Banat Delight: Z2 – Straja, DJ666 şi Densuş

Odată terminată mini-expediţia pe Transretezat trebuia continuată expediţia mare. Am făcut cale întoarsă şi am trecut iar prin localităţile miniere de pe valea Jiului. Câmpul lui Neag, Uricani, Lupeni, Vulcan, toate par în comă. Era duminică spre miezul zilei şi oamenii erau ieşiţi pe stradă ceea ce mai atenua impresia însă ruinele industriale sunt peste tot. Mine închise, blocuri neterminate, magazine abandonate, vehicule abandonate.

N-am oprit pentru a fotografia ruinele însă e o zonă foarte bună pentru aşa ceva. De exemplu mina din Lupeni are o clădire turn care ochiometric pare mai înaltă decât turnul de încercare pentru ascensoare de la Basarab. E bleu şters, decojit. Aproape de el este un coş de fum şi el foarte înalt.

În timp ce treceam prin Lupeni am văzut indicatorul pentru Straja, 7 kilometri, şi am decis că merită să mergem. Drumul e nou, făcut în 2006, şi este foarte abrupt. Din păcate sus nu prea era nimic de văzut pentru că totuşi staţiunea Straja e o staţiune de iarnă. Telescaunul era nemişcat.

Construcţii aiurea pe teren limitat.

Un TAF semiabandonat.

La coborâre singurul lucru notabil a fost apariţia soarelui pentru prima dată în această excursie. Nu aveam de unde să ştim dar nu avea să ne mai părăsească până la sfârşit şi probabil într-un acces de furie pentru că îl blamasem, nu ne-a lăsat să facem poze acceptabile între anumite ore ale fiecărei zile.

De la Lupeni am trecut spre Vulcan unde am renunţat la un alt ocol prin zona turistică Pasul Vulcan însă am încercat să scurtăm drumul spre Haţeg pe un drum judeţean descoperit pe hartă. În mod normal ar fi trebuit să mergem prin Aninoasa, Petroşani însă speram să putem trece munţii ceva mai devreme. Drumul DJ666 s-a arătat potrivnic planurilor noastre transformându-se încet, încet într-o potecă pentru căruţe.

A trebuit să facem cale întoarsă spre Route 66, pardon DN66. Până la urmă tot prin Petroşani am trecut şi am continuat spre Haţeg. La Haţeg am făcut oarecum stânga spre Caransebeş însă înainte de a ne întinde la drum am ieşit din drumul principal pentru o oprire la Densuş, să vedem faimoasa biserică de acolo.

Biserica Densuş e într-adevăr ciudată. Făcută din materiale refolosite, inclusiv pietre luate de la Sarmisegetuza, biserica nu are o origine clară. De-a lungul timpului a suferit multe modificări şi de aceea e greu de evaluat ce e original şi mai ales ce înseamnă original.

Interiorul bisericii este mult mai mic decât te-ai aştepta. În plus, nu poate fi fotografiat aşa că am făcut cu rândul să intrăm înăuntru.

Una dintre crucile cimitirului anexat bisericii.

După Densuş am revenit pe drumul principal un pic înainte de Sarmisegetuza. Acolo nu am oprit, doar am aruncat o privire din maşină. Mai aveam peşti mai mari de fript şi soarele era cam jos pe cer. Am continuat pe drumul spre Caransebeş şi am trecut, dezamăgiţi, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, o glumiţă de trecătoare. La Caransebeş se opreşte şi episodul de faţă dar, ca întotdeauna, va urma. Odată cu trecerea prin Poarta de Fier, excursia noastră ajunsese în sfârşit pe meleaguri Bănăţene.

Banat Delight: Z2 – DN66A, Transretezat

Ziua 2 a început promiţător cu un mic dejun, copios aş putea spune, la cabană. Urmând recomandările antemergătorilor noştri (care călcaseră pe acolo cu câteva săptămâni înainte dar pe două roţi) am comandat şi o porţie de papanaşi cu dulceaţă de afine şi nu ne-a părut rău. Am dus bagajele la maşină, am făcut o poză cabanei...

...şi am dat şi o fugă până în Cheile Buţii care sunt la 100 de metri în spatele cabanei. Din păcate poteca cam trece prin apă şi noi nu aveam tendinţe de explorare. Cel puţin nu la ora aceea. Aşa că ne-am întors la maşină şi am ieşit la drumul mare unde, în loc să facem stânga spre civilizaţie, am făcut dreapta spre sălbăticie.

Cam de la ieşirea din Câmpu lui Neag începe ceea ce unii numesc „Drumul lui Băsescu”, un drum controversat început acum 10 ani care, dacă va fi terminat, va traversa Masivul Retezat. Nu vă imaginaţi peisaje de Transfăgărăşan sau de Transalpina, drumul merge în amonte pe Jiul de Vest, trece pasul Cerna, merge pe marginea lacului de acumulare Iovanu, trece prin Cerna Sat şi se uneşte cu drumul care vine de la Târgu Jiu, destinaţia fiind Băile Herculane.

Istoria (şi porecla) acestui drum începe în anul 1999 când ministrul transporturilor de pe atunci, Traian Băsescu, aprobă şi ia sub oblăduirea sa proiectul unui drum care să traverseze Munţii Retezat. Pentru aceasta un drum forestier deja existent este ridicat la rangul de drum naţional şi botezat DN 66A. Se încep lucrările mai întâi pe un tronson de 6 kilometri, până în 2002 când se sistează din lipsa banilor. Ceva mai târziu, prin 2006-2007 se reîncep pe un tronson de 10 kilometri care este construit in doar 5 luni de zile. De data aceasta cu cântec. Drumul trece chiar prin Parcul Naţional Retezat şi apar unele probleme legate de impactul constuirii unui drum asupra faunei locale. Green Peace, World Wildlife Fund şi Comisia Europeană toate intervin pentru oprirea lucrărilor în zona Câmpuşel. Şi lucrările s-au oprit, dar se pare că nu pentru mult timp. Ar urma al treilea tronson, cel mai tehnic de până acum, dar constructorul este încrezător că lucrările se pot realiza şi că va obţine autorizaţiile necesare. În prezent situaţia se prezintă în felul următor: până la Câmpuşel sunt în jur de 15 kilometri de drum finalizat. Un pic după asfaltul şi alte amenajări se termină brusc lăsând loc drumului forestier, drum forestier care este blocat de o alunecare de teren în dreptul lacului Iovanu din primăvara aceasta. Sunt 19 kilometri până la lac şi de acolo încă vreo 10 dacă nu mă înşel până în Cerna Sat. După Cerna Sat urmează 18 kilometri de drum care a avut asfalt la un moment dat însă acum nu mai are decât sporadic (o să vedeţi altă dată de unde ştiu).

Aşadar la drum pe Transretezat! Era duminică dimineaţă şi deşi micul dejun fusese promiţător, vremea nu-i împărtăşea caracteristicile. Pe o vreme mohorâtă, umedă şi cu ceaţă am intrat pe asfaltul nou al drumului lui Băsescu. Ce pot să spun este că drumul e făcut bine, atât cât pot eu să apreciez. Parapeţi de protecţie, perete betonat spre râu, plase de protecţie pe stâncile de deasupra, rigole, marcaje, indicatoare, totul pare foarte nou şi ok.

Primul loc interesant este la confluenţa Jiului de Vest cu Gârbovul unde drumul trece prin ceea ce se cheamă Cheile Scocului. Aici a fost nevoie de ceva muncă pentru a ridica drumul mai sus decât râul.

Intrarea in chei...

...şi ieşirea din chei, privind înapoi.

Pe parcursul drumului se pot observa o serie de podeţe ciudate acoperite cu iarbă şi precedate de indicatoare de „Atenţie, animale sălbatice”. Din ce am citit sunt 11 la număr şi sunt construite pentru a permite trecerea animalelor mari peste drum, deoarece în foarte multe locuri trecerea devenise imposibilă din cauza peretelui de beton.

Din drum se desprind numeroase alte drumuri, mai toate închise cu bariere cu diverse mesaje.

Fiind duminică, vreme îndoielnică şi drumul fiind practic o fundătură, eram singuri. Am întâlnit cred trei maşini în mişcare, altele fiind totuşi parcate pe margine.

Următoarea zonă după Cheile Scocului este ceva mai largă fiind denumită Câmpu Mielu. Aici sunt câteva aşezări care îmi amintesc de pionierii americani, una dintre ele chiar are şi un catarg cu steag.

Kilometrii nu sunt mulţi cum spuneam şi, deşi viteza medie proiectată a drumului este de 25km/h iar limitarea este de 40km/h (aveam să aflu mai târziu asta), se poate merge lejer cu 60-70 pe porţiunile drepte. Pe răspunderea proprie desigur. În zona denumită Câmpuşel este şi un canton silvic cu acelaşi nume pe lângă care am trecut fără să oprim (pe parcursul drumului sunt o serie de construcţii unele mai dărăpănate, altele mai îngrijite – ceea ce vreau să spun este că nu ai sentimentul că eşti la zeci de kilometri de civilizaţie).

După Câmpuşel se termină asfaltul cum ziceam. Însă eu nu ştiam asta aşa că atunci când am văzut indicatorul de sfârşitul zonei cu restricţie de viteză la 40km/h, în afară de a mă mira pentru că nu mă ştiam într-o astfel de zonă, am zis că trebuie să urmeze ceva fain. Indicatorul e în capul unei pante line, după o linie dreaptă lungă, pe care accelerasem bine peste cei 40 de kilometri pe oră. În capul pantei surpiză şi oroare, fără vreun semn de „Atenţie, denivelări” sau măcar clasicul dar eficientul „Atenţie, alte pericole” tot ce ţine de drum se sfârşeşte: marcaj, rigolă, parapet şi cel mai important, asfalt. În timp ce intru cu graţie cu 90 la oră pe macadam îmi aduc aminte de o remarcă a antemergătorilor noştri (ale căror isprăvi pe acelaşi drum, apropo, le puteţi citi aici), ceva de genul „Asfaltul se termină foarte brusc”. Dar nu e bai, macadamul e bun, e la nivel cu asfaltul (cât de cât) şi nu e vreo curbă aşa că opresc fără incidente. Sfârşitul drumului arată cam aşa...

...şi este aproximativ aici. Maşina am întors-o un pic mai încolo, unde am făcut şi o mică pauză. Înainte e tot DN66A, dar nu se ştie dacă va vedea asfalt.

Se zice că termenul de finalizare este 2011. După cum se poate observa, nu a început nici un fel de amenajare aşa că vom vedea.

Eu nu mă pot pronunţa în favoarea sau în defavoarea acestui proiect. Ca şi importanţă rutieră, aceasta este minoră, se preconizează că drumul nu va putea fi menţinut deschis tot timpul anului, va fi un fel de Transfăgărăşan din punct de vedere al utilităţii. "Va ajuta la dezvoltarea turismului în zonă" zic vocile pro. Da, poate, dar vrem asta? Majoritatea lumii spune nu. Vehement chiar. Când mă gândesc la partenerii de vizită de la Peştera Muierii pot spune un şi eu un NU categoric. Până nu există mecanisme funcţionale de civilizare a centaurilor, e mai bine ca zona să rămână neatinsă.

Dar cum rămâne cu mine? Mie îmi place să conduc pe drumuri de munte (şi pot merge civilizat astfel încât să nu iau râşii pe capotă), ştiu să strâng după mine, nu ascult muzică, nu fac grătar şi mi-ar plăcea să pot să ajung mai uşor pe trasee montane. De exemplu, din punctul unde e parcată maşina în ultima imagine, vârful Piatra Iorgovanului e foarte aproape şi mi-ar plăcea să-l văd. Aş fi chiar dispus să plătesc o taxă de acces pe acest drum, dacă asta ar îmbunătăţi situaţia. Deci cu mine cum rămâne?

Materiale de citit aveţi aici, aici şi aici. Va urma.

Banat Delight: Z1 – Prin chei, peşteri şi ceaţă

Reiau povestirea de unde am rămas, şi anume de la ieşirea din Horezu, spre Polovragi. Drumul fiind secundar, e într-o stare proastă. Mai proastă decât starea drumului era însă vremea. Cu puţin înainte de Polovragi a început să plouă aşa că atunci când am ieşit de pe asfalt nu mai aveam grija prafului, doar a noroiului alb. Asta pentru că drumul prin Cheile Olteţului este acoperit cu spărtură de piatră de la o carieră din apropiere. La intrarea în chei se află Mânăstirea Polovragi şi peştera cu acelaşi nume. Înarmaţi fiind cu informaţii de dinainte, am decis că nu merită să aşteptăm următoarea oră de intrare în peşteră pentru că e mai mică şi oarecum mai puţin spectaculoasă decât peştera de peste deal, literalmente (nu vreau să insinuez că Peştera Polovragi nu merită vizitată, doar că nu se încadra în programul nostru). Aşa că am trecut mai departe în chei. Drumul permite accesul cu maşina chiar dacă în anumite locuri stânca a trebuit să fie dizlocată pentru a-i face loc. Oricum loc prea mult nu este nici pentru râu care se zbate undeva mai jos cu vreo 15 metri decât drumul, o distanţă pe care sigur nu vrei să o parcurgi cu maşina.

Pe la jumătatea cheilor se află un pod destul de înalt unde se practică tiroliană şi coborâri pe coardă. Am observat un pic activităţile însă am plecat repede sătui de răgete (era ceva tabără de mârlani venită la dat pe sârmă). La ieşirea din chei am făcut cale întoarsă pentru că drumul urcă sus în munte şi în general ne-am fi depărtat de traseul nostru.

Un pic mai departe de Polovragi e o altă localitate (Baia de Fier), cu un alt râu (Galbenul) