. La Iacobeni se face dreapta spre Vatra Dornei şi începe calvarul. Drumul e în reconstrucţie/lărgire/amenajare şi alte operaţii care îl fac mâncător de nervi, asta dacă ai undeva de ajuns. Cum eram în vacanţă, nu prea a contat. Sunt vreo 15 kilometri până la Vatra Dornei unde am găsit orăşelul foarte animat. Am revăzut cu drag strada principală cu pizzeria Les Amis (amintiri de clasa a 10-a), gara

şi pârtia de schi.

Timpul nu a permis o vizită mai lungă pentru că mai era mult de mers. A urmat pasul Tihuţa (1201 metri) pe care vreau să-l laud cum pot mai bine. Din păcate drumul e tot în amenajare sălbatică şi nu am putut să opresc pentru fotografii. Câteva tronsoane sunt terminate şi pot să spun că va fi cel mai frumos drum din ţară când va fi terminat. Cadrul natural este nemaipomenit şi când spun asta simt din nou gust de ciudă că nu am oprit nicăieri. Nu am cum să conving fără câteva imagini. În punctul cel mai înalt am mers direct pe spărtură de piatră ferindu-mă de excavatorul din stânga şi de basculanta din dreapta. Coborârea e şi ea un coşmar din cauza prafului. Chiar şi aşa, nu pot să-mi schimb părerea şi abia aştept să văd drumul terminat. După ce se iese din munţi se intră într-un sat aproape continuu care ţine până în Bistriţa. Acolo se face dreapta spre Năsăud. După Năsăud se intră pe tronsonul de drum care însoţeşte calea ferată Salva-Vişeu, altă denumire familiară de la orele de geografie. Într-adevăr, are de ce să fie menţionată. Ea a făcut legătura Maramureşului cu restul ţării şi a necesitat un efort susţinut din cauza reliefului. E mai mult o succesiune de viaducte şi tunele la care au muncit şi murit o mulţime de oameni. Drumul rutier trece în Maramureş prin pasul Şetref (818 metri) în timp ce drumul de fier îşi face loc pe dedesubt, prin munte. Maramureşul văzut din pasul Şetref arată cam aşa:

Odată trecut Şetreful, Botiza e la o aruncătură de băţ.

Pentru a acoperi în întregime drumurile principale din regiune şi la sfatul gazdei în altă zi am pornit în partea opusă, spre Baia Mare. Am făcut şi un mic ocol prin Ieud pentru a vedea cea mai veche biserică din lemn din Europa, monument aflat pe lista patrimoniului mondial al umanităţii. De lângă ea undeva departe se poate vedea o altă biserică.

Am urmat drumul spre Sighet însă în Vadul Izei am luat direcţia Baia Mare prin pasul Gutâi (~900 metri). Peisajul e cu totul altul. Se merge prin pădure de fag printre dealuri nu foarte înalte. De sus din pas nu se vede mare lucru din cauza copacilor. Coborârea e foarte antrenantă, unele curbe sunt cam la 220 de grade. Serpentinele ţin până aproape de Baia Sprie unde se face stânga spre Cavnic. Deşi mai erau 16 kilometri până la Baia Mare, coşul de fum de la combinat se vedea clar. Are 351 de metri înălţime şi este cea mai înaltă structură din România şi al treilea coş ca înălţime din Europa. Revenind la ale noastre, Cavnic e o fostă aşezare minieră care acum trăieşte şi din turism, în jur fiind numeroase pârtii de schi. Imediat după Cavnic e pasul Neteda (1040 metri). La ieşirea din pas se poate admira din nou o privelişte splendidă.

Petele roşiatice din imagine sunt ferigi. Foarte multe ferigi. Urmează satul Budeşti. În zona aceasta e un păienjeniş de drumuri judeţene şi am ales unul dintre ele, care trece prin Ocna Şugatag. Înainte de Ocna Şugatag am oprit la intersecţia cu drumul spre satul Breb.

Drumul trece printre pajişti cu genţiane şi meri. Din nou, un loc foarte plăcut.

Din Ocna Şugatag mai sunt puţini kilometri până în Bârsana şi bucla e completă. Cinci trecători care merită văzute.

PS: Ca fapt divers, o genţiană a avut un parcurs mai puţin obişnuit. Culeasă de pe pajiştea de lângă borna 85 a drumului judeţean 109F, a ajuns într-un tomberon din Galaţi. Înainte să o arunc în tomberon m-am oprit puţin uitându-mă la ea reflectând la parcursul florii. Cerşetorul care căuta în gunoi s-a oprit şi el din activitate uitându-se la mine. Probabil arătam ciudat blocat aşa cu floarea în mână în faţa tomberonului...

Maramu'

Dacă Europa ar avea un centru, geografic vorbind, unde ar fi acela? Pare-se că în Maramureş! Încă de la începutul secolului trecut, undeva în pădure aproape de graniţa cu actuala Ucraina se află instalată o bornă care marchează acest fapt. Pe parcursul timpului am tot auzit multe despre această parte a ţării însă nu am avut ocazia să o văd. Asta până acum câteva zile.

Pornind din Galaţi, Maramureşul e cam la 600 de kilometri depărtare ceea ce face ca drumul să ocupe o mare parte din zi. Odată ajuns în Maramureş rămâne de căutat locul cazării care în cazul de faţă a fost pensiunea Ana Orghici din satul Botiza. Mâncarea tradiţională şi băutura sunt la discreţie ceea ce face ca experienţa maramureşană să fie completă.

Panorama asupra satului am făcut-o în ziua a patra de stat acolo, singura zi în care am rămas în sat şi am plecat trailblazing pe deal prin fâneţe.

Curios, nu mirosea a iarbă aşa cum mă aşteptam, însă experienţa a fost oricum plăcută.

În Botiza se ajunge urmând un drum lateral din drumul judeţean care leagă Săcelul de Vadu Izei. Asfaltul de pe acest drum lateral se termină în Botiza deşi drumul continuă încă 35 de kilometri până în Groşii Tibleşului fiind accesibil doar căruţelor şi iubitorilor de offroad.

În Botiza nu e mare lucru de făcut, în afară de a te plimba pe dealuri şi a da o raită prin sat. În restul zilelor am pus maşina la lucru şi am vizitat cât am putut din Maramureş.

Prima zi a fost ploioasă dar asta nu ne-a împiedicat să pornim la drum. La vreo 15 kilometri de Botiza, sau mă rog, de intersecţia cu drumul spre Botiza, pe drumul spre Sighetul Marmaţiei se află mânăstirea Bârsana pe care am fost sfătuiţi să o vizităm. Într-adevăr, construcţiile sunt aparte şi locaţia la fel.

Locul e vizitat de mai toată suflarea care trece prin Maramureş, mai ales de străini.

Mai departe, la Sighetul Marmaţiei am vizitat Memorialul Victimelor Comunismului amenajat în clădirea închisorii. Parcursul prin celule e impresionant şi necesită câteva ore bune. Nu are rost să povestesc, trebuie văzut. Eventual când nu sunt şi diverşi ţărani de oraş care se pozează printre gratii rânjind.

Dacă tot am ajuns la Sighet, mai sunt puţini kilometri până la Săpânţa aşa că am dat o fugă şi până acolo. Sunt două puncte de interes: cimitirul vesel şi cea mai înaltă biserică de lemn din Europa. E vorba despre biserica mânăstirii Peri care are 78 de metri înălţime.

A doua atracţie, de care am tot auzit, cimitirul vesel, e cam dezamăgitoare. Sunt multe cruci, întradevăr viu colorate...

...însă după vreo 20 de epitafuri numele şi faptele încep să se cam repete. Am încercat să găsesc pe cel cu "Trecatorule, aici la 2 metri ma odihnesc eu si privesti tu. Ce n-as da sa privesc eu si sa te odihnesti tu!" dar m-am lăsat păgubaş. Plouase şi o bună parte din cimitir era inundată. Sincer, nu înţeleg ce văd străinii la acest loc din moment ce nu pot citi ce scrie pe cruci, pot doar să le admire coloritul.

Întoarcerea am făcut-o pe drumul paralel care trece prin Vişeuri. Acesta trece foarte aproape de graniţă prin pădure şi apoi printr-o suită de sate pitoreşti pline de case viu colorate (daca ar fi ciuperci, sigur ar fi otrăvitoare) cum ar fi Rona de Jos sau de Sus. Întoarcerea în Botiza ar dura ceva mai mult pentru că ar trebui mers până în Moisei pentru a întoarce. Din fericire există o scurtătură din Vişeul de Jos prin satul Bocicoel care trece dealul şi ajunge aproape de intersecţia cu drumul spre Botiza. Mai multe despre scurtătură, data viitoare.

Slănic Moldova & Tg. Ocna

Recunosc, am minţit. A doua zi după ce am venit de la Braşov s-a ivit ocazia unei excursii scurte la Slănic Moldova, ocazie de care am profitat bineînţeles. Drumul duce din nou pe la Oneşti, pe acelaşi drum infect, însă se continuă spre Tg. Ocna, nu spre Oituz. Localitatea Slănic Moldova este situată între două dealuri şi este destul de extinsă însă numai ultima parte este staţiunea propriu-zisă.

Am parcat maşina lângă terenul de fotbal din centru (care, apropo, e într-o groapă) şi am luat-o la pas prin staţiune.

Staţiunea are accente puternice de pensionarism dar încearcă să scape de ele. Dovadă faptul că în parc nu sunt numai pensionari, ci şi cupluri mai tinere. Nu ştiu exact cum stă treaba cu administrarea staţiunii însă e clar că cineva se străduieşte din răsputeri. În general s-a renovat cam tot ce era de renovat în centru şi chiar se construiesc clădiri noi. Din păcate relieful dă bătăi de cap în sensul că firul de apă care străbate staţiunea e cam năbădăios şi a fost canalizat cu prea mult timp în urmă drept pentru care a început să distrugă malurile. În special în porţiunea cu izvoarele problema e mai pronunţată. Apropo de izvoare. Au fost descoperite de câteva sute de ani şi cică ar fi bune pentru tot felul de afecţiuni. Sunt multe la număr şi deşi sunt apropiate, fiecare are altă compoziţie şi alte proprietăţi. Eu mi-am încercat norocul cu nr. 1 bis însă nu am fost inspirat pentru că era să-mi revăd micul dejun. Gustul a fost oribil din cauza componentei sulfuroase şi am rămas cu un gust sălciu în gură până la prânz.

Prânzul l-am luat aproape de cazinou, care a fost renovat.

După masa de prânz ne-am întors la maşini şi am plecat spre Tg. Ocna pentru a coborî în salină. Pentru 13 lei urci în autobuz şi porneşti în jos în mina Trotuş (nu e singura mină de aici, Trotuş e cea deschisă vizitării).

E a treia salină pe care am vizitat-o (am mai văzut-o pe cea de la Slănic Prahova unde se coboară cu un ascensor de coşmar şi pe cea de la Praid unde se coboară tot cu autobuzul). La Praid autobuzul merge relativ drept şi coteşte uşor la dreapta. Culoarul e foarte îngust şi autobuzul abia trece (cel puţin asta e senzaţia). La Tg. Ocna ideea e alta. La început autobuzul merge drept, fără să coboare o bucată de vreo 200 de metri pe o galerie îngustă, arbitrată de un semafor. După galerie începe distracţia. Tunelul se lărgeşte confortabil dar începe să coboare în spirală. Şi coboară...şi coboară...3 kilometri şi jumătate. Fiecare spiră reprezintă un nivel care a fost exploatat deja. Denumirea corectă este "orizont". Ţinta autobuzului este orizontul 9 (drumul se continuă spre orizonturile 10 şi 11).

Imediat după uşa de la intrare pe dreapta se află biserica cu hramul Sf. Varvara, protectoarea minerilor.

Galeria se continuă la stânga şi se intră în salină. După ce am văzut salina de la Praid nu am cum să nu fiu un pic dezamăgit. Din cauză că metoda de exploatare este diferită, în loc de o singură cameră imensă înaltă de câteva zeci de metri spaţiul salinei este ca un fagure.

De fapt fagure este impropriu spus, e de fapt o cameră imensă al cărei tavan este susţinut de coloane aşezate regulat, de aceea nu există impresia de spaţiu mare deschis pe care o ai la Praid de exemplu. Este aproape de sfârşitul programului aşa că nu mai e multă lume. În general sunt oameni veniţi la tratament. Sunt amenajate locuri de joacă pentru copii, terenuri de baschet şi de fotbal şi chiar şi o fântână arteziană.

Mai este şi o cafenea, un magazin de suveniruri, un punct de prim ajutor şi un mini muzeu al sării.

Zilele trecute am citit un articol într-un ziar chiar despre salina aceasta. La sfârşit zicea că în salină e linişte (nu prea - mai ales dacă se joacă fotbal - şi pentru că primul impuls al multora, când intră în salină, este să dea un răcnet pentru a verifica proprietăţile acustice ale încăperii). Tot articolul spunea că nu sună telefonul mobil. Probabil numai dacă îl închizi pentru că busola Vodafone afişează mândră pe ecran Salina Tg. Ocna. Oricum, dacă sunteţi prin apropiere, merită vizitată, măcar pentru curiozitate.

Ei şi acum Miscellanea ia vacanţă vreo trei săptămâni, cum am mai promis...

Piatra Craiului

La 30 de kilometri de Braşov lângă Zărneşti se înalţă culmea Pietrei Craiului. Ea străjuieşte intrarea în culoarul Rucăr-Bran, pe partea dreaptă. Stânga e acoperită de Bucegi. Ca să fie mai clar, Google Earth e foarte folositor.

Zona centrală este ocupată de Făgăraş (se vede clar lacul de acumulare de la Vidraru). Masivul din dreapta imaginii – Bucegii. Vis-a-vis de culoarul verde se vede o formaţiune ca o lamă de cuţit, uşor curbată. Nu pare cine ştie ce, pe lângă Făgaraş şi Bucegi. Odată ce ieşi din Braşov şi te îndrepţi spre Râşnov îţi schimbi părerea subit. Comparaţia cu lama de cuţit e cât se poate de potrivită şi prima întrebare care se iveşte este „Cum (naiba) se poate urca acolo sus?” nu atât ca provocare cât ca o curiozitate. Deşi nu ai crede, sunt multe căi de a urca din diverse părţi.

Ziua 7

Ultima zi de activitate pentru întâlnirea de anul acesta, vineri a fost rezervată pentru o tură pe Piatra Craiului. Vremea a fost frumoasă însă ne-am trezit relativ târziu şi nu am putut profita pe deplin. Traseul ales începe la cabana Plaiu Foii. La cabană se ajunge din Zărneşti pe un drum care necesită o oarecare răbdare. Din nou, locaţia este destul de populară şi drumul nu e pustiu (din când în când mai trece câte un SUV în viteză şi trebuie să ridici geamurile ca să nu mănânci praf). La cabană drumul de bifurcă însă maşina am parcat-o acolo. Cabana arată destul de îngrijit.

Lângă cabană se află un post de Salvamont permanent, responsabil pentru toată zona. Tot în împrejurimi se construiesc sau s-au construit deja un număr de case de vacanţă.

Unii vin cu elicopterul să vadă progresele făcute la construcţia casei.

Glumesc. Cel mai probabil elicopterul (un Eurocopter EC120 – m-am documentat, he he) aparţine firmei Cobrex din Braşov prin a cărei bunăvoinţă s-a materializat un parteneriat cu Salvamontul.

Traseul pe care am hotărât să-l parcurgem începe la cabană şi continuă pe drumul forestier care o ia la stânga la răscruce. Abia după vreo 20 de minute de mers rapid se ajunge într-un loc în care nu s-ar mai fi putut continua cu maşina (din cauza unei bariere). Aici e o pajişte destul de plină de corturi şi de maşini venite pentru un grătar. Unii au venit cu rulota.

Traseul, că tot îl menţionez, este cel ce duce la vârful La Om prin locurile numite La Zăplaz şi La Lanţuri şi pe la refugiul Spirlea. Din pricina orei înaintate (şi din cauza dificultăţii traseului) am hotărât să urcăm numai până la refugiu. Drumul merge de-a lungul unei văi şi devine din ce în ce mai abrupt până când valea se îngustează prea mult şi dacă s-a merge de-a lungul ei nu s-ar mai putea urca. Drept pentru care drumul coteşte brusc prin pădure şi o ia pieptiş. Urcarea barbară durează cam 15 minute şi se ajunge direct la refugiu, la 1410 metri altitudine. Aici ne tragem sufletul şi admirăm priveliştea.

Se poate vedea creasta în toată splendoarea ei însă tot nu e evident cum se poate urca. Cu binoclul am desluşit traseul doar pentru că am văzut oameni urcând. Tot cu binoclul am putut vedea şi norocoşii de pe creastă. Spun norocoşii pentru că eu mai am de aşteptat până să ajung acolo. Totuşi mai aveam un pic de timp la dispoziţie aşa că am hotărât să mai mergem o bucată până la zona numită La Zăplaz. Panoul avertizează că traseul e doar pentru turişti experimentaţi şi e inaccesibil iarna. Într-adevăr cărarea se îngustează şi terenul devine din ce în ce mai accidentat. În sfârşit ajungem la peretele de stâncă, traseul continuând paralel cu el până la un loc accesibil probabil. Noi ne-am oprit aici pentru că panta era de fapt un grohotiş şi nu eram nici echipaţi nici experienţă cu astfel de teren nu aveam aşa că am hotărât să nu riscam. Ne-am oprit pe un petec de iarbă cu spatele la perete şi am mâncat. Priveliştea nu e nemaipomenită, tot ce se poate vedea sunt creste de munţi „domestice” adică joase şi împădurite. Făgăraşul e un pic spre stânga dar e obstrucţionat de terenul pe care tocmai am urcat. Înainte să o luăm înapoi am explorat un pic locaţia, cu grijă pentru că petecul de iarbă era înclinat la 45 de grade şi unde nu era iarbă era grohotiş.

Pe o stâncă singuratică se află o placă montată în memoria unui tânăr de 18 ani, Matei Alexandru, care şi-a pierdut viaţa acolo în 1992. Acest lucru ne aduce aminte de faptul că Piatra Craiului este un masiv dificil şi periculos, chiar şi pentru cei mai experimentaţi (ultimul om a murit acolo acum aproximativ o lună de zile, pe 8 iulie. Noi am fost acolo pe 3 august.) Pe o notă mai pozitivă, la baza peretelui, într-o adâncitură am găsit un petec de zăpadă. Am mers pe zăpadă în august la aproape 30 de grade Celsius. Unii dintre noi au şi alunecat pe ea (petecul era de fapt o movilă de vreo 2 metri înălţime de zăpadă murdară, ultimele rămăşiţe din iarnă).

Drumul de înapoiere a decurs fără probleme deşi necesită atenţie sporită în porţiunile cu grohotiş sau cu pantă pronunţată.

Am ajuns acasă în timp util pentru a putea încropi şi un grătar ca să marcăm finalul celei de-a patra ediţii de Zizin Fest. Ziua a 8-a nu merită menţionată pentru că a constat doar în lăsat oameni prin diverse locuri în Braşov şi un drum spre casă destul de aglomerat şi plin de şoferi indisciplinaţi şi inconştienţi.

Şirul de aventuri care a început cu decolarea de pe Băneasa de acum 4 luni şi jumătate s-a terminat abrupt şi am revenit la realitate unde trebuie plătit preţul pentru această escapadă.