Vânăt(o)area lui Buteanu

Mai întâi trebuie o explicaţie pentru titlu. Vânătoarea lui Buteanu este numele unui vârf din masivul Făgăraş – nu chiar oarecare pentru că este al optulea din România – cu altitudinea de 2507 metri. Ce e interesant la această denumire este faptul că cel mai probabil este o greşeală care s-a propagat şi a devenit numele adevărat.

Din ce am mai citit despre una despre alta, etimologia numelor de vârfuri e destul de simplă – singurii oameni care aveau vreun interes să fie acolo sus pe munte până acum 70 de ani erau ciobanii. Aceştia aveau împărţite păşunile şi de obicei vârfurile erau piatră de hotar între terenuri. Aşa se face că de exemplu Moldoveanu îşi ia numele dupa porecla ciobanului care avea respectivul munte în arendă.

Pare-se că Buteanu era şi el un cioban din partea locului iar teritoriul său includea şi o porţiune stâncoasă cu multe pietre ieşite din iarbă care în mod normal e inutilă pentru păşunat dar care însă poate deveni utilă dacă pietrele respective conţin sare. De obicei pietrele respective aveau culoare vânătă de unde denumirea de vânătare. Deşi nu era cazul acolo, locul era identificat prin Vânătarea lui Buteanu. Ceva mai târziu, nişte cartografi grăbiţi şi poate neexperimentaţi au avut următoarea dilemă: „Vânătare? Ce puii mei e o vânătare? Trebuie să fie o greşeală. Ia să o corectez...” şi aşa s-a ajuns la Vânătoarea lui Buteanu – o denumire care te duce cu gândul la cine ştie ce întâmplare de basm cu erou Buteanu urmărind bourul pe munte şi întemeind judeţul Argeş (ha ha).

Anecdotic, vârful mai avea o denumire în trecut, una mai ireverenţioasă pe care vă las să o aflaţi de la sursă: Alpinet.

Aşadar sâmbătă dimineaţă târziu eram la un suc la cabana Bâlea dezbătând dacă avem sau nu şanse să urcăm măcar până în Şaua Capra. De pe terasa cabanei se vedea o limbă destul de mare de zăpadă care intersecta traseul de urcare. Am zis că urcăm cât putem şi vedem dacă se poate trece, dacă nu, ne întoarcem şi asta e. Aşadar teleap-teleap dă-i în sus la deal cu mare greutate. Zapada cam dizlocase pietre şi după lipsa urmelor de pe zăpada de mai sus aveam să deducem că eram printre primii care urcam anul acesta pe acolo. Aşa că grijă mare la urcare, nu tot ce e pe jos e şi stabil.

Unul dintre stâlpii de traseu îndoit gingaş probabil de o avalanşă.

Diferenţa de nivel e de vreo 200 de metri până în şa şi ai mereu vedere asupra căldării Bâlea cu furnicarul ei. La momentul respectiv abia se dezmorţeau furnicile însă din ce puteam vedea pe acele de păr ale Transfăgărăşanului, le veneau întâriri.

Ajungem la nivel cu schiorii care se dădeau pe puţina zăpadă rămasă.

Cum ziceam, panta e mare, din imagini ai senzaţia că zbori deasupra peisajului, nu că eşti pe un versant lângă.

Lacul era încă îngheţat pe 12 iunie însă erau 28 de grade (!) la prânz la Bâlea. Drept urmare, când m-am uitat azi pe camera web, nu mai era pic de gheaţă pe lac.

Cât ne chinuiam noi să urcăm a apărut şi Antena 1 cu o maşină de teren şi şi-a instalat catrafusele pentru o transmisie în direct de la Serbările Zăpezii, deschiderea Transfăgărăşanului, etc.

Încet încet am ajuns aproape de şa – o ultimă privire în jos spre Bâlea...

...şi un respiro pe petecul de zăpadă din şa. Am uitat să menţionez că nu ne-am intersectat cu limba de zăpadă pe care o văzusem de jos aşa că am ajuns fără mari emoţii sus în şa, la 2200+ metri.

Acolo am răcit apa din rucsac băgând sticla în zăpadă şi ne-am orientat pentru destinaţie. Cumva aveam impresia că vârful căutat este cel care e deasupra căldării Bâlea însă a devenit repede clar că de fapt era ceva mai departe. Am luat crucea albastră în primire cu ceva teamă (dacă până în şa fusese aşa greu şi au fost numai 200 de metri, cum o fi acum că urmează 300?).

Ciudat, însă urcarea asta nu prea am simţit-o, în afară de ultima parte. Am avut timp să admir şi peisajul – lacul Capra, încă îngheţat, şi un Făgăraş tărcat, de iunie.

Staţia de Salvamont de la cota 2000, cea de după tunel.

A trebuit la un moment dat să ocolim pe sus o limbă de zăpadă foarte abruptă însă a fost uşor. Cărarea nu mai urcă pieptiş ci te păcăleşte că are merge pe curba de nivel şi la un moment dat ajunge pe o muchie unde într-o parte ai căldarea Capra şi în cealaltă o altă vale, plină de zăpadă care dă oarecum spre Transfăgărăşan.

Am văzut şi o capră neagră – săraca fugea disperată dintr-o de acum foarte aglomerată căldare Capra.

Într-adevăr, oriunde de uitai puteai să vezi un grup mic de oameni – pe fiecare vârf, lângă lac, în şa. Noi (sau mai degrabă eu) m-am luat la întrecere oarecum virtuală cu grupul care urca de pe malul lacului spre aceeaşi ţintă ca şi noi şi am ajuns înaintea lor cu vreo 5 minute. Ah trebuie spus că ultima parte a urcării e ceva mai spectaculoasă, trebuie trecută o mică vale de vreo 4 metri adâncime şi 1-2 lăţime cu pereţi mai mult sau mai puţin verticali. Deci un fel de escaladă. Odată trecut obstacolul, eşti ca şi ajuns pe vârf.

Vârful în sine are o mică bornă de beton, un par de lemn şi o placă de inox.

No bun, deci primul vârf de peste 2500 de metri de la noi atins, ce-i drept, cu şiretlicul de a urca cu maşina până la 2000 de metri. Peisajul nu se poate descrie în cuvinte.

Undeva în depărtare spre est, trapezul pe care îl formează Moldoveanu (dreapta 2544m) şi Viştea Mare (stânga 2527m) – primul şi al treilea vârf din ţară, la distanţă de 15 minute unul de celălalt.

Cu tele-ul la 300mm pot să jur că văd în poză stâlpul de pe vârful Moldoveanu.

Pe vârf suntem cu aproape 2 kilometri şi jumătate mai aproape de avioanele care îşi au culoarul de zbor pe acolo. Respectivului i se vedeau motoarele vopsite în roşu – aş zice Scandinavian Airlines dar nu bag mâna în foc.

Aruncăm o ultimă privire la Făgăraş...

...şi lăsăm loc pe vârf altora (vorbind la telefon: „Da băi, da, venim la grătar. Sunt pe un vârf, nu ştiu mă, ceva cu vânătoare...”).

Drumul înapoi ar fi fost mult mai lejer dacă ne calculam mai bine apa. De fapt, oricum trebuie multă atenţie la coborâre din aceleaşi motive ca şi la urcare. Mă rog, până la urmă am ajuns cu bine la maşină şi restul poveştii îl ştiţi.

Cu mulţumiri speciale pentru Cristi care mi-a cărat rucsacul când mi-era greu şi că a luat-o înainte şi ne-a adus apă la baza traseului.

Transfăgărăşan, what else?

Cum ziceam, munca până la ore târzii te împinge la lucruri să le zicem diferite. În timpul săptămânii trecute mai aruncam din când în când un ochi la camerele web Jurnalul, mai ales la cea pentru Transfăgărăşan. Soare, soare şi iar soare - şi ce era mai îmbucurător, maşini la Bâlea Lac. Asta însemna că se poate circula, cel puţin până la lac dacă nu chiar prin tunel. Aşa că am încropit un plan...

Sâmbătă dimineaţă planul s-a materializat prin trezit la 4.20, înşfăcat diverse bagaje şi ieşit pe uşă. După ridicarea de acasă a celor care au vrut să se alăture escapadei, pe la 5.30 ieşeam pe poarta nord a Bucureşcilor. Am văzut soarele prima oară la Ciolpani, am trecut pe lângă lanul de maci de după Ploieşti şi prin Braşov şi pe la orele 9 trecute eram sub indicatorul de Bâlea Lac.

Am urcat direct fără să mai zăbovim pe parcurs până am ajuns la porţiunea din golul alpin. Acolo mai sunt porţiuni unde se circulă pe o singură bandă din cauza zăpezii...

... şi într-un loc zăpada e chiar de ambele părţi mai înaltă decât maşina.

Ca şi dovadă, nu neapărat necesară cât amuzant de fabricat, am o captură de pe site-ul Jurnalul, cu furia verde trasă pe dreapta la un loc panoramic (merci Kiki, mersi Paul).

De fapt pe acolo e greu să nu fii într-un loc panoramic. E fascinant de urmarit panglica gri cum apare şi dispare printre stânci...

...sau cum caută „the path of least resistance” printre denivelările din teren.

Undeva departe în vale, Poarta Geniştilor – locul unde drumul îşi taie loc într-o stâncă.

Ajunşi sus am lăsat maşina unde am apucat (nu erau nici foarte multe maşini însă nici foarte multe locuri de parcare. Se lucra la chestia asta cu o wolă şi la degajarea intrării în tunel (până la 3-4 când am plecat noi treaba era gata. Noi am mers la un suc la Cabana Bâlea să planuim ce facem în continuare. Între timp, poze la oamenii care erau în faza de negare şi încercau să schieze pe puţina zăpadă care mai era.

Adevărul e că o coborâre pe schiuri în chiloţi e posibilă doar vara.

Cabana Paltinu

Ne-am hotărât şi ce să facem – de fapt noi ştiam ce vrem să facem dar nu ştiam dacă e posibil. A fost posibil, am reuşit, dar vă povestesc data viitoare.

Ne-am întors la maşină pe la 3.30, moment în care tot platoul de la Bâlea Lac devenise un fel de bâlci. De fapt era bâlci – Serbările Zăpezii. Se juca fotbal pe zăpadă şi nişte întreprinzători puneau la dispoziţie ATV-uri pentru molestat terenul de lângă lac – şi pentru molestat urechile tuturor. Fauna de piţipoance şi piţiponci tipică era la locul ei. Tot zic în fiecare an că nu mai trec pe acolo, mai ales din motivul ăsta, al populaţiei. Majoritatea suprafeţelor plane care se găsesc sunt acoperite de inscripţii ori cu nume ori cu numere de înmatriculare (interesant ar fi un studiu sociolog aici, de ce sunt în general oameni din judeţe sudice care fac asta – trăiască Telemormanul). Tot legat de studii sociologice, ca în Freakonomics, de multe ori inscripţiile sunt cu nume care te duc cu gândul la o anumită clasă socială – Fane sau Ady (cu umlaut pe y).

Am trecut tunelul şi am oprit un pic în prima alveolă de după.

După asta am mai oprit într-un ac de păr vreo 300 de metri mai jos de tunel.

Mai sus de punctul acesta nu erau montaţi parapeţii însă erau aduşi. N-aveam idee că-i demontează iarna, probabil ca să nu-i dea jos avalanşele. Unul dintre podeţele de mai sus de cabana Capra nu mai are balustrade exact din motivul acesta, ele sunt mai jos în albia râului, mototolite.

Cabana Capra, văzută de sus.

Această cabană, aşa cum v-am mai povestit, e punctul terminus al Transfăgărăşanului iarna, mai sus nu se urcă cu maşina. Ea e de asemenea şi la limita dintre golul alpin şi pădure, după cum se poate vedea.

Am pornit din nou la drum...

...dar numai pentru câteva sute de metri pentru că urmează Cascada Capra, la care n-am oprit niciodată până acuma.

Şi acolo unde e loc de oprire, sigur e şi cineva care să-ţi vândă lucruri de care nu ai neapărată nevoie.

Ce, n-ar merge o îngheţată la cornet la 1690 de metri?

După cabana Capra nu mai e nimic de povestit. Am mers spre casă şi aia a fost.

Deci ca rezumat, Transfăgărăşanul e deschis pentru sezonul 2010. Succes la bătaia pe locurile de parcare. Ca idee, drumul e infect, da rău de tot – pe Argeş. Sunt nişte porţiuni refăcute dar sunt şi nişte porţiuni rele tare. Porţiunea care merge pe malul lacului Vidraru pare că nu se mai termină (mă tot jur că nu mai vin pe aici dar de 4 ani încoace nu mă ţin de cuvânt – anul acesta am mers deja de două ori). Şi cu toate astea, nu ai cum să nu te întorci...

Work hard, play hard

Când stai toată săptămâna cu ppt-uri in faţă până la ore obscene îţi mai vin şi idei nebuneşti.

Veliko Tarnovo: Tsarevets

Întorcându-ne la oile noastre bulgareşti, după Kaya Bunar ne-am întors în Veliko Tarnovo să vizităm Tsarevets. La vremea ei probabil era greu de cucerit (e greu să urci dealul când ăia de sus aruncă cu diverse in tine) însă a devenit inutilă după apariţia prafului de puşcă. Perioada ei de glorie a fost pe la 1300 – în timpul celui de-al Doilea Imperiu Bulgar (au fost două? Ha ha) - când cei dinăuntru şi cei de afară aveau numai ghioage şi se puteau juca liniştiţi de-a „Asediul castelului” fără ca unii să trişeze şi să dea cu bombarda de pe dealul vecin. Turcii s-au jucat şi ei pe post de asediatori şi au câştigat, scoţându-le imperialismul din cap bulgarilor.

Tsarevets şi sora ei mai mică Trapezitsa sunt situate pe nişte dealuri printre care râul Yantra nu prea se hotărăşte cum să o ia.

Intrarea în Tsarevets se face pe o porţiune îngustă şi se trece şi peste un pod rabatabil. La intrare primul lucru care te întâmpină sunt nişte hidoşenii sinistrissime, nişte procării făcute din ghips cred cu care eşti îmbiat să te pozezi. Aşadar contra unei taxe modice poţi să ai poză cu tine pe tron şi alături să ai o movilă de aur şi nestemate, toate din ghips şi pictate. Sau poţi să călăreşti calul de ghips. Mă întreb câtă minte îţi trebuie să vrei aşa ceva, trecut fiind de vârsta de 10 ani.

Noi am pornit să încojurăm cetatea prin stânga...

...zonă din care se poate vedea partea veche a oraşului.

O privire înapoi, se vede poarta, catedrala şi hotelul Yantra, despre care cred că are o privelişte foarte faină.

Tot partea veche a lui Veliko Tarnovo, cu un turn de pe dealul de alături, Trapezitsa.

În partea cea mai îndepărată de intrare se află Stânca Execuţiei, dacă e să traducem mot-a-mot. Acolo se practica defenestrarea într-o vreme în care sabia sau securea erau metode mult prea banale de execuţie – cu menţiunea că nu era nici o fereastră însă rezultatul era cam acelaşi, un zbor spre o lume lipsită de griji.

De la stâncă am început să urcăm dealul, am trecut pe lângă ruinele palatului şi am ajuns sus la biserică-turn.

Turnul are şi un ascensor încăpător, deşi nu cred să aibă nevoie nefiind foarte înaltă. E totuşi prilej să-ţi mai ia 2 leva. Liftul pare comunist, uşile sunt menţinute deschise cu un dop de lemn care se bagă într-un orificiu de către liftier. Da, există şi un liftier, şi el comunist. Seamănă bine cu turismul care se practică la noi. Urcarea chiar merită pentru că scapi de copacii care cam strică priveliştea de jos.

Poduri peste Yantra

Cartierul Sveta Gora (şi, dacă nu mă înşel, turnul Baldwin).

Intrarea în cetate văzută de sus.

Politehnica Veliko Tarnovo. Glumesc, e o universitate de ştiinţe umaniste, însă nu ştiu de ce, îmi aminteşte de Politehnica din Bucureşti.

„Dragă, stai aşiea misterios pe marginea prăpăstiei să-ţi fac o poză. Da' uită-te aşa misterios-pansiv în depărtare.”

Peste tot pe dealul cu cetatea sunt mai multe reflectoare decât e sănătos. Majoritatea vin în ciorchine multicolor, ca în imagine.

După aceea mi-am dat seama că sunt pentru spectacolul de sunete şi lumini cu care se tot laudă ei. Pentru o sumă modică (am auzit) poţi să comanzi un astfel de show noaptea. Sunt reflectoare, lasere, clopote acţionate electric care, din câte văd pe youtube, fac o chestie destul de interesantă. Data viitoare trebuie să văd şi eu să mă dumiresc.

Am încheiat vizita cu un suc la terasa din cetate şi apoi am mers la prânz, direcţia Arbanasi.

Mai exact la terasa de la hotelul Sevastokrator de care am promis că-mi voi bate joc. Ajungem noi pe terasă, soare din ăla de te tâmpeşte – toate umbrelele erau strânse. Toată lumea (şi era plin) era în proces de a face insolaţie. La o masă unii mâncau ceva deci am zis că e ok, putem să mâncăm şi noi. Vine cineva, aduce un meniu de băuturi şi pleacă.

Îmi pierd răbdarea, mă duc înauntru să investighez. Chelneriţele se certau între ele în limba lor. Eu întreb în engleză dacă putem mânca. Nici un răspuns. Mai stau un pic, dreg glasul a la „sunt şi eu pe aici” şi mai întreb o dată. La care una din ele se întoarce la mine şi începe să râdă. Repet din nou întrebarea pentru a acoperi şi cazul (foarte puţin probabil) în care nu mă auziseră deja. Răspunsul a venit de la cea mai învăţată dintre ele: „No eat! No eat!”. Sănătate şi sper să vă ardă curând cocina de restaurant.

Am plecat mai departe prin sat, eu puţin pe jos, m-a ajuns maşina din urmă.

A se observa necrologul de pe poartă, cum mai povesteam.

Până la urmă am dat de un restaurant terasă unde era liber. Un singur meniu în limba engleză care trebuia plimbat la toate mesele cu turişti, un paun care ţipa ca un descrierat în curtea alăturată, de ziceai că survolează terasa un pterodactil şi o căruţă în curte. Ce să vrei mai mult?

Mâncare buna? Aia a fost, fără îndoială. Şi ne-am pus pe investigat harta să vedem ce mai putem vedea prin oraş...