24 November 2009

Ortigia

Motivul pentru care excursia prin țară a fost de doar 6 zile era că pentru week-end aveam bilete low cost, ca de obicei, pentru un drum dus (și speram noi) întors în patria mafiei. Așadar vineri pe seară ne-am îmbarcat cu direcția “Sișilia”, mai exact Catania. Am ajuns acolo la orele 8 trecute și ne-am găsit și hostelul, în buricul târgului lângă piața centrală.

Seara ne-am plimbat puțin pe strasse – via Etnea, am băut o bere la o terasă și am mers pe via Garibaldi la numărul 98 (parcă) unde se află o magnifică pizzerie foarte asemănătoare ca format și dimensiuni cu cea din Genova unde patrona Niki și unde pizza era cea mai bună mâncată vreodată. Cea de la numărul 98 de pe via Garibaldi se bate puternic pentru primul loc. Spre deosebire de restul magazinelor de pe stradă unde sunt numai extracomunitari, pizzeria e dotată cu siciliani adevărați, foarte primitori. Când au văzut că vorbeam italiană au comutat și ei pe italiana cea mai corectă pe care o puteau vorbi, ca să ne întelegem. Local e unul unde te duci să iei pizza să o mănânci acasă pentru că nu au altceva decât o tejghea și o casă de marcat. Chiar și așa, e un loc interesant. Inscripții ușor manelistice pe pereți, gen “La tua invidia e la mia fortuna” și un poster cu Zenga decorat cu diverse injurii, asta pentru că a fost antrenor în Catania și apoi a mers la Palermo, lucru care aparent nu se face. De fapt mai era o inscripție cu “Catanese si nasce” ca să fie clar tuturor. Cu toate astea ei erau foarte simpatici și foarte deschiși cu noi, chiar dacă știau de unde suntem.

A doua zi de dimineață am plecat să rezolvăm puntele de pe ordinea de zi, și anume Siracusa. De fapt am văzut numai Ortigia, care este centrul vechi al Siracusei. În fine, am plecat de la hostel și în piața Borsellino am întrebat de autobuze, fiind nod.

Am aflat că ele trec și pe acolo dar că pleacă de la gară și avem timp să mergem pe jos până acolo. Așa că am pornit la picior spre gară. În drum am văzut la un local anunț cu sandviș cu carne de cal însă nu era încă deschis. Totuși am zis că nu plec din Sicilia până nu încerc ceva roib, bălan sau murg. Alte detalii de pe drum.



La gară am aflat că mai e până pleacă blestematul de autobuz așa că am mai făcut o plimbare prin împrejurimi. O piață agroalimentară mobilă.

Lavă pe stradă. De fapt strada pe lavă. Strada a fost tăiată în lava provenită de la o erupție recentă pe la 1800 când o mare parte din oraș a fost acoperit de lavă. Oare când se vor învăța?

Alte detalii.


În sfârșit am luat și autobuzul și după cam o oră eram în Siracusa.

Am decis că nu mergem prin oraș ci doar în partea veche, insula Ortigia.

La intrare în Ortigia, vestigii românești.

Ortigia e legată de Siracusa prin trei poduri printre care se ancorează bărcile de agrement.


Am început prin a ocoli insula prin dreapta.


După ce am descoperit că fortul din capătul insulei nu e vizitabil, am continuat ocolirea și ne-am oprit pentru o bere Moretti (cazul meu) la un restaurant de pe mal (faleză, promenadă, plajă?).

Exemplare de faună locală.

După ce ne-am tras sufletul am purces pe străzi mici care brăzdează interiorul insulei.


Am văzut o grămadă de astfel de scutere despre care nu ai zice că sunt in stare de funcționare însă proprietarul te-ar putea contrazice.


Din când în când străduțele dădeau în piețe mai mari.

În fața catedralei e spațiul cel mai mare. Acolo i-am stricat filmulețul de vacanță unei americance care comenta ceea ce vedea pentru posteritate și eu am râs incontrolabil.

Alte detalii de prin zonă.


