Alpi!!!

Şirul de excursii cu punct de plecare din Genova s-a încheiat, delicios aş putea spune, cu o căţărare în Alpi. Căţărare e mult spus pentru că am fost din nou pantofari şi am folosit motorizarea cât am putut pe un traseu stabilit dinainte după o informare temeinică.

Sâmbătă am ieşit pe uşa casei la ora 7 şi ne-am urcat în maşină cu direcţia generală Cuneo. Din fericire am avut la dispoziţie GPS care deşi se poate dovedi foarte frustrant de folosit a fost şi foarte util. Nu am folosit autostrada pentru a vedea cât de cât peisajul. :)

Până la Cuneo sunt cam 160 de kilometri însă i-am parcurs destul de încet, în parte şi pentru că după Savona am stat 30 de minute în munte ca să se elibereze drumul din cauza unui accident de motocicletă. În jurul orei 10 încep să se vadă munţii.

Ziua a fost aleasă după îndelungi cercetări care au dat roade. A fost soare toată ziua şi am fost asiguraţi că nu e aşa des soare pe acolo. Locotenent-colonelul care prezintă vremea la Rai X (unde X nu mai ştiu ce număr e) n-a minţit. Şi fereastra de timp bun a fost foarte îngustă, duminică erau deja furtuni în zonă.

La Cuneo am preluat hăţurile bolidului şi am intrat pe drumul care urcă în munte pe Valea Grana. Urcuşul e relativ lin cât timp mai sunt aşezări omeneşti (Valgrana, Pradleves, Castelmagno) însă imediat după începe un urcuş pe care nu pot să-l caracterizez altfel decât sălbatic. Maşina fiind mică (Grande Punto) cu motor şi mai mic (1.2 benzină) şi noi fiind 4 suflete deplasarea s-a făcut în ritm de melc cu viteza întâi şi pe alocuri cu viteza a doua. La 1700 de metri altitudine am ajuns la Sanctuarul San Magno unde sunt şi câteva cabane.

Sanctuarul văzut de mai sus.

De la sanctuar drumul devine şi mai abrupt deşi e încă foarte bun calitativ. Nu suntem deloc singuri pe munte, e plin de ciclişti care se antrenează (e totuşi vorba de un traseu special făcut, cu puncte intermediare de verificare a timpilor cu RFID) şi de motociclişti. Probleme apar la întâlnirea cu o altă maşină din sens opus. Spaţiu nu e decât în anumite locuri şi trebuie aşteptat în una din alveole pentru a putea continua. După o urcare care părea că nu se mai termină am ajuns la o răscruce în trecătoarea Esischie – la o altitudine de 2366m. Aici am lăsat maşina lângă celelalte maşini şi motociclete (am zis că nu eram singuri) şi am urcat un vârf din apropiere de unde se vede următoarea panoramă.

Câteva explicaţii: noi am venit pe drumul care urcă din partea stângă a imaginii. Drumul care se continuă spre dreapta coboară în valea Maira iar celălalt drum duce în cealaltă vale, mai la sud, valea Stura prin trecătoarea Fauniera pe unde ne-am şi continuat drumul.

La trecătoarea următoare am ajuns repede. E cel mai înalt punct al traseului rutier, maşina fiind parcată la 2481 metri deasupra mării.

Un omagiu micuţului pentru că ne-a dus până acolo.

Pauza de mâncare am făcut-o pe un vârf din apropiere unde am verificat altitudinea. Nu, nu e vorba de Vf. Omu, deşi e aceeaşi altitudine (nu mă pot abţine, iată şi dovada).

Şi aici e aglomeraţie.

Şi mai vine lume.

Ca fapt divers, în parcarea din prima imagine de mai sus este o statuie care îl înfăţişează pe ciclistul italian Marco Pantani, statuie executată de un sculptor român, Benone Olaru.

Imediat după trecătoare începe coborârea, printr-o vale mult mai puţin populată şi mai sălbatică. Am văzut şi marmote şi nu, nu aveau staniol la ele. Am coborât până în localitatea Demonte unde am intrat pe SS21 care după 40 de kilometri ajunge în Franţa. Fiind vorba de un drum de rang mai mare (un fel de DN de la noi) e mult mai uşor de abordat. În Franţa se trece prin trecătoarea Magdalena dacă nu mă înşel, undeva aproape de 2000 de metri. Acolo e o parcare, un refugiu şi un magazin. Un indicator cu Francia şi unul cu Departement des Alpes de Haute Provence anunţă că se trece graniţa.

Cam aşa arată munţii în Franţa.

Nu am avansat decât vreo doi kilometri pe teritoriul inamic şi ne-am întors. La câteva sute de metri de graniţă pe teritoriu italian se află un popas pe malul unui lac unde am făcut şi noi ultimul popas al zilei.

Întoarcerea am făcut-o direct spre Cuneo pe SS21 şi de acolo pe drumul pe care am venit dimineaţă (cu ceva sughiţuri legate de navigarea cu ajutorul GPS-ului). De la graniţă eu am stat în spate şi am căscat gura la câmpuri de lavandă sau baloţi de fân.

Am ajuns înapoi acasă un pic după ora 22 fără incidente.

Ca o paranteză, excursia a fost de departe cea mai plăcută şi nu mi-aş fi iertat dacă ratam o astfel de ocazie. Şi la Roma şi la Paris a fost frumos dar acelea sunt într-o altă categorie de excursii. Acestea fiind spuse, o să-mi lipsească Alpii, deşi abia i-am cunoscut.

VML Edit (very much later, mai 2011): Se pare că, fără să ştim, am trecut prin a 8-a trecătoare ca înălţime din Alpi. Colle Fauniera, 2511m (GPS-ul probabil era stupid). Numele trecătorii e dat de o bătălie care a avut loc în apropiere.

When in Rome...

Ziua 1: Sâmbătă ne-am trezit dis-de-foarte-dimineaţă pentru a lua trenul spre (ce clişeu să folosesc?) la Città eterna. Trenitalia a dezamăgit şi de data asta (parţial) pentru că în loc să călătorim cu asa ceva am călătorit cu ce aveau mai bun italienii. În anii 80. Am spus dezamăgire parţială pentru că a fost totuşi foarte comod, mai comod decât TGV-ul. Scaunele rabatabile au ajutat ca majoritatea celor 5 ore de călătorie să fie dormite. Am ajuns la Roma Termini în jur de ora 11 şi am găsit oraşul foarte agitat. Era Bush în oraş şi cu această ocazie comuniştii italieni îşi aratau colţişorii în sensul că se agitau în cadrul unor demonstraţii. Pentru a menţine ordinea tot angajatul de stat care poate să ţină o armă în mână era pe stradă. Poliţişti, carabinieri, garda financiară şi încă vreo două pe care nu le-am recunoscut după uniformă. Mai pe seară aveam să descoperim câţi au fost de mulţi.

Am scăpat relativ repede de treburile administrative cu cazarea şi nu voi spune mai mult decât atât: ca să folosesc o comparaţie cu accent local, pe lângă hostelul din Florenţa, Victoria Hostel din Roma e un fel de Cloaca Maxima.

Prima oprire de interes turistic a fost la Colosseum. Mulţumită unui Roma Pass cumparat de la un chioşc de informaţii am scutit o coadă infernală. Infernală a fost şi vremea. Mi-am dorit prea mult să fie soare şi a căzut în extrema opusă. În toate cele trei zile a fost soare neîntrerupt motiv pentru care majoritatea pozelor au ieşit infecte. Apropo de asta, se cuvine un disclaimer:

Nu o să apară aici imagini arhicunoscute. Există alte site-uri pentru asta cu imagini făcute cu rabdare şi aparatură specializată. De unde si linkurile.

Revenind la Colosseum, din cauza soarelui care mă bătea în cap cum bate ciocanul pe cui nu am putut să mă bucur pe deplin de vizită. Din punctul meu de vedere nu e nimic de văzut acolo. Nu e nici pe departe atât de mare pe cât mă aşteptam. După ce am consumat mult prea multă memorie şi acumulatori pe imagini cu ziduri am ieşit şi am mers alături, adică printre ruinele de pe Via Sacra şi pe colina Palatină. Din nou, a fost foarte cald şi nu mă distrau deloc ruinele. Mai departe am trecut pe la Campidoglio si prin fata pe la monumentul dedicat lui Vittorio Emanuele, unificatorul Italiei. Din păcate era înconjurat de carabinieri cu scuturi şi nu se putea vizita. Deşi era un soare crunt ei stăteau pe trepte îmbărcaţi în negru, unii şi cu mânuşi.

De acolo, folosind diverse mijloace de transport am mers în nord până spre Piazza Spagna însă staţia de metrou era închisă (din nou din cauza manifestanţilor) şi a trebuit să mergem până în Piaţa Poporului. Şi acolo era demonstraţie în toi cu tot felul de slogane antibush scrise de oameni care nu ştiu engleză. Comuniştii (pentru că se pare că ei erau responsabili de toata agitaţia) erau foarte ingrijoraţi de soarta a 5 cubanezi şi de teritoriile palestiniene. De acolo am mers înapoi spre Piazza di Spagna. Şi aici erau prezente forţele de ordine, dar o prezenţă ceva mai plăcută în forma unui Alfa 159 din Squadra Volante.

A urmat Fontana di Trevi unde am aruncat şi eu moneda peste umăr ca să-mi asigur întoarcerea la Roma (râd eu de americani, dar dacă e adevărat? :) ). De acolo am vrut să mergem în Piazza Navona însă ne-au oprit scutierii. Erau echipaţi complet de luptă şi păreau foarte tensionaţi aşa că nu am insistat. În 15 minute demonstraţia din piaţă a luat sfârşit şi atmosfera s-a mai destins. Pagube? Geamuri sparte la bănci, bancomate distruse, coşuri de gunoi dărâmate şi multe multe inscripţii cu spray-ul cu vopsea. Într-un cuvânt vandalism. Fiind foarte obosiţi ne-am întors la hostel şi am mai făcut o plimbare scurtă la Colosseum noaptea.

Ziua 2: Ne-am trezit la o oră decentă şi am plecat spre colina Aventină. Am ajuns şi pe la Boca della Verita, Ponte Rotto, Isola Tiberina. Ţinta era totuşi Pantheonul. Foarte aglomerat, nu am zăbovit mult. Ne-am îndreptat spre Castelul Sant’Angelo pe care l-am vizitat preţ de vreo două ore. De acolo am mers la Basilica Sf. Petru.

Nu prea ştiu cum să descriu tot ansamblul. E cea mai mare din lume şi cam face de ruşine tot ce am văzut până acum. Punct.

Am fost în recunoaştere să vedem unde e intrarea la Muzeul Vaticanului şi am decis că o limită acceptabilă a cozii pentru ziua următoare ar fi cam trei coşuri de gunoi (cam 75 de metri). De acolo am luat metroul pentru a merge la EUR. Despre asta am să povestesc un pic. Este vorba despre un cartier al Romei conceput pentru Expoziţia Universală Roma 1942 (de unde şi numele) care nu a mai avut loc din pricina războiului. Concepută ca exemplificare a metropolei ideale fasciste, este un exponent al megalomaniei lui Mussolini. Şi mi-a plăcut mult. Pe alocuri este destul de sinistră şi a fost folosită de mulţi regizori de film ca decor pentru filme suprarealiste (Titus şi Equilibrium sunt două exemple). Chiar când am trecut noi pe acolo strângeau decorurile de la un film şi era plin de zăpadă artificială. Câteva imagini:

Lacul din parc şi clădirea de un negru mat pe care o vezi când ieşi de la metrou.

Sediul Agip

Simbolul cartierului, un colosseum stilizat, în lungul străzii.

Ultima pe listă, o plimbare nocturnă pe Via Veneto, locaţie pentru „La Dolce Vita”, mai mult pentru concept decât pentru film. La întoarcere spre hostel am trecut din nou pe la Fontana di Trevi şi Piazza Spagna pentru a le vedea noaptea.

Ziua 3: Ne-am trezit pe la 7.30 pentru a ajunge la Vatican la 8.30. Acolo coada se măsura nu în multipli de distanţe între coşuri de gunoi ci în laturi de cetate, mai mult de 3 (aproximativ jumătate de kilometru) şi casa de bilete se deschidea peste o oră şi jumătate. Capela sixtină nu avea cum să merite o astfel de coadă. Redirecţionare către Sf. Petru unde nu era coadă aproape deloc. De data asta am urcat în dom. Cinci sute şi ceva de trepte, ultimele două sute fiind cele mai antrenante pentru că se parcurge cupola şi coridorul cu trepte e oblic (urmăreşte forma domului). Sus a fost arhiplin şi a trebuit să mă lupt cu toate naţiile (de păgâni era să zic) ca să obţin un loc la balustradă. În piaţă coada de 20 de metri pentru intrarea la dom se transformase într-un şarpe care ocolea piaţa cum putea şi el pe la umbră. De coborât am coborât pe altă parte până pe acoperişul bisericii unde sunt magazine de suveniruri, toalete, un bar şi cutii poştale. Coborârea se termină direct în biserică unde erau de trei ori mai mulţi oameni ca în ziua precedentă. Fiind zi scurtă (la 17 aveam tren) ne-am întors în zona centrală unde am luat masa şi ceva suveniruri. În drum spre gară am oprit la monumentul lui Vittorio Emanuele care era deschis pentru vizitatori de data asta. Unii s-au oprit pentru un cappuccino pe terasa de la mijloc, alţii (adică eu) pentru a urca cu ascensorul pe terasa panoramică. Acolo am avut plăcuta surpriză să găsesc binocluri Nikon libere spre folosire după bunul plac fără plată sau limită de timp. Peste tot unde am fost până acum puteam să privesc printr-o sticlă murdară vreo 2 minute pentru 2 euro. Recunosc că am acaparat pentru prea mult timp ustensilele însă nici nu era multă lume dornică.

Ultima imagine e cu Cvadriga Unităţii, una din cele două sculpturi în bronz care tronează pe fiecare parte a monumentului.

În încheiere, câteva cuvinte despre componenta socială a călătoriei: Roma e plină de români (poate exagerez, de oameni care vorbesc limba română) şi de alte zeci de naţii. Este sufocată de turişti, pe alocuri mult mai rău ca Parisul. E un pic mai murdară ca Parisul şi sunt mai multe gropi. Oamenii totuşi sunt la fel de primitori ca în Genova deşi sunt şanse mult mai mici să dai peste un italian. Am fost atenţi la buzunare şi nu ne-a dispărut nimic însă noi am fost printre cei norocoşi. Transportul în comun e destul de eficient însă metroul de pe magistrala B este foarte foarte trist. Un paralelipiped a cărui culoare nu se mai distinge de sub grafitti care se mişcă cu zgomot mare între staţii prost iluminate. Magistrala A e mai curăţică. Peste tot în locurile turistice sunt indieni care vând magneţi din aceia care fac zgomot când sunt aruncaţi în sus sau poşete imitaţie, ceasuri imitaţie, portofele, eşarfe, pălării şi ochelari de soare. Cumva sunt toleraţi de autorităţi deşi nu mi se pare că adaugă farmec locaţiei, dimpotrivă.

Cam atât despre Roma. A fost frumos şi la fel de obositor ca la Paris. Nu ştiu care îmi place mai mult. Trebuie să le mai văd o dată ca să mă decid :).

Intermezzo cu lamentaţie

Cum urci spre Cabana Ciucaş de la Cabana Muntele Roşu la intrarea pe platou te întâmpină imaginea asta. Multă lume îl fotografiază şi cred că a ajuns să fie un fel de imagine-clişeu pentru Ciucaş.

Se împlineşte aproape un an de când am trecut pe acolo şi mi-e dor de un mers pe munte (chiar daca am fost pe nişte dealuri acum câteva săptămâni). Anul acesta probabil nu ajung pe acolo (dar asta pentru că sunt alte locaţii în plan).

În altă ordine de idei, mă uit pe un geam imaginar (nu de alta dar încăperea în care sunt acum nu are aşa ceva în dotare) şi mă scârbeşte total vremea. Cât am fost la Paris vremea a fost une bataille de jeu (bătălie de joc pe româneşte, în sensul că e mai mare decât o bătaie simplă). Sper să nu fie una battaglia di gioco în week-end-ul acesta altfel rămân iar cu amintiri cu mine plouat în faţa Pantheonului (originalul de data asta).

Put your hands up for Paris, a lovely city!

Păcat că e locuit. Impresii câteva aliniate mai jos.

Joi pe la miezul zilei m-am îmbarcat pentru călătoria plănuită: Paris, via Torino. Trenitalia din nou m-a dezamăgit, ambele trenuri au avut în jur de jumătate de oră de întârziere. Călătoria în sine o aşteptam cu nerăbdare deoarece trenul de legătură din Torino era un TGV. Dezamăgitor oarecum şi TGV-ul, loc de bagaje nu este şi cum trenul era deja plin din Milano eu a trebuit să stau cu rucsacul în braţe cinci ore şi jumătate. Călătoria e totuşi plăcută. Traseul merge prin Alpi şi, contrar aşteptărilor, sunt mai puţine tunele decât au fost de la Genova la Torino. În Franţa se trece undeva după Oulx şi la Modane urcă poliţia să verifice actele. Erau cam dezorientaţi la vederea cărţii de identitate româneşti însă s-au descurcat. Până trece munţii trenul merge aproximativ la pas. După Lyon îşi flexează muşchiul electric însă e deja întuneric şi nu vad nimic afară. Se simte însă că merge repede. Am ajuns în Paris pe la miezul nopţii cu întârziere de 30 de minute acumulată pe teritoriul italian (cum ţine neapărat să precizeze announcer-ul din gară...deh, francezi...). De la gară mai sunt de mers vreo 25 de kilometri cu un fel de tren-metrou până la locul unde mă voi prăbuşi de oboseală.

Vineri e prima zi de plimbare. Scăpat singur în Paris (gazda avea treabă până seara) am luat-o metodic. Grădinile Luxembourg, biserica Saint Sulpice, Domul Invalizilor toate văzute în grabă pentru că mintea îmi stătea la turn. Turnul e probabil ce mi-a plăcut cel mai mult din călătorie. E mai frumos şi mai mare decât m-am aşteptat. De urcat se poate urca cu liftul sau pe scări până la etajul 2 şi de acolo la vârf doar cu liftul. Am ales scările pentru că la lift erau cozi imense (americanii erau probabil de vină, n-ar urca o treaptă nici să-şi salveze viaţa). La etajul 2 se poate constata că mai este foarte mult de urcat.

O laşi baltă şi cobori sau urci până sus?

Vederea de sus e remarcabilă. Nu are sens să pun imagini de acolo pentru că nu ar reprezenta exact senzaţia. După vreun sfert de oră de învârtit în îngrămădeală am coborât.

Domul invalizilor văzut de la nivelul 1.

De la turn am traversat Sena şi după un pic de odihnă pe esplanada de la Trocadero am luat-o la picior spre Luvru. Am trecut prin Place de la Concorde unde se află unul din cele trei obeliscuri aduse din Egipt (celelalte două sunt în New York şi Londra) şi unde şi-au pierdut capetele mulţi oameni. Acum piaţa e agitată doar de turişti care fac poze.

Un felinar din piaţă

Urmează Jardin des Tuileries şi Luvru. Dacă până acum vremea a fost excelentă, lucrurile par că se vor schimba. Cerul are o culoare bleumarin închis.

Am intrat în piramida de sticlă exact la timp. Am vizitat Luvru cam trei ore timp în care afară a fost prăpăd. Apropo de vizită, fiind vineri era gratis pentru tinerii sub 26 de ani. Clădirea e obscen de mare şi eu am binevoit a nu-mi lua cu mine o hartă de la intrare. La un moment dat m-am săturat de umblat aiurea şi m-am dus să întreb o angajată a muzeului unde e Gioconda. Când aude că nu mi-am luat hartă întâi crede că glumesc şi apoi îmi urează noroc bun. Nu ştiu exact de ce noroc aveam nevoie pentru că era destul de simplu. Probabil ea se pierde prin muzeu de trei ori pe zi, când se duce la toaletă. Trebuia doar să zică înainte si la dreapta. Măcar ştia engleză. Văzut Victoria din Samotrace, văzut Venus din Milo şi văzut Gioconda. În rest, scuzată fie-mi ignoranţa artistică, nu am găsit nimic cunoscut sau de interes. Multe picturi, sculpturi, desene şi la fel de mulţi oameni cu gura căscată. „...the most impressive works of art I have ever seen” zice americanul grăsuţ care îşi târâie familia proporţional de grăsuţă după el. Foarte mulţi japonezi şi foarte nesimţiţi. Deşi e clar indicat că în anumite locuri nu se fotografiază sau filmează ei tot încearcă. Chiar după ce sunt avertizaţi cu datul afară din muzeu tot încearcă. Când sunt prinşi asupra faptului se prefac aşa vinovaţi mai să-ţi fie milă. Momentul următor sunt în alt unghi cu aparatul la ochi. Annoying little creatures. Strică atmosfera complet.

Restul zilei l-am petrecut prin centru pe lângă centrul Pompidou, a cărui scară rulantă seamănă cu un grafic care indică o creştere cu paliere. La cum sunt francezii, probabil îşi imaginează că e vorba de economia lor.

A doua zi am plecat mult mai târziu în oraş şi m-am plimbat mult mai puţin. Am fost la Muzeul Artelor şi Meseriilor care, ce surpriză pentru un inginer ca mine, mi-a plăcut mai mult decât Luvru. Am fost la picnic şi am mâncat pe malul Senei cum se pare că se obişnuieşte aici. Tot acolo am prins şi cea mai ciudată imagine din toată excursia. Ziua în amiaza mare, pe malul Senei lângă Pont Neuf umbla un om cu un glob de discotecă în cârcă. Umbla în sensul că dădea ture de insuliţă. (am uitat să menţionez că picnicul a fost pe o insulă)

Biserica Sf. Eustache

Restul zilei am făcut un traseul Notre Dame, Operă, Sacre Coeur. Sacre Coeur este o biserică situată pe un deal, loc de întâlnire pentru tineri şi pentru excursionişti. Scările sunt tot timpul ocupate de oameni care stau jos şi beau un vin sau o bere. Locul a fost popularizat printre americani şi britanici de filmul Amelie (titlul lor abreviat).

A treia zi am bătut oraşul prin subterane şi anume cu metroul. Staţia (nodul) de metrou de la Chatelet – Les Halles este de-a dreptul impresionantă, nu prin design ci prin dimensiuni. (Later edit: se pare că ansamblul de la Chatelet – Les Halles constituie cea mai mare staţie de metrou din lume) Prima oprire a fost la Panteon unde se alfă o replică a pendulului lui Foucault. A doua oprire a fost la biserica Madeleine. A treia, tocmai în La Defense, cartierul de afaceri al oraşului unde sticla şi metalul sunt la putere. Următoarea e o vedere de sub clădirea simbol a cartierului, un fel de arc de triumf stilizat.

Inapoi spre centru vechi am oprit la adevăratul arc de triumf. Am uitat să menţionez că toate astea se desfăşurau pe o ploaie mizeră.

În staţia de RER de la arcul de triumf. (nu e metrou, e o corcitură cu un tren care merge prin suburbii şi face staţii mult mai rar).

De acolo am mers din nou la Sacre Coeur via Moulin Rouge. Acolo am încercat să schimb 50 de euro la un magazin şi istorioara din Monaco s-a repetat întocmai. Daca nu iei nimic trebuie să te duci la bancă să schimbi, sfatul vânzătorului. Beepui-ţi-aş eu ceva. În fine, de la Sacre Coeur se vede frumos oraşul şi nu mai plouă (în sfârşit). Ca mai peste tot în oraş, statuile metalice sunt oxidate şi contrastează interesant cu clădirea în sine.

Întoarcerea de acolo se face tot pe la Biserica Madeleine, Operă, Place Vendome şi alte locuri deja vizitate. (apropo, multe din denumirile menţionate aici mai au şi diverse accente pe care îmi e lene să le caut acum)

A doua zi dimineaţă am plecat spre Genova. Cinci trenuri, 800 de kilometri şi 10 ore mai târziu am ajuns şi acasă.

Câteva impresii: oraşul e frumos, plin de istorie şi cu accente de megalomanie Napoleoniană (ceea ce nu e neapărat rău). Mi-a plăcut mult. Nu mi-a plăcut însă agitaţia, oraşul este consumat de turişti de toate naţiile de care te împiedici la tot pasul, gălăgioşi şi dezordonaţi, ca nişte turişti adevăraţi. Singurii oameni de care pot fi sigur că erau localnici erau cei cu care veneam dimineaţa pe tren. Mai sunt şi tot felul de ciudaţi fie cu adevărat bolnavi sau doar măcinaţi probabil de o lipsă de identitate dobândită de la traiul într-un astfel de oraş. Drept consecinţă adoptă tot felul de obiceiuri şi înfăţişări menite probabil să şocheze şi să-i scoată din anonimat. La urma urmei suntem în ţara „Liberte, egalite, fraternite” cu accentul pe liberte. Adica fiecare e liber sa faca ce vrea în conditiile in care autocenzura nu exista în dicţionarul lor.

Oraşul e un fel de Babel în care am văzut foarte puţini francezi ai căror bunici sau părinţi să fi fost de pe acest continent. Per total mi se pare că oraşul nu are identitate. Urmează comparaţia cu o altă capitală Europeană, mult mai latină. Arrivederci!

Monaco

Era şi timpul. Principatul e la vreo 150 de kilometri de Genova aşa că nu se putea să rămână neatacat. Aşa că sâmbătă dimineaţă ne trezim pregătiţi de o călătorie de o zi prin trei ţări (sună mai interesant aşa). E ca şi cum am merge în colonii pentru că principatul a fost întemeiat de genovezi şi dialectul lor e o variantă a dialectului genovez.

Ca un bun cetăţean, îmi sacrific o oră de somn şi mă trezesc mai devreme pentru a merge la vot (da, este vorba de sâmbăta referendumului). Găsim uşor consulatul şi sunam la uşă în timp ce catedrala „sună” ora 8. Suntem primii în micul şi aglomeratul consulat. Aglomerat de personalul consulatului care e amabil dar uşor nedumerit. Ce culoare să aibă cerneala pentru ştampile, cum se dezlipesc autocolantele pentru cărţile de identitate. Una peste alta, buletinul meu de vot a ajuns primul în urnă. De la consulat fuga la gară unde vedem cu oroare că singurul loc de unde se poate lua bilet pentru Monaco este ghişeul de bilete internaţionale (logic) cu o coadă apreciabilă ataşată. Pot spune doar că biletul este emis cu două minute înainte de plecarea trenului. Pot să mai spun că am alergat degeaba pentru că trenul a întârziat 20 de minute. Ca o paranteză, trenurile aici în Italia vin în general cu întârziere. Nu e doar părerea mea, am vorbit cu oameni de pe aici. În fine, până la urmă vine şi trenul şi stăăăă, mult şi bine pentru că trebuie să schimbe locomotiva. Pleacă din Genova cu 40 de minute întârziere. Face trei ore până în Monaco (150 de kilometri, cum ziceam şi mai sus) şi asta pentru că mai mult stă decât merge. În Ventimiglia, ultima staţie înainte de a intra în Franţa schimbă iar locomotiva şi echipajul cu unul francez. Tot aici se urcă şi poliţia de frontieră care se ghidează după culoarea pielii pentru a verifica actele. Mie îmi mulţumesc că le-am făcut loc pe coridor. Pe la miezul zilei ajungem în Monaco Monte Carló cum ţine să ne anunţe cu rrrrrr pregnant announceriţa din gară. Gara e subterană şi e legată de suprafaţă printr-o suită de tuneluri, lifturi şi scări rulante. Alegem ieşirea cea mai înaltă şi mergem în continuare spre cazinou. Trecem pe lângă consulatul României care e închis. La cazinou intrâm pe circuitul de Formula 1. Marele premiu este peste o săptămână aşa că toate pregătirile sunt deja făcute. Balustrade metalice, cauciucuri, indicatoare, toate dau un aspect interesant. Văzute de aproape te cam dezamăgesc. Majoritatea sunt legate cu sârmă stil improvizaţie.

Şi totuşi e fascinant. Ne hotărâm să parcurgem pe jos circuitul aşa că ne îndreptăm spre acul de păr de la Hotel Fairmont, ac de păr numit Loews.

Mai departe coborâm spre tunel pe sub hotelul Fairmont şi Auditorium-ul Rainier III. Aici s-a construit o extensie a portului pentru a putea acosta vasele de croazieră. Tot de aici am şi singurele imagini de ansamblu cu oraşul.

Spre est...

...şi spre nord, Hotelul Fairmont, Cazinoul şi Hotelul Paris

Circuitul continuă pe lângă port trecând la câţiva metri de iahturile ancorate acolo. Majoritatea sunt înregistrate în George Town, Insulele Cayman.

Cel mai mare e Indian Empress (126m), al 18-lea iaht ca mărime din lume aparţinând omului de afaceri indian Vijay Mallya, mare împătimit de Formula 1.

Din loc în loc sunt tribunele pentru spectatori.

Un loc intr-o astfel de tribună e în jur de 500 de euro în funcţie de amplasare. Cele mai ieftine bilete sunt la sectorul Rocher unde se stă în picioare foarte departe de circuit şi costă 220 de euro. Cele mai scumpe sunt la terase (în jur de 800 de euro).

Continuăm drumul prin padoc unde abia sosesc primele camioane cu echipament. Apoi pe la linia de start. Mersul pe circuit se întrerupe pentru câteva ore pentru a merge să mâncăm într-un fel de mall. Tot acolo se află şi muzeul menţionat data trecută de care ziceam că merită vizitat. Pentru modica sumă de 3 euro se poate vizita colecţia personală de maşini a Alteţei Sale Serenisime Prinţul de Monaco (aşa e titulatura, I kid you not). Sunt în jur de 100 de maşini din toate epocile de la cele mai cunoscute mărci(Trabant, Volkswagen) la cele mai obscure şi defuncte (Hispano Suiza, Packard). Norocul face ca în cadrul aceleiaşi expoziţii să fie intercalate maşini scoase la licitaţie de către casa Bonhams. De ce noroc? Pentru că spre deosebire de prinţ (care prefera limuzinele) maşinile scoase la licitaţie sunt mult mai sportive şi totuşi la fel de rare. Exemplare de Jaguar XK150, Lancia Astura 1938, DeTomaso Deauville şi Pantera, un Mustang GT500 Eleanor...

...şi cea care mi-a plăcut cel mai mult, o replică din 2004 a unui Auburn Boat-tail Speedster Supercharged.

În sfârşit revenim pe circuit şi ajungem la cazinou. Peste tot în oraş sunt scări rulante care dublează orice scara normală mai lungă. Tot foarte întâlnite sunt defibrilatoarele care sunt aşezate în nişte cutii roşii cu un geam de spart în caz de necesitate (sigur, dacă tot urci cu scara rulantă se depunde grăsimea în jurul inimii şi faci atac de cord, de aceea e nevoie de un defibrilator la îndemână). Revenind la cazinou, multe maşini scumpe, multă lume cu bani, ceva mai puţină lume cu bani şi cu maşini mai ieftine care se holbează la maşinile celor cu bani şi preţuri foarte mari. De acolo am mers direct la gară unde după ceva peripeţii am luat trenul spre casă. Peripeţii pentru că automatele de bilete nu acceptă decât monede sau smartcard-uri speciale. Cine naiba umblă la el cu 10 euro în monede? Am luat bilet până în Ventimiglia, primul oraş italian de după graniţă unde trenul stă 30 de minute aşa că am avut timp să luăm bilet spre genova şi să ne urcăm la loc. Pe drum spre casă am stat de vorbă cu femeie din Savona (a doua localitate ca mărime din Liguria) care mi-a confirmat nişte bănuieli. Liguria este regiunea cea mai îmbătrânită din întreaga Italie şi Genova este oraşul cu cele mai multe scutere pe cap de locuitor din Italia. Aşa că impresiile mele generale despre Italia ar trebui redenumite ca impresii generale despre Liguria.

O a doua observaţie pe care o am de făcut este referitoare la francezi. De la intrare în ţară simţi că e ceva diferit în atitudine. E un je ne sais quoi şi nu e tocmai plăcut. Cred că au ceva cu străinii. Sunt de o lună jumătate în Genova şi până acum nu m-a corectat nici un italian referitor la felul cum vorbesc. În discuţia de două propoziţii cu vânzătoarea de la magazinul de suveniruri am fost corectat de două ori. Mai grav este că joi urmează runda doi, care durează 4 zile şi mă duce adânc în teritoriul inamic, direct în capitală. À bientôt.

La frecat pisoiul. De mare.

Cel mai mare acvariu din Europa. Cel puţin aşa e prezentat. Nevrând să fi trecut prin Genova şi să scăpăm o astfel de ocazie vineri ne-am înşirat grabnic către acvariu. Spre deocebire de weekend cand e posibil să fie coadă de 200 de metri, vineri nu era nimeni (în afară de vreo 4 clase de şcoală primară din care aş fi aruncat bucuros vreo câteva exemplare la rechini). La intrare ţi se face o poză stil vedere pe care poţi să o iei la ieşire. Contra 8 euro. Să fie sănătoşi.

Vizita în acvariu începe la meduze.

...şi se continuă pe la rechini, delfini, pinguini, foci toate acompaniate de ţipete de la zecile de copii care mişună pe la picioarele noastre. N-am răbdare să stau să citesc poveştile despre peşti de pe pereţi. Deşi la bilete nu era multă lume, înăuntru e destul de plin. De copii gălăgioşi şi de oameni care nu ştiu să-şi folosească aparatele foto.

Prieteni

Cum avansez printre exponate îmi dau seama că nu e de fapt mare lucru de văzut. Vreo doi rechini inofensivi

...un scafandru care şterge geamul, broaşte de Madagascar

...crocodili în miniatură, câteva plante, şi atracţia mult trâmbiţată, un bazin plin cu pisici de mare şi cu calcani pe care poţi să-i atingi (de unde si titlul). Se pare că nu le chiar displace atingerea pentru că altfel nu ar mai veni lângă margine. O fetiţă îşi întreabă îngrijorată tatăl: „E questo che ha ucciso Steve?” în timp ce mângâie cu prudenţă arătarea plată din bazin. Trecând mai departe se ajunge la sala tuburilor unde sunt ţinuţi peştii exotici. Deşi n-am văzut Finding Nemo, acesta cred că e Nemo.

Din păcate nu pot să spun că a meritat să vizitez acest acvariu. Despre un muzeu care merită însă vizitat, data viitoare.

La forturi

Unul din primele lucruri pe care le remarci când ajungi în Genova este că aproape fiecare vârf de deal are un fort în vârf. După ceva documentare pe net, le-am făcut şi o vizită personală.

Puţină istorie: Forturile au fost construite între 1700 şi 1800 în forma actuală deşi ele se află pe locul unor fortificaţii mult mai vechi. Evident, toate au fost construite pentru a apăra oraşul de atacuri terestre. Sunt în jur de 20 de fortificaţii majore plus alte câteva zeci mai mici. Nu prea au fost folosite în sensul că trasul cu tunul sporadic prin satele din vale după austrieci invadatori în 1849 nu prea justifică construirea lor. Mă rog, paza bună trece primejdia rea. Oricum, majoritatea au fost abandonate până la 1900. Unele au devenit locaţii de antiaeriană în al doilea război mondial. Unele au fost demolate complet (pentru a face loc unor unităţi de antiaeriană), unele au fost folosite ca închisori pentru prizonierii de război iar unele pur şi simplu au rămas în paragină.

Eu imagini nu prea am pentru că vremea a fost infectă. Imaginile din linkuri sunt mai elocvente pentru ceea ce am văzut pe acolo. Site-ul de pe care m-am documentat pentru excursie este acesta.

Traseul ales începe undeva la poalele dealului pe care se află Forte Diamante. Se poate ajunge cu autobuzul sau, varianta mai comodă, cu trenuleţul care merge la Casella care te scuteşte cam de două treimi din urcuş. Forte Diamante este cel mai înalt şi dacă nu mă înşel, cel mai depărtat de mare. E situat la 667 de metri şi în zilele senine de iarnă se poate vedea Corsica (+200km). Deşi nu pare mult, aici 667 de metri înseamnă undeva în nori aşa că vizibilitatea a fost undeva la 10 metri. Accesul în fort nu este posibil, probabil pentru a nu se accidenta turiştii.

Mai departe se merge înapoi spre Genova, pe cât posibil urmând creasta. Următorul fort e Forte Fratello Maggiore, sau ar trebui să fie pentru că el nu mai există. A fost demolat pentru a face loc unei baterii de antiaeriană. La câteva sute de metri depărtare, pe alt vârf este Forte Fratello Minore care a rămas relativ neatins şi care se poate vizita.

În fort se intră şi se iese cu o oarecare dificultate deoarece lipseşte podul de peste şanţul de apărare.Accesul în turn e împiedicat de faptul că scara interioară e distrusă. Accesul în beci nu e împiedicat dar cine naiba se bagă acolo?! Ne mulţumim cu umblat pe la parter şi pe ziduri. Vremea s-a mai îmbunătăţit şi se vede Forte Diamante.

În rest, nu e mare lucru de văzut aşa că ne continuăm drumul pe creastă înspre Genova.

Au şi cerbi pe aici.

Stejar varietate pitică. Pe fundal se vede următoarea destinaţie, Forte Puin.

Forte Puin în ciuda rezonanţei franţuzeşti, e de fapt cât se poate de genovez. În dialectul genovez puin înseamnă „tătic” şi se referă la poziţia pe care o are în raport cu cei doi fraţi. Şi acesta e destul de mic şi pe deasupra e şi închis. Continuăm spre următorul, unul dintre cele mai mari, şi anume Forte Sperone. E situat destul de aproape de oraş şi se poate ajunge cu maşina fiind drum asfaltat. De data asta fortul nu e abandonat, e chiar amenajat pentru petreceri în aer liber sau pentru expoziţii iar zona adiacentă este amenajată pentru picnicuri. Ghinionul e că e deschis destul de rar pentru vizite inopinate şi acum uşa de la intrare era ferecată. Ultima oprire ar fi trebuit să fie la Forte Castellaccio şi turnul Specola. În ultima locaţie aveau loc execuţiile şi se spune că ar fi bântuit. Nu am aflat deoarece, ca şi Sperone, era închis. În imaginea aceasta se vede turnul (cel mai din dreapta) Forte Castellaccio la mijloc şi Forte Sperone la stânga. Îmaginea e destul de veche deoarece acum dealurile sunt împădurite, din oraş nu mai este vizibil decât turnul şi fortul Sperone.

Forte Castellaccio este foarte aproape de staţia terminus a funicularului Zecca-Righi şi acolo se termină excursia.

Italia, impresii generale ep. 3

Sâmbătă am executat o deplasare la Portofino, staţiune (exclusivistă cică) de lângă promontoriul cu acelaşi nume. De la Genova se fac cam 30 de minute cu trenul până în staţia Santa Margherita Ligure de unde drumul se continuă cu autobuzul, bicicleta sau la picior după chef sau noroc (era sâmbătă şi în micul orăşel turistic era închis localul de unde se puteau închiria biciclete). Drumul până la Portofino are 7 kilometri şi urmăreşte fidel coasta. Pe alocuri e foarte îngust însă a fost construită o promenadă suspendată deasupra mării. Până ajungi în Portofino poţi vedea diverse curiozităţi:

Microstaţiune cu o şi mai micro plajă, extinsă prin metode extreme.

Indicator de coadă. Se pare că în sezon staţiunea e foarte căutată...

Indicator „Atenţie cad fructe”. Or fi otrăvitoare, or fi prea mari, pătează...n-am idee la ce se referă. Probabil dacă îţi trece prin parbriz o nucă de cocos eşti pasibil de o săritură în mare cu vehicolul. Totuşi nu cred că au cocotieri pe aici...

Aici poliţia te opreşte mai ceva ca în SUA. Un agent vine la şofer în timp ce altul cu vestă antiglonţ şi SMG (submachine gun adicătelea) în mână stă în spatele maşinii pregătit.

În sfârşit, în Portofino mare lucru nu e de făcut. E un fel de mic sat în genul celor de la Cinque Terre cu menţiunea că aici poţi acosta cu iahtul personal imediat în faţa casei pe care o închiriezi.

Localnicii trăiesc din turism, unii au bărci pe care le folosesc ca water taxi.

În fine, locaţia e plăcută dar se vedea că nu e încă sezon.

Totuşi titlul este Italia, impresii generale ep. 3 aşa că o să mă conformez. Pe italieni îi doare la portbagaj de pietoni. Probabil după ce calci un anumit număr de scuterişti un pieton nu mai contează. Studiu de caz: Vreau şi eu să trec o stradă şi avansez pe trecerea de pietoni, ei: nimic. Nu dau semne că m-ar vedea. Pentru că aşa şi este. Aş vrea să mă uit la feţele lor dar nu pot pentru că ei nu se uită înainte când conduc. Şoferii mai dau un sms (şoferiţele mai ales), scuteriştii vorbesc între ei dar de oprit nici vorbă. La un moment dat mă simt prost, poate e vreun semafor şi la pietoni e roşu. Nici vorbă. Îmi fac curaj şi avansez. Tipa din Fiat-ul Panda Alb mă ocoleşte elegant tăindu-i calea celui de pe banda doi. Următorul opreşte. Bun, banda unu rezolvată. Avansez timid spre banda doi. Scuterişti. Lejer. Maşină vs. Je e clar rezultatul însă scuter cu italian de 40 de kile pe el vs. Je nu mai e aşa clar. Aşa că cei trei scuterişti care împart o bandă se opresc. Banda trei, un Audi de Germania. Disciplinat, a oprit deja la 10 metri înainte de trecerea de pietoni. Oau, am ajuns pe partea cealaltă. A fost uşor nu? Ca o concluzie, Bucureştiul e mult mai disciplinat în privinţa asta. Părerea mea.

A doua chestiune, foarte şocantă şi întristătoare: indiferent de ce se zice, bucătăria italiană e o glumă. E o părere personală argumentată prin următoarele: la ei, singurul lucru care seamănă vag cu supa e minestrone, o chestie scârbavnică verde cu ierburi opărite; de salamuri ei nu au auzit, copiază stângaci nişte reţete. Şi ce nu copiază, greşesc. Salamul Nostrano de exemplu e probabil o reminescenţă din alte vremuri deoarece conţine destulă grăsime ca să-ţi poţi aprinde lampa în acele lungi nopţi de iarnă. Se laudă cu mortadella lor. Pfff, ce să zic, e un parizer mai deştept cu, ghici ce, grasime, iar prosciutto e cu nimic mai presus de pastrama de la noi. Jur că mă duc la magazin şi plâng în faţa galantarului că nu am ce lua. Altă mândrie de-a lor, locală de data asta, e focaccia, un fel de pâine cu mirodenii şi sărată. Asta e ironic pentru că italienii nu ştiu să facă pâine. Asta m-a lovit din prima zi. Nu ştiu şi cu asta basta. Mi-e aşa dor de pâinea de la Blue Night. Sau Carrefour. Pâinea de aici e cu coaja tare, arsă, se fărâmiţează uşor şi nu vine în doze mai mici de 1kg. Cred că la începuturi li s-a zis italienilor: Ce vreţi să ştiţi să faceţi cu grâul? Paste sau pâine? Şi ei au ales paste. Într-adevăr pastele sunt bune, până la momentul în care le umplu cu spanac, morcov şi alte verdeţuri. Apropo de verdeţuri, aici salata e amară. Şi nu e o întâmplare, am impresia că aşa sunt obişnuiţi. Mai au totuşi o chestie la care se mai pricep, şi anume peşte şi fructe de mare. Însă fructele care au echivalent şi la noi, cum ar fi merele, nu au nici un gust deşi arată foarte bine. Fiind aproape de francezi, au împrumutat din boala lor şi au tot soiul de brânzeturi mucegăite în diverse culori şi modele. No comment. Îngheţata e bună în general, însă trebuiau să strice ceva şi aici: au îngheţată cu iaurt şi o şi mănâncă. Cât despre băuturi...la bere nu se bagă, cele mai multe sunt importate. Nastro Azzurro nu am văzut decât la televizor până acum. Vinuri...au ceva soiuri...din ce am gustat, nişte albituri seci, au fost ok. La ei nu se scrie dacă e sec sau nu şi trebuie să ghicesc din descrierea artistică de pe etichetă. Cât despre departamentul „mai multe grade decât afară” tradiţional la ei este grappa, un fel de ţuică ordinară de la noi. Sorry guys, pierdeţi şi aici. A mai rămas ceva?