Răsărit în (din) Regie

Cum ziceam, joia trecută aveam de prins un tren de dimineaţă aşa că m-am trezit în primul sfert al zilei. Aşa am prins si fazele târzii ale răsăritului când soarele se chinuie să iasă dintre copaci şi blocuri deşi el a ieşit de după orizont de ceva vreme.

În timp ce încercam diverse încadrări (şi mai aruncam şi câte un ochi la ceas ca să nu pierd trenul) mi-am dat seama că e unul din ultimele răsărituri pe care le prind aici în Regie. Au trecut aproape 5 ani de când m-am stabilit în chestia asta care se vrea campus universitar însă urmează o schimbare cât de curând, şi nu mă refer strict la bârlog. M-am săturat de tot ceea ce înseamnă cămin însă m-am săturat şi de şcoală, sunt 18 ani (omg!) de când mă tot „pregătesc”.

Luni pe vremea asta o să pot să folosesc prefixul „ing.”. Chiar dacă m-am săturat, percepţia este că ultimii 5 ani s-au dus fantastic de repede, la fel cum au zburat şi cei 4 ani de liceu. Acum începe cu totul şi cu totul altceva. Ce şi cum va fi sunt mari necunoscute însă am dreptul (şi poate chiar obligaţia) să fiu optimist. Să zicem că soarele răsare şi ziua promite să fie una frumoasă.

„Soarele rotund şi palid se prevede printre...pomi?!”

BTC la răsarit de data asta.

Şi două de ansamblu cu rasaritul de Regie, cum am promis.

Despre hobby-uri

Întotdeauna am fost de părere că numărul şi amploarea hobby-urilor dintr-o societate este un indicator bun al nivelului de trai din societatea respectivă. Asta pentru că noţiunea de hobby implică de cele mai multe ori petrecerea timpului prin metode neproductive. De asemenea o mare parte din hobby-uri implică şi anumite costuri, unele chiar foarte mari. În concluzie, cine are resurse de consumat pe activităţi relaxative o duce, aş putea spune, bine.

De-a lungul istoriei majoritatea covârşitoare a oamenilor a dus-o prost spre foarte prost ţelul de zi cu zi fiind supravieţuirea. Astfel noţiunea de hobby a căpătat înţeles pentru mase relativ târziu. La noi chiar foarte târziu din motivele mai sus menţionate, adică corelaţia cu nivelul de trai. Când mâncarea e raţionalizată e greu să te gândeşti ce timbre îţi lipsesc din colecţie.

Ca să ilustrez mai bine ideea, am să reproduc o întâmplare anecdotică din epoca comunistă pe care am citit-o nu mai ştiu unde: Doi alpinişti (rara avis în vremea respectivă) urcau pe un munte pe vreme rea cu ploaie şi frig. La un moment dat ei se întâlnesc cu un cioban care îi întreabă ce caută pe acolo. Ei îi răspund că vor să urce pe vârful muntelui. Evident (pentru cioban) apare întrebarea: cu cât sunt platiţi cei doi ca să urce în vârf? Cei doi încearcă să-i explice că o fac din plăcere însă ciobanul se supără că aceştia nu vor să-i spună suma şi îşi bat joc de el. Într-un final, ca să-l îmbuneze, unul din ei îi explică ciobanului că de fapt vor primi o maşină amândoi (nu câte una de fiecare) dacă ajung pe vârf, răspuns care satisface întrucâtva pe cioban. Bineînţeles că ciobanul nu avea cum să înţeleagă faptul că doi oameni urcă muntele din plăcere fără să fie plătiţi pentru că statutul lui de cioban nu permitea zile libere de umblat hai-hui pe coclauri iar de dat bani pe echipamente de munte nu putea fi vorba.

Odată ieşiţi din comunism, am avut primele contacte cu societatea vestică, prin televizor mai întâi. Mie mi se părea fascinant că în alte ţări oamenii pot să umble în timpul liber pe plajă cu detectorul de metale pentru a găsi diverse obiecte metalice; că pot să-şi ocupe timpul restaurând sau construind de la zero echipamente, vehicule şi arme cărora le-a trecut timpul de demult; că pot să se îmbrace cu costume de epocă duminica şi să facă parade; că pot să se strângă duminica pe un circuit şi să facă curse cu maşini făcute să se ciocnească între ele (ce decadenţă, cum să strici aşa maşinile pentru distracţie?); că se pot strânge în grupuri care merg cu maşini speciale pe teren accidentat; că pot să stea ore în şir să pozeze păsări sau alte animale; că pot să aibă o grădină cu orhidee pe care să le hibridizeze pentru a obţine soiuri noi; că pot să aibă comunităţi si forumuri în care să se discute numai pe un subiect obscur cum ar fi cuirasatele din cele două războaie mondiale; şi câte şi mai câte. Toate, numai din plăcere şi mai ales pentru că pot.

Cumva în mintea mea s-a format o asociere între hobby-uri şi bunăstare. M-am bucurat de fiecare dată când am văzut ceva cu caracter de hobby la noi şi l-am văzut ca pe un semn al evoluţiei. Am văzut oameni care se plimbă cu caiacul, oameni care pleacă cu maşinile la offroad, oameni care merg prin munţi cu bicicletele, oameni care se dau cu parapanta, oameni care ies la pescuit nu ca să-şi prindă masa de prânz, oameni care colecţionează (monede, timbre, imagini etc.), oameni care ies în poligon şi trag la talere, etc. Aşa ajungem la capitolul internet care a deschis o lume întreagă de hobby-uri. Au apărut de ceva timp şi la noi forumuri în care se discută despre navele militare (aşa am şi obţinut informaţii despre canoniera Eugen Stihi), despre ciclism, despre vânătoare, despre pescuit, despre tuning, despre motoare, despre off-road, despre muzică şi chiar şi despre nişte chestii care ar putea fi considerate excentricităţi, cum ar fi despre mijloacele de transport în comun.