De acolo ne-am cam săturat de soare. Deși era sfârșit de septembrie, soarele bătea destul de tare. Am plecat înapoi în Catania cu autobuzul de ora 3 și am prins pe parcurs și o ploaie torențială ca să nu ne mai plângem de atâta soare. Va urma.

VN

S-a nimerit ca penultimul week-end de toamnă să-l petrecem pe meleaguri vrâncene ajutați fiind și de o vreme fantastică pentru această perioadă a anului. Ajunsul acolo (acolo=Greșu) numai plăcere nu e, dat fiind că trebuie (așa credeam până de curând) mers pe traseul Colentina-Buzău-Focșani-Lepșa. Locația însă compensează. Vodafone nici nu are semnal în zonă.

După ce am ajuns, ne-am instalat și am mâncat am pornit într-o scurtă explorare să vedem unde s-a mai ajuns cu asfaltarea pe DN 2D Focșani-Tg. Secuiesc. Ultima oară în iunie asfaltul ajunsese în Greșu. Acum am descoperit că a ajuns vreo 10 kilometri mai sus, la un pod vechi.

După o scurtă inspecție pe jos am aflat că de fapt asfaltul continuă după 200 de metri și ajunge, woo-hoo, până la 4 kilometri de Ojdula. Deci după mai bine de 15 ani cred, drumul Lepșa – Ojdula este din nou practicabil. În vară am urcat cu mașina pe macadam până la granița dintre județe însă acum e totul schimbat. Mai lipsesc unele chestii cum ar fi parapeții de protecție și marcajele de pe margini însă până la vara viitoare se va putea circula pe acolo ca și pe Oituz.

Dat fiind că drumul e încă pustiu, la ceva vreme după lăsarea nopții am urcat din nou în trecătoare pentru un pic de stargazing. Chiar dacă părea beznă completă de fapt se pare că cei 20 de kilometri până la Tg. Secuiesc erau prea puțini pentru a scăpa de efectele poluării luminoase.Tot pe o notă negativă, drumul nu e complet pustiu așa că o dată la câteva minute apărea câte un vehicul care să-mi strice mie expunerea. Acestea combinate cu faptul că ne aflam pe întuneric în arealul cu cea mai mare densitate de carnivore mari din Europa au făcut ca popasul să fie destul de scurt și rezultatele foto pe măsură.


Pentru că a fost vorba de un week-end scurt, a doua zi am făcut o plimbare pe Cheile Tișiței, ajungând de data asta mai departe ca data trecută dar tot nu îndeajuns de departe.


Ținta era primul tunel de mocăniță însă nu era realistă. Am făcut cale întoarsă un pic după cantonul silvic, după al patrulea pod parcă.

Acolo la canton am dat și peste un exemplar de uaildlaif deloc timid și mai mult preocupat de prânzul lui decât de noi.

La întoarcere am mers un pic spre Soveja și acolo am avut parte de altă surpriză. Povesteam mai demult despre necazurile cu care se confruntă DN 2L Lepșa-Soveja. Ei bine acum este asfalt nou de la intersecție în Lepșa și până la ieșire din Lepșa spre Soveja iar cele trei podețe rutiere distruse de viitură acum câțiva ani sunt gata refăcute și nu se mai trece prin vad. Drumul este în continuare închis spre Soveja însă e un început bun.

Pentru întoarcerea în București am ales varianta Brașov-DN1, dacă tot e drumul bun spre Ojdula. Am făcut o pauză la granița dintre județe, unde am oprit și în vară. De data asta am văzut și urme de urs, nu numai cuvinte goale scrise pe un panou.

Am trecut prin Pasul Mușat (1100m) și am traversat și bucata de drum neasfaltată foarte repede. Am oprit în Sântion Lunca pentru tradiționalul colac secuiesc (cei mai buni zice-se și tind să fiu de acord) și am prins ceață joasă la nivelul pământului și un apus fantastic cu soarele dispărând după Piatra Craiului și proiectând conturul crestei pe ceața fină de la altitudine.

Banuiesc că vremea se va răzbuna probabil week-end-ul următor pentru cât a fost de generoasă acum. Însă până una alta a fost un week-end excelent.

18 November 2009

Vârful Vraju

Până să mă apuc de povestit umblăturile de peste mări și țări, am să relatez pe scurt escapada de sâmbătă dimineață. Pentru că CFR-ul și-a bătut joc și nu am putut lua bicicleta acasă, a trebuit să găsim și obiective alternative. Astfel la orele 10 trecute parcam mașina lângă gardul Mânăstirii Izvorul Tămăduirii de lângă Măcin. Acolo începe traseul de pe Culmea Pricopanului (de fapt se poate urca în traseul). Se trece printr-o pădure mică unde e amenajat un loc de grătăreală și se ajunge la izvorul care a dat numele mânăstirii.

Aici marcajul e ambiguu după părerea mea așa că reușim foarte simplu să-l pierdem.

Nu cred că suntem primii care au făcut asta pentru că urmăm o potecă care urcă dealul cu bun simț, urmărind curbe de nivel uneori și ajungând într-o vâlcea de unde se poate urca mai ușor în șa.


Șaua de care vorbesc este (sper că m-am orientat corect) între Vârful Caramalău (277m) și cota 252. Ajunși aici decidem să o luăm spre dreapta, adică sud-est, adică spre Vârful Vraju care, cu cei 335 de metri ai săi domină zona. În mod absolut ciudat nu bate vântul. E totuși Dobrogea. Nu-mi aduc aminte să mai fi prins o zi fără vânt pe dealurile astea.

Trecem mai întâi pe la cota 252 unde urcarea pe monolitul din vârf nu pare simplă așa că o lăsăm baltă. Mai departe spre Vraju, pe traseu - o privire înapoi spre Caramalău.

Pe Vraju se urcă relativ ușor, chiar dacă e mai înalt cu 100 de metri decât restul. De sus se deschide o panoramă frumoasă la 360 de grade, spre deosebire de ce se poate vedea pe vârful Greci. Mai departe pe aceeași culme e vârful Piatra Râioasă (346m), jos în vale spre vest se vede cariera Izvoare și mânăstirea unde am parcat mașina.


S-ar vedea și Măcinul, Brăila, Galațiul, Luncavița și multe altele dacă nu ar fi ceață. Spre nord vest, culmea Pricopanului intră ușor în pământ.

Spre est nu se vede mai nimic din cauza ceții. Undeva în vale la vreo 2 kilometri doi bicicliști sunt atacați de câinii de la o stână. Aud clar strigătele și fluierăturile ciobanului care își cheamă cerberii înapoi. Din fericire nu sunt câini adevărați de stână și bicicliștii scapă nevătămați, doar lătrați.

Mă întreb ce traseu făceau. Drumul pare să ducă de la Jijila la Luncavița prin spatele dealurilor. Trebuie să investighez. Apropo de bicicliști, se pare că unii au ajuns și pe vârful Vraju să au ținut să arate că știu să scrie cu vopsea pe pietre.

No limits, într-adevăr, la dobitocie.

Cu vârful Vraju am mai bifat o chestie care mi-o doream de mult, și anume să urc pe dealurile astea care de la Galați se văd foarte impunătoare față de gâlmele din apropiere, cota 86 de exemplu.

De pe Vraju am coborât la mașină pierzând din nou marcajul pe care l-am regăsit din nou la Izvor. Plimbărică de 2 ore urmată de încă 2 ore de hălăduit pe drumurile Tulcei. Numai bun pentru o zi de noiembrie.

16 November 2009

Banat Delight: Z6 – Epilog

Așadar e joi pe la amiază și e o zi superbă de septembrie. Norii sunt răzleți însă soarele nu mai bate cu tăria din vară așa că e chiar plăcut. Suntem în drum spre casă, după 5 zile de hoinăreală prin sud-vestul țării. Am ieșit din Tg. Jiu pe drumul spre Râmnicu Vâlcea și dacă am continua fără oprire în 3-4 ore am fi acasă. Dacă am continua...

Deși au trecut abia 5 zile de când am urcat la Rânca (și nu am văzut nimic din cauza ceții) cheful de a parcurge drumul până sus nu e diminuat. De fapt consider că nu am fost la Rânca încă. Drept urmare decidem de comun acord că mergem spre Parâng.

Știu că din punct de vedere administrativ tronsonul de drum care include Transalpina începe la Sebeș în nord și se termină la Bengești în sud. Novaci e undeva mai la nord de Bengești, care e situat pe DN între Tg. Jiu și Rm. Vâlcea. Drept urmare când văd pe bornă că urmează Bengești mă entuziasmez ca un copil. Fac stânga pe un asfalt nou nouț și imediat îmi atrage privirea în depărtare Parângul. Acolo mergem? Ajungem noi acolo sus în 30 de kilometri? E aceeași senzație cu aceea când intri pe Transfăgărășan dinspre Cârțișoara, ești în câmpie practic și vezi indicatorul cu Bâlea Lac 28 de kilometri. Și aici pare câmpie însă în depărtare se vede clar releul Cerbu și dacă mă uit atent pot să văd undeva sus pe munte o pată de culoare la marginea pădurii care nu are ce să fie altceva decât Rânca.

Drumul nu e complet terminat, se mai lucrează la niște podețe și în mod curios un tronson de câțiva kilometri este marcat cum că “nu face parte din proiectul de modernizare a sectorului de drum Sebeș Bengești”. Detalii nesemnificative de fapt. Trecem de Novaci și începem iar urcarea sălbatică spre Rânca. E cu totul alt peisaj când vezi la mai mult de 10 metri însă nu mai oprim pe parcurs la fiecare curbă ca data trecută. Asta până ieșim din pădure. Ocolim vârful pe care se află releul Cerbu prin stânga și deja apare prima panoramă cu drumul care urcă acum ușor spre Rânca.


Bicicliști la orizont. De fapt nu chiar la orizont, la orizont sunt turnantele pe care se urcă după ce ieși din Rânca. Par interesante dar nu am de unde să știu în ce stare sunt, dacă au ajuns cu asfaltul până acolo.

Trebuie să fie ceva special coborârea cu bicicleta pe aici.

O privire în spate, spre releul Cerbu.

Un close-up cu releul. Seamănă cu releul Coștila și nu m-ar mira să fie opera aceluiași institut și anume Telerom Proiect, Institutul Național de Proiectări pentru Telecomunicații S.A. Ei sunt “responsabili” pentru releul de la Eforie Sud - Techirghiol, turnul de televiziune din Galați și turnul metalic de lângă podul Ciurel. Despre releul Cerbu nu știu nimic, aș fi curios să știu când s-a construit măcar.

O privire în față, spre Rânca. Construcții haotice într-o zonă din câte știu pustie până acum 15 ani. Dar unde e cerere apare și ofertă.

Tot până relativ recent zona era greu accesibilă pentru orice altceva fără un pic de curaj și nepăsare față de mașină. Starea de spirit generală de pe diverse forumuri de (moto)ciclism este că prin asfaltarea drumului se deschide ușa distrugerii zonei și toți se tem de personajul mitic cu SUV de oraș, muzică tare, lanț gros și ceafă și mai groasă care va putea invada relaxat zona.

Dar nu e timp de reflecții, vrem să ajungem în Rânca așa că pornim mai departe. Indicatorul de intrare în localitate nu există sau nu l-am văzut noi. Stațiunea în sine e foarte nespectaculoasă, cu pensiuni și vile îngrămădite care cum a apucat și cum a prin loc. E foarte puțin loc pentru parcat mașini și la un moment dat asfaltul continuă numai pe o bandă pentru că se lucrează la canalizare. Ajungem în punctul unde oprisem data trecută și unde credeam (greșit) că se termină asfaltul. El de fapt se termină dar reîncepe mai departe numai că noi nu văzusem asta data trecută din cauza ceții. Trecem deci mai departe, să vedem până unde ajunge asfaltul. E în timpul săptămânii deci se lucrează intens. Se toarnă asfalt în centru, trebuie să așteptăm la un semafor uman ca să ne dea voie să trecem. Dar important e că putem trece. Ajungem și la ieșire din localitate și asfaltul continuă! Și după viteza cu care merg mașinile mai sus pe serpentine continuă și acolo.

Perechea indicatorului pe care l-am văzut astă vară la Obârșia Lotrului.

Și începem să urcăm pe serpentine. 200 de metri înainte, 180 de grade dreapta, 200 metri inainte, 180 de grade stânga și repetați. De vreo 8 ori? Nu mai țin numărătoarea, mai bine mă feresc de camioanele cu pământ care trec într-un ritm alert în ambele sensuri.

Ceva mai sus de serpentine drumul se hotărăște la o direcție și ocolește prin stânga vârful Păpușa. După o curbă ajungem în sfârșit la capătul asfaltului. O privire înapoi spre Rânca.

O scurtă evaluare a calității drumului duce la concluzia că la Muntele Mic a fost mai rău așa că vom continua până încă un pic. Drumul urcă spre pasul Urdele, cea mai înaltă trecătoare din țară, 2145 de metri. Trecătoarea e aproape și se poate vedea de unde suntem noi.

Tăietura aia în munte e punctul cel mai înalt al unui drum național la noi în țară.

Drumul e mai bun decât mă așteptam. E extrem de lat (acolo unde s-a lucrat deja) și este acoperit cu material furat tot din munte. Un amestec de pământ cu spărtură de piatră care pare afânat pe alocuri și care poate pune probleme unor vehicule cu cauciucuri subțiri cum ar fi motocicletele sau bicicletele dar care pentru mașini nu prezintă o problemă. Totuși pentru noi apare altă problemă sub forma a două basculante și un excavator care își fac de lucru în mijlocul drumului. Oprim și analizăm. Până la urmă noi suntem cei care nu au ce căuta acolo, acum cât se lucrează. Se pare că nu vom ajunge în pasul Urdele anul acesta dar nu ne pare rău, deja ajunsesem mai departe decât îmi imaginasem că se poate. Ne consolăm cu ideea că la anul când se va da în folosință Transalpina asfaltată vom putea ajunge ușor.
Un pas prea îndepărtat...

Întorc mașina, îi fac și ei o poză document...

...și o luăm încetișor la vale spre casă. The end.

Sau?...

La prima curbă ne întâlnim cu un Logan care pare să fie foarte determinat să urce. Trece pe lângă noi și-l văd în oglindă cum se oprește la mică distanță de excavator și așteaptă. Dacă el trece de excavator, trec și eu, îmi zic. Întorc rapid mașina și mă pun în spatele lui. În 2 minute excavatorul termină de încărcat prima basculantă și până să înceapă cu următoarea ne face respectuos loc și nouă. Yay! Din acel punct până în pas mai e cam un kilometru cred, kilometru pe care îl parcurgem imediat. Încă două curbe și suntem pe acoperișul României rutiere.

În pas drumul nu mai e așa lat și vizibilitatea redusă mă face să continui până în primul loc unde pot întoarce în siguranță. Întâmplător acel punct e și panoramic.

În imagine se vede cum drumul, după ce coboară destul de mult, urcă din nou spre Muntinu care este alt pas care trebuie trecut până la Obârșia Lotrului. Dar asta va rămâne sigur pentru altă dată. Noi ne întoarcem aici. Ajunge. Nici nu visam să ajung anul acesta în pasul Urdele, cu atât mai puțin pe o astfel de vreme splendidă.

La trecere din nou prin Urdele apreciez că nu vine nici un camion din nicio parte și opresc pentru un cadru. Asta este cireașa de pe un tort de 2500 de kilometri de hoinăreală; se pare că fără să vrem am lăsat ce e mai bun la urmă.


Restul e istorie, am ajuns acasă fără incidente, doar culinare (mici pe Dealu Negru).

Într-o ordine complet aleatoare aș vrea să prezint lista non-exhaustivă cu mulțumiri. Mulțumesc vremii care nu și-a bătut joc, prietenilor care au suportat sa-i bat la cap pentru informații cu privire la diverse zone, Internetului că m-a ajutat și el foarte mult, franțuzoaicei că a tolerat toate drumurile la care am supus-o fără să îmi creeze nicio neplăcere și deloc în ultimul rând copilotului meu, fără de care nu m-aș fi încumetat la o asemenea aventură. Mulțumesc!
Related Posts with Thumbnails