Azi am fost surprins să dau peste un site care conţine imagini cu aproape toate mijloacele de transport în comun din marile oraşe din România (cred că sunt câteva zeci de mii de imagini, numai pentru Bucureşti sunt 10.000 de imagini). Altfel cum aş fi putut eu să aflu că tramvaiele alea SH din Galaţi sunt vechi de 50 de ani şi sunt la origine din Frankfurt şi Rotterdam? Aceeaşi persoană deţine şi o colecţie la fel de impresionantă de imagini (aprox. 5000) cu locomotive româneşti. Toate imaginile sunt clasificate în funcţie de tip, locaţie, linie pe care operează şi sunt la liber pentru folosire de către oricine. Utilitatea unor astfel de colecţii este cel puţin discutabilă însă ele există. Cineva îşi permite să aibă o astfel de ocupaţie.

Aştept cu interes apariţia unor hobby-uri şi mai excentrice la noi în ţară.

Hienele fac scandal

Motto:

„Ma so che le sostanze son' di gradimento / A quei signori che siedono in parlamento.” Club Dogo-Mi hanno detto che

Din categoria citim şi ne distrăm, avem o ştire din Cizmă care sună cam aşa: doi ziarişti, şi anume Davide Parenti şi Matteo Viviani, au fost amendaţi şi împiedicaţi să difuzeze la televizor o ştire care încălca „la privacy di deputati e onorevoli”. Ce au făcut cele două hiene? (nu e o insultă, e vorba despre numele emisiunii găzduite de cei doi). Pai s-au dus prin Parlament şi prin diverse metode au păcălit 50 de deputaţi şi 16 senatori să le dea probe pentru teste antidrog. Amuzamentul acum începe pentru că dintre aceste teste 16 au ieşit pozitive pentru cannabis şi 4 pentru cocaină. Adică unul din trei „onorabili” sunt droghişti. Curtea de Casaţie a hotărât că asocierea rezultatelor cu numele unor persoane ar fi ilegală şi de asemenea că cei doi au adus o ofensă imaginii publice şi onorabilităţii instituţiei respective şi că de acum încolo în ochii publicului toţi membrii instituţiei ar putea fi suspectaţi de consum de droguri. Hardi-har-har. Mă rog, cei doi ziarişti au încasat o amendă şi s-a pus de un mic scandal.

Zilele trecute citeam că situaţia economică în Italia e nu roză. Conform raportului despre starea naţiunii publicat de Istat (Institutul naţional de statistică) 14% dintre familiile italiene termină luna cu dificultate, 28% nu fac faţă unei cheltuieli neprevăzute de 600 de euro şi 66% declară că nu pune deoparte nimic. Oare e legat de faptul că o parte din aleşii lor sunt droghişti? Probabil că nu.

Revenind la italienii high (high up in the hierarchy, of course), acum în Cizmă se discută despre cenzură, despre limite deontologice ale jurnalismului şi despre posibilitatea introducerii testelor obligatorii anti-drog pentru parlamentari. Evident, lucrul cel mai amuzant în toată poveste este că cei care fac legile anti-drog sunt nişte drogaţi. Wahahaha...

Sunt tare curios ce rezultate ar da o iniţiativă similară la noi în Parlament, un test anti-drog pentru generaţia tânără şi eventual un etilotest pentru cei de modă veche. La câtă gălăgie au făcut la introducerea camerelor de filmat care nu-i lasă să voteze cu mai multe cartele sau să aţipească puţin între două moţiuni e clar că mai durează. Iar curaj pentru o acţiune ca a hienelor nu cred că are cineva din presa românească. Până atunci rămânem doar cu zvonuri şi presupuneri.

Maci şi vagoane

Cum povesteam data trecută, dimineaţa zilei de joi mi-am petrecut-o în tren. Mi-am ales trenul de dimineaţă spre Galaţi nu degeaba ci ca să am priză pentru laptop. Bateria e în comă de gradul 4 şi eu trebuia să finisez lucrarea de diplomă aşa că IC575 era singura soluţie ca să nu pierd 4 ore aiurea. Zis şi făcut, imediat ce am urcat în tren m-am făcut stăpân pe o priză şi m-am pus pe muncă. Cu un oarecare zel aş putea spune, pentru că nu-mi aduc aminte cum am ajuns în staţia Făurei. Abia acolo m-am uitat prima dată pe fereastră (deşi în mod normal staţia Făurei nu prea merită deranjul). În perioada aceasta a anului să zicem că merită pentru că e invadată de mii de maci aşa că am făcut o pauză şi am scos aparatul foto...

Triumph

Joi de foarte dimineaţă ieşeam de la metrou la Gara de Nord pe scara rulantă spre casele de bilete. Ora fiind obscenă eu nu eram perfect treaz şi contemplam posibilitatea unui mic pui de somn de-ampicioarelea pe scara rulantă. Era starea aia în care mintea nu dă încă scânteie pe toţi cilindrii şi umbli ca teleghidat fără însă să fii absorbit de cine ştie ce griji. ("-Ce faci, bade? Sezi şi cugeţi? -Nu, doar şed..."). Din fericire cei de la Triumph au avut grija să coloreze zona, de altfel foarte anostă, cu ceva „înviorător”. Din păcate, pentru mine, la ora aia atenţia vine în cantităţi limitate şi nu e în niciun caz distributivă aşa că sfârşitul benzii rulante m-a prins oarecum nepregătit. Cum orice eveniment de felul acesta (brusc şi neaşteptat) are darul să te trezească complet, zece minute mai târziu eram pe locul meu în tren şi scriam de zor la lucrarea de diplomă. Merci Triumph!

*da?

Sâmbătă după-amiază, parcul Tineretului – parc destul de ok, măcar din punct de vedere al dimensiunilor şi varietăţii reliefului. Inevitabil, parcul e destul de populat la ora respectivă, populat cu elemente din multe pături sociale, ca să zic aşa. Evident, elementele care ies în evidenţă sunt cele „minoritare”. O familie extinsă (să fie 2 sau 3 generaţii?) se distrează de minune – fac baie în lac. Nu contează că e interzis sau că apa aia nu e bună nici de spalat pe jos, ei se simt bine. Stropesc, urlă (de fapt rag), înjură, păstrând totul între ei.

Bineînţeles, m-aş fi lipsit cu plăcere de această întâlnire pe care am perceput-o ca neplăcută. Dar acum vine şi analiza: Zilele astea se vorbeşte mult de cocalari, piţipoance şi emo. Dacă ultima tipologie este privită mai mult ca o curiozitate perfectă pentru batjocura, prima tipologie este frecvent considerată un motiv pentru care „ţara e de căcat”, „ţara se duce de râpă”, „ţara merge în jos” sau, că tot e la modă, un motiv pentru care „n-ai cu cine”. În timp ce prima afirmaţie e discutabilă, tare aş vrea să îmi explice cineva de unde provine ideea că totul merge spre rău în ţara asta.

Ca o paranteză, există persoane care se complac în a întreţine ideea de mai sus, persoane care trăiesc zi de zi într-o aparentă scârbă atroce faţă de ţara pe care o populează. De cele mai mult ori este vorba despre cazuri patologice de blazaj, relativ uşor de recunoscut: Salariu de obicei peste medie, cei mai multi sunt absolvenţi de studii superioare şi au ieşit „pe afară” de mai multe ori unde au văzut ce e aia „civilizaţie”. Şi totuşi nu pleacă, deşi trăiesc în fiecare zi drama de a se trezi într-o oliţă de noapte. Îi ştiţi şi voi, sunt aceia care, după spusele lor, trăiesc într-o ţară numită „Românica” şi pe care aş putea să-i numesc „românaşi”. Tuturor dau sfaturi dramatice de genul: "Frate, scapă cât mai poţi!". Străinii care vin pe la noi zic că am fi mult prea nervoşi şi stresaţi. Mi se pare şi normal să fii nervos dacă eşti de părere că trăieşti într-o ţară de căcat. Şi atunci întrebarea de bază este, dacă eşti aşa nemulţumit, de fapt de ce nu pleci?

Discuţia e complicată şi are multe ramificaţii. Da, banii sunt mai mulţi „dincolo”, asistenţa medicală e mai bună „dincolo”, drumurile sunt mai bune „dincolo”, educaţia e mai bună „dincolo” (traficul...mmm, not so much). Dacă astea sunt motivele pentru o plecare şi nu te ţine nimic aici atunci totul e perfect. Ura şi la gară! Vestea proastă este că elementul cocalar nu dispare, cel puţin în oraşele mari. Nu mă refer la cocalarii noştri ci la ai lor. Da, cocalarul nu este invenţie românească aşa cum nici maneaua nu este.

La noi cocalarul este o etichetă aplicată de o societate intolerantă. Da, românii nu prea ştiu ce e aia toleranţă însă vor învăţa pentru că am intrat cu toţii în hora asta care se cheamă Uniunea Europeană. Vrei civilizaţie? Bun, na civilizaţie dar ia şi o porţie de diversitate cu ea. Ei bine, cocalarul e parte din diversitatea aceea. Atât ştie, asta îi place, aşa se exprimă şi ar trebui acceptat ca atare atât timp cât nu încalcă legile. Cât am umblat prin puţinele oraşe europene pe care le-am vizitat, am văzut câteva chestii pe care le-aş putea numi „disturbing” şi care, deşi nu atentau cu nimic la integritatea mea fizică, tot mă deranjau sau mă scârbeau. Nu semănau cu cocalarii de viţă românească dar, în esenţă, efectul era pentru mine acelaşi. Da ştiu, şi eu mai am mult de învăţat la capitolul toleranţă dar măcar îmi dau seama că am o problemă :).

Bun, sunt un pic intolerant şi vreau linişte (conceptul de linişte e foarte ambiguu, fiecare îl vede altfel). Unde mă duc ca să fie ok? Păi o idee bună ar fi o ţară din aia care se termină în „-da” şi e la o latitudine ceva mai mare cum ar fi Finlanda, Irlanda, Islanda, Canada sau Noua Zeelandă. Acolo nu se întâmplă niciodată nimic poate şi pentru că este prea frig ca să se întâmple ceva. Locuitorii sunt „chill” la propriu şi la figurat şi totul merge ceas (sau aşa am eu impresia). Din pacate asta îmi sună a locaţie faină pentru pensie.

Se pare totuşi că, până mă decid dacă vreau sau nu să fac o mutare mai spre soare-apune, voi gusta din viaţa de corporatist de Bucureşti să văd unde duce drumul acesta...

Bad fuel day

Tocmai ce mi s-a supus atenţiei un articolaş care informează despre un fenomen cel puţin amuzant. În Statele Unite ale Americii se fură benzina din rezervoare. Există de asemenea varianta mai „elegantă” a fugii de la pompă fără a plăti „consumaţia”, metodă care aud că se practică şi în Franţa.

Flashback înapoi cu 25 de ani în Romania comunistă. Majoritatea Daciilor, pe lângă antifurturile customizate pentru roţi, uşi şi portbagaj (favoritul meu era lanţul cu lacat pus pe interiorul capacului de la portbagaj) aveau antifurt aftermarket pentru rezervorul de benzină. De obicei aceste antifurturi erau făcute după priceperea meşterului disponibil şi trebuie să recunosc că Dacia alor mei avea unele fantastic de bine realizate atât mecanic cât şi estetic. Cel puţin antifurtul pentru rezervor era o bucată groasă de oţel înox strunjit cu grijă cu şanţuri concentrice ca elemente de înfrumuseţare, şuruburi şi ele din inox şi o garnitură de cauciuc potrivită pentru o mai bună etanşare. Ce mai, lux. Bineînţeles că alimentarea cu carburant avea "farmecul" ei şi necesita o oarecare îndemânare dar na, erai liniştit că nu ţi se fură benzina. În orice caz diversele implementări ale acestor sisteme de siguranţă mi s-au părut întotdeauna hilare, mai ales pentru rezervorul de benzină. Adică cine ar fura benzina din rezervor? (conştientizarea rolului acelei bucaţi de metal s-a făcut de către mine într-o perioadă în care costurile şi mai ales disponibilitatea benzinei nu mai erau o problemă – îmi aduc aminte totuşi că eram foarte mic şi mergeam cu tata la Peco pe Saturn – strada din Galaţi, nu planeta – pentru că se auzea în oraş că „S-a băgat benzină! -De care? -D-aia de 95! -Pfoai, fantastic, să mergem poate mai prindem!”. Coada ajungea pe faleza superioară până unde se găsesc acum vilele frumos colorate şi dura câteva ore bune până ne venea rândul, timp în care trăiam cu frica ca se termină benzina şi nu mai apucăm şi "pa-pa" concediu cu maşina.)

Înapoi în prezent, situaţia cu preţul petrolului e îngrijorătoare, sigur, dar să aud că într-una din marile economii din lumea asta se fură benzina din rezervor tot mă amuză un pic. Ţara tuturor posibilităţilor indeed. Mai multe pe marginea acestei idei, într-un episod viitor.

Tot pe o notă mai amuzantă, în ultima săptămână au fost două sintagme noi legate de situaţie care au apărut pe urbandictionary. Una e „cash pedal” definită ca „The accelerator pedal in your car during times of high gasoline prices. So named because it's prodigious use will lead to more cash spent on gas”. Cealaltă vine cu o definiţie mult mai amuzantă: „bad fuel day” însemnând „The mood or feeling one experiences after having just filled his or her vehicle with $4.00+ per gallon gasoline. (Usually consists of a sense of great economic despair, impending doom, anger, frustration, depression and/or a combination of all the above)”. Am senzaţia că revine la modă expresia "cu ochii ca pe butelie" cu evidenta adaptare în care butelia este înlocuită de rezervorul de benzină al maşinii.

Cu scintilaţie

Unul dintre motivele pentru care merită să alegi o locaţie izolată pentru a înnopta este că vei fi cât de cât departe de sursele mari de poluare luminoasă. Sâmbăta asta am văzut cel mai înstelat cer de ceva vreme încoace (această vreme măsurându-se în ani). După ceva minute bune de căscat gura la stele am scos şi aparatul şi am încercat vreo două-trei cadre.

Imaginea nu face dreptate scenei din motive tehnice care sper că se vor rezolva în curând. Şi da, civilizaţia e mereu aproape...haze-ul portocaliu este lumina Braşovului la 30 de kilometri depărtare.

Pe inventar

Face parte din aglomerarea de clădiri din ce în ce mai mare care înconjoară Cabana Plaiu Foii. Nu este o casă propriu-zisă, are mai mult aspectul unui canton însă destinaţia nu pot decât să încerc să i-o ghicesc. Pare veche şi trecută prin multe. Dunga de la bază mă face să cred că a trecut recent printr-o viitură sau ceva asemănător. Aşa cum am observat şi astă vară când am trecut pe lângă ea, are antenă de televiziune digitală. Totuşi, cel mai curios este că acest canton este trecut undeva în nişte acte ca obiect de inventar, dovadă fiind inscripţia de deasupra uşii. Am mai auzit eu de cabane pe inventar dar niciodată nu mi-am imaginat că se vopseşte numărul de inventar deasupra uşii. Măcar la fişetele de metal se picta numărul pe o parte sau în spate.

Mă întreb dacă se poate casa, când şi cu ce preţ...

Week-end corporatist

Deşi perioada actuală e cam agitată, week-end-ul trecut mi-am mai permis încă o escapadă la munte. De data asta a fost vorba de un tip mai special de ieşire, la care nu mai participasem. Este vorba de week-end-ul corporatist, termen inventat de mine cu această ocazie.

Ce face un week-end să fie corporatist? Păi, în primul rând, participanţii trebuie să fie în majoritatea lor angajaţi ai unei corporaţii, de obicei din capitală, toţi tineri şi în general fără obligaţii familiale. Tot week-end-ul va sta sub semnul felului de viaţă corporatist, adică: locaţia pentru desfăşurarea de forţe va fi aleasă la o distanţă nu prea mare de capitală, situându-se pe un cerc imaginar care trece prin Valea Prahovei, litoral şi, mai nou, chiar şi prin Bulgaria. Această alegere ţine cont de considerente de timp şi nu va mai suferi de limitările legate de bani ale studenţiei.

Deplasarea se va face aproape exclusiv cu maşina pentru că trenul e pentru studenţi şi, fie corporatistul cât de mic, tot are bani de ceva cu 4 roţi (în realitate, fără reduceri pe tren, e mult mai avantajos cu maşina). Nu se poate pleca spre locaţiile mai sus menţionate mai devreme de ora 6 vineri seara din motive de program corporatist. Din aceleaşi motive prelungirea week-end-ului nu este o opţiune. Deoarece numărul şi diametrul ieşirilor din capitală sunt ambele limitate iar week-end-ul începe pentru toţi corporatiştii în acelaşi timp, inevitabil un week-end corporatist va începe cu o şedere în trafic, de obicei pe undeva prin Băneasa dacă destinaţia e Valea Prahovei. Prima întrebare care apare când se ajunge la locul de cazare: „Este wireless?”.

Desfăşurarea week-end-ului corporatist va depinde de înclinaţiile fiecărui grup însă e destul de sigur că vor exista discuţii referitoare la muncă şi la şefi, discuţii presărate cu acronime şi prescurtări specifice. Poate se va juca şi un whist al cărui scor va fi ţinut într-un Excel pe un laptop corporatist (da, le au la ei) şi fiecare îşi va da cu părerea despre cum e mai bine să se implementeze sistemul de premiere.

În fine, înţelegeţi ideea. Ironia în acest caz este foarte apropiată de autoironie pentru că acesta a fost doar primul dintr-un probabil lung şir de week-end-uri corporatiste la care voi lua parte.

Pentru noi, week-end-ul corporatist s-a manifestat sub forma unei şederi de două nopţi undeva pe lângă Cabana Plaiu Foii, în umbra Craiului. A început cu şedere în trafic în Băneasa şi pe centura Ploieştiului şi cu cumpărături în fugă prin Carrefour Ploieşti şi a continuat cu plimbare pe munte, cu ploaie şi cu soare, cu grătar, cu papanaşi, cu cer înstelat, cu drumuri proaste, cu glume şi cu multe altele. Un week-end reuşit aş putea spune.

Acum vreo 10 luni luam prânz-ul pe petecul de pământ acoperit de zăpadă din imagine.

Vineri seara, pe răcoare

Ce se întâmplă dacă pleci vineri seara spre Valea Prahovei? În perioada asta a anului probabil prinzi apusul pe centura Ploieştiului. Acesta este aproape sigur un ingredient nelipsit din colecţia de evenimente care dau naştere unui week-end corporatist.

Eu, acum

Ziceam data trecută că grijile mă ronţăie timid. De fapt e doar unul dintre aspectele vieţii mele actuale.

Da, există un „eu” care se consumă în fiecare zi pentru că are în jurul capului un fel de tag cloud cu cuvinte de diferite dimensiuni precum diplomă, job, interviu, angajare, chirie, master, alegere, viitor... Ca în orice tag cloud, cuvintele au fontul de dimensiune direct proporţională cu frecvenţa apariţiei cuvântului sau, în cazul de faţă, direct proporţională cu cantitatea de anxietate provocată.

Mai există un „eu” care apare ceva mai rar care crede în prostii motivaţionale de genul „O să fie bine!” şi despre care primul „eu” ar zice că e inconştient. Totuşi acestui „eu” optimist nu-i pasă şi crede că celălalt e panicard.

Ei nu sunt singuri, mai există de exemplu un „eu” care e mâhnit pentru că realizează că, oricare va fi viitorul, el va însemna timp liber în cantităţi neglijabile comparativ cu trecutul. Aceluiaşi „eu” îi pare rău că nu s-a distrat mai mult şi nu a călătorit mai mult.

Alt „eu”, complementar celui de la punctul 3, crede ca e timpul pentru o maturizare forţată şi îşi doreşte să treacă la treabă, să „producă” cum se zice.

Există de asemenea „eu”-ul responsabil cu frica de mediocritate care se gândeşte la scenarii de eschivă, fiind însă conştient că nu există o soluţie universal valabilă şi deci nu are cum să ştie dacă alegerile pe care le face sunt „bune” sau „rele”.

Alături de aceşti 5 „eu” mai este o pleiadă întreagă de „eu”, fiecare cu înclinaţii diferite, cu vise şi aspiraţii şi ele diferite şi mai ales cu personalităţi diferite, toate amestecându-se într-un fel de ciorbă.

Undeva în această ciorbă există un ingredient care pluteşte, un „eu” care priveşte cu interes toată acţiunea de undeva de sus şi este foarte, foarte curios să vadă ce se va întâmpla în continuare...

Despre griji

Ultimele două săptămâni au fost foarte aglomerate iar cele ce urmează vor fi şi mai şi. Partea proastă este că dacă merge totul „normal”, nu se întrevede nici o schimbare până la pensie. Propoziţia asta spusă cu voce tare îmi dă de gândit, nu că nu aş avea destule lucruri care să-mi bântuie mintea în perioada asta.

Totuşi în week-end am lăsat la o parte grijile normale pentru câteva ore şi am avut de luptat cu nişte griji mai plăcute cum ar fi să prind trenul, să nu mă răstorn din hamac, să fie destul jar, să nu se ardă micii, să nu rămân fără baterie la aparatul foto, să nu dau mingea peste casă, să nu ne prindă ploaia (sau ursul, ha ha) pe munte, să nu calc aiurea pe bolovanii de pe potecă, să mai şi respir între reprizele de râs şi alte chestii asemănătoare.

Trailblazing pe dealurile Bugeacului

Asta am făcut de 1 mai. Am spus trailblazing pentru că nu am urmat o cărare sau un drum. Terenul o permite şi, spre deosebire de munţi, nu e (prea) periculos să faci asta.

Care sunt dealurile Bugeacului vă întrebaţi? Ei bine, este vorba despre dealurile care se văd în imediata apropiere a oraşului Galaţi, peste Dunăre. Sunt ultimele ridicături de pământ legate de munţii Dobrogei, fiind de asemenea cele mai nordice şi mai vestice în acelaşi timp. Poate de asta au şi primit denumirea aceasta, de la Câmpia Bugeacului care se întinde la nord de braţul Chilia, în Ucraina. Aceste dealuri - zice-se - ar fi responsabile, geologic vorbind, de felul în care curge Dunărea prin aceste locuri, anume pentru Cotul Pisicii.

Dealurile acestea le cunosc destul de bine pentru că le cutreieram cu bicicleta când eram mai prin liceu. Chestiune de availability, carnet nu aveam şi era singurul loc interesant în apropiere. Odată cu maşina orizontul s-a deschis şi mersul pe dealurile Bugeacului a cam fost abandonat. Adevărul e că nu am mai fost la pas pe ele de ceva vreme deşi am trecut de foarte multe ori pe lângă, în maşină. Tot adevărat e că s-au schimbat câteva lucruri de atunci, lucruri pe care o să le menţionez un pic mai încolo.

Nu vă gândiţi la nimic spectaculos, dealurile Bugeacului sunt doar nişte dealuri mici, stâncoase pe alocuri şi împădurite artificial pe anumiţi versanţi. Împadurit e impropriu spus pentru că sunt pâlcuri rare de copaci menite să oprească alunecarea stratului şi aşa destul de subţire de pământ. Sunt şi câteva zone foarte abrupte şi stâncoase la care trebuie să ai grijă (de asta spuneam că dealurile astea nu sunt prea periculoase).

Dealurile acestea rezervă şi niste surprize, de exemplu primul deal, cel mai apropiat de Galaţi, are în vârf (cota 68 dacă memoria nu mă înşeală) rămăşiţele unei cazemate germane din Primul Război Mondial. La fel şi al doilea vârf. De fapt, dealurile acestea sunt înţesate cu ruine de cazemate germane. Cum le cunosc originea? Pai din povestirile altora şi din inscripţiile de pe şinele de tren folosite ca armătură; oţelul Krupp a ajuns şi prin Dobrogea.

Fauna e una obişnuită pentru stepă: iepuri, vulpi, broaşte ţestoase (din care am găsit vreo două) şi am auzit că ar fi şi şacali (da, şacalii au ajuns şi în Romania, nu e o glumă, am râs şi eu însă vânătorii au şi ei forumurile lor şi toţi zic că ar fi).

Nu în ultimul rând, dealurile oferă un punct panoramic pentru zonă pentru simplul fapt că în rest e doar câmpie. Ziua de 1 mai 2008 s-a dovedit cam capricioasă, închisă şi cu ceva ploaie, soarele a ieşit abia când ne-am întors la maşină. În consecinţă avantajul de a mă putea căţăra până la punctul de panoramă a devenit nul. Am totuşi câteva imagini care vin şi cu explicaţii.

În imaginea de mai sus este gloriosul drum comunal 65, o noutate în zonă. Noutate însemnând că acum cam 10 ani nu era. Îmi aduc aminte când l-am parcurs cu bicicleta şi era doar un dig cu piatră spartă proaspătă pe el, pe care de fapt nu se putea merge cu bicicleta şi am preferat tot vechiul drum de pământ. Drumul duce la Grindu sau Pisica cum e cunoscut satul pentru gălăţeni. Satul era accesibil doar pe apă până în anii 80 înconjurat fiind din trei părţi de un fel de junglă/deltă care adăpostea şi multe pisici sălbatice, de unde şi numele. În anii 80 s-a construit digul de la Dunăre. Astfel s-a putut asana toată suprafaţa dintre dig şi dealuri. Pe unde trece acum drumul comunal era suprafaţă inundabilă, în general un ansamblu de mlaştini şi bălţi care devenea un mare lac atunci când Dunărea venea mare. Când m-am nascut eu treaba era deja terminată astfel că pentru mine Lacul Crapina, de exemplu, e doar pată albastră pe unele hărţi mai vechi. Tot ce a rămas este balta de la Lăţime şi lacul Jijila (care în ultimii ani şi-a înjumătăţit suprafaţa sub ochii mei). But I digress...

Alte imagini: nu rezist şi pun o imagine cu flori...

...şi asta pentru că nu am văzut niciodată aşa colorate dealurile astea (probabil e de vină primavara asta cu ploile ei).

O privire aţintită aspura mea din iarbă...

...privire de mic carnivor, după canini.

Alte carnivore, de data asta vii şi alerte, erau câinii de la cele câteva turme de oi întâlnite.

Prompţi, au început să latre de la jumătate de kilometru şi au pornit în „întâmpinarea” noastră imediat. Noroc de două lucruri, dealurile sunt pline de piatră sfărămată cu veleităţi de proiectil iar fiecare avea în dotare o bâtă-ciomag. Evident că o confruntare cu turma de câini nu era deloc pe lista mea cu lucruri de făcut de 1 mai. Am zis turmă pentru că până la urmă nu au îndrăznit să se apropie la mai mult de 30 de metri de noi. Fiecare a avut de câştigat; eu mi-am păstrat pantalonii intacţi iar ei craniile.

Plimbarea pe dealuri a fost circulară, punctul cel mai îndepărtat atins fiind un deal în dreptul cetăţii Dinogeţia. Cetatea se vede de pe şoseaua spre Tulcea, pe stânga, un pic înainte de a intra în pădurea de salcâm de la Garvăn. Dinogeţia aceasta este se pare a doua încarnare, din secolele 4-6, prima fiind undeva la vărsarea Siretului în Dunăre. O vedere din satelit aveţi aici.

Interesant este că, deşi era 1 mai, la cetate se lucra la restaurare, mai exact la unul dintre turnuri care a fost dezgropat.

Mă bucur că se face ceva şi pentru Dinogeţia, după ce am văzut că la Enisala se lucrează. Şi la Dinogeţia se percepe o taxă pentru vizitare, din câte ţin minte şi văd că foloseşte la ceva.

Întoarcerea la maşină (pe care o lăsasem la fântâna de la Lăţime) am făcut-o de-a lungul şoselei.

Indicatorul negru şi drumul lateral care se vede în dreapta au legătură cu altceva nou apărut pe aceste meleaguri şi anume Mânăstirea Dinogeţia care nu exista acum 10 ani.

Până să ajungem la maşină trecem şi pe lângă monumentul de piatră restaurat acum vreo 10 ani dar care a ajuns iarăşi într-o stare rea. E vorba despre un mic obelisc cu caractere chirilice.

Din fericire există şi explicaţie în limba română, scrisă pe o placă de fier ruginită. Astfel, poţi să afli că războiul din 1877 s-a terminat foarte repede pentru Evgheni Vasilev şi încă alţi 10 oameni în noaptea dintre 9 şi 10 iunie 1877 când armata rusă a trecut în Dobrogea pe la Galaţi. Sublocotenentul Vasilev împreună cu ceilalţi 10 camarazi (de grade inferioare se menţionează acolo, fără nume) făceau parte din regimentul Reazansk în avangardă şi au avut împreună dubioasa onoare de a deveni primele victime din partea rusă. Ca şi în alte domenii, ca să fii ţinut minte trebuie să fii între primii 10...

Ultimele lucruri care pot trezi un oarecare interes, pe lângă alte câteva cazemate, sunt ruinele de pod din zona Lăţime. Poduri ar fi mai corect, pentru că sunt două seturi de ruine.

Din păcate nu le cunosc povestea (dacă cineva ştie mai multe, aş aprecia dacă ar lăsa un comentariu). Am auzit că unele ar fi ruinele unul pod început de germani în cel de-al doilea război mondial (presupun că e vorba de pilonii groşi din imagine) iar celelalte ar fi rămăşiţele unui pod distrus de ruşi (picioarele mici din beton mai alb împreună cu capetele de pod din piatră cimentată şi rampă de pământ). O întrebare pertinentă ar fi „Peste ce treceau podurile astea?” şi asta pentru că acum terenul e uscat după cum se vede. Răspunsul ar fi legat de asanările din timpurile comuniste care au restrâns mult ceea ce era la vremea aceea gârla Lăţime. Ca să revenim la chestiuni contemporane, pe piciorul acela de pod scrie „Tulcenii vor pod la Galaţi” şi scrie de ceva vreme. Se pare că dorinţa nu se va împlini niciodată, odată cu construirea podului la Brăila care ar face un pod la Galaţi redundant cel puţin pentru nivelul actual de dezvoltare. Snif, snif...).

Cam asta a fost cu dealurile Bugeacului. Pentru a inspecta reperele amintite mai sus, se poate porni de la linkul pentru Dinogeţia, reperele menţionate fiind înregistrate şi ele pe hartă. Happy trailblazing!

1B cu 2

Venind furtunos dinspre Ploieşti către Buzău pe DN1B mergi paralel cu Subcarpaţii care se află mereu la mică distanţă. Judecând după numărul de cruci, drumul e unul destul de periculos aşa că aruncatul cu privirea în stânga spre dealuri e un sport riscant. Fii fără de grijă totuşi, vei avea ocazia la intrarea în Buzau unde, inexplicabil, pierzi prioritatea faţă de DN2 care vine de la Bucureşti. Inexplicabil după părerea mea pentru că volumul de trafic de pe ambele artere ar justifica o pasarelă, un racord special, ceva. E drept ca e banda a treia e rezervată şi practic traficul dinspre Bucureşti nu ar trebui să deranjeze, însă puţini şoferi îşi dau seama de asta şi aşteaptă ca şoseaua să fie liberă pe ambele sensuri ceea ce se întamplă destul de rar. Drept urmare se formează o coadă cu lungime variabilă dar îndestulătoare pentru a admira peisajul către stânga. Dacă nimereşti acolo la apus ai putea chiar să spui că ai noroc...

Valea Prahovei - scurt istoric

Toată lumea a auzit de ea, toată lumea a fost pe acolo, măcar în trecere. Eu personal nu-mi mai aduc aminte când am trecut prima oară pe acolo. Recent am petrecut din nou câteva zile pe acolo şi mi-am pus pentru prima oară întrebarea: Cum şi când au apărut aşezările respective pe acolo şi motivate de ce?

Deşi se pare că există dovezi că au existat aşezări în Epoca Bronzului, în perioada mai recentă Valea Prahovei a fost în general pustie. De-a lungul văii lipsesc artefactele romane ceea ce sugerează că până şi romanii au evitat zona preferând să treacă prin alte locuri. Acum poate părea o alegere dubioasă deoarece Valea Prahovei este una din cele mai lejere trecători spre Transilvania şi dispune de drum rutier, cale ferată şi, în curând, de o autostradă. Totuşi acestea s-au amenajat în vreo 200 de ani iar stâncile de la Posada nu prevesteau nimic bun pentru restul urcuşului aşa că ruta a fost ocolită mult timp.

Cum oamenii s-au aşezat în locuri mai ciudate cum ar fi deşertul sau arctica, o vale împădurită nu putea rămâne mult timp nelocuită. Măcăr un tâlhar, un cioban, un vânător sau ceva pustnic tot trebuia să ajungă pe acolo. Zis şi făcut, pe la 1581 era atestat documentar Schitul Sf. Nicolae de pe Molomot, undeva mai sus de cartierul Furnica din Sinaia de azi. Încet, încet a apărut şi un drum pentru care şi trecătoarea a început să fie folosită comercial (până atunci era folosită numai de ciobani).

Pe la 1650 apare a doua aşezare stabilă mai sus de Sinaia şi anume un han numit Slonul de Piatră construit undeva în apropiere de locul unde era fabrica de hârtie din Buşteni. Peste încă jumătate de secol apare prima aşezare serioasă – Mânăstirea Sinaia, ctitorită de Mihai Cantacuzino şi botezată aşa după muntele Sinai. În jurul acestei mânăstiri s-a ridicat şi o mică comunitate de 40 de suflete pentru a o sprijini.

Dezvoltarea adevărată o aduce din nou războiul şi anume austriecii care aveau nevoie de un drum ca să poată să trece în Sud pentru a se hârjoni cu turcii. Calea de acces fiind făcută, era nevoie numai de oameni ca să se ridice aşezări noi. Odată cu necazurile cu turcii de pe la 1800, o parte din oamenii fugiţi din Bucureşti s-au stabilit pe aici prin locuri numite spre exemplu „La Buşteni”. Ca de obicei drumul este un catalizator pentru orice comunitate şi la jumătatea secolului 19 existau deja comunităţile separate Sinaia, Poiana Ţapului, Buşteni, Azuga şi Predeal. Apar fabrici de sticlă (Azuga), de hârtie (Buşteni - fraţii Schiell amintiţi data trecută sunt responsabili de dezvoltarea aşezării Buşteni), cale ferată până la Sinaia şi apoi completă până la Braşov. În sfârşit, Valea Prahovei atrage atenţia noului rege Carol I care îşi stabileşte reşedinţa de vară la Sinaia. Odată cu Castelul Peleş apar şi alte vile Sinaia devenind relativ repede o staţiune de lux cu peste o sută de vile, grădină zoologică, băi, restaurante, cofetării...ce mai încoace şi-ncolo, apare „Perla Carpaţilor”. La începutul secolului 20 se construieşte funicularul de 16 km care deservea fabrica de hârtie, cel mai lung din estul Europei la acea vreme.

Valea Prahovei iese un pic şifonată din Primul Război Mondial dar îşi continuă traiectoria ascendentă. Se construieşte Monumentul Eroilor pe un vârf al Caraimanului şi în anii 30 se construieşte sanatoriul care mai târziu avea să devină hotelul de la Cota 1400. În epoca comunistă dezvoltarea continuă cu hoteluri de capacitate mare în Sinaia, telecabine în Sinaia şi Buşteni pentru acces uşor pe platou Bucegilor, pârtii de schi şi multe altele.

În vremurile mai recente Valea Prahovei şi-a reafirmat statutul de „Mamaia de la munte”. Densitatea de ATV-uri, amenajările pârtiilor de schi, renovarea hotelurilor, toate datorându-se apropierii de capitală şi de fiţele aferente unei cantităţi proporţionale de capital. Parte din fabrica de hârtie din Buşteni tocmai a fost demolată pentru a face loc cel mai probabil unor spaţii de cazare. S-a construit instalaţia de telegondolă de la Sinaia şi se construieşte în continuare mult. Dezvoltarea continuă deci, cum e şi normal. Atât timp cât vor exista bani de cheltuit în zonă, evoluţia în direcţia aceasta nu se va opri. Urmează autostrada şi un drum direct Buşteni-Râşnov şi Valea Prahovei o să arate mult diferit faţă de acum 150 de ani.

Ca o părere personală, Valea Prahovei mi se pare prea agitată/aglomerată/comercială. Impresia generală este tocmai asta: „impresii” multe, prea multe pentru o vale aşa strâmtă. Însă acolo unde sunt impresii de obicei sunt şi bani şi dacă tot facem o treabă măcar să o facem bine astfel încât şi străinii să îşi dorească să-şi cheltuiască banii pe Valea Prahovei, „Perla Carpaţilor” să fie spaima hotelierilor din ţările vecine.

Din punctul meu de vedere, Predealul e numai pentru schi, altfel e o staţiune foarte anostă. Peisajul e într-adevăr foarte frumos în Buşteni, Sinaia şi Poiana Ţapului şi cred că se poate găsi distracţie pentru fiecare, chiar dacă asta nu e neapărat un lucru bun. Ca localitate, frumoasă mi se pare numai Sinaia cu gara regală, castelul Peleş, construcţiile de epocă şi terasarea ei, deşi e aşezată cu spatele la Bucegi.

Pe final, câteva imagini dintr-o zonă mai liniştită (când nu trece niciun ATV) de pe Valea Prahovei, strada 30 Decembrie din Poiana Ţapului.

Partea bună e că Valea Prahovei este foarte aproape de Bucureşti şi de alte oraşe mari iar accesul se face pe cel dintâi drum al ţării. Partea proastă este că toată lumea ştie asta. Vacanţă plăcută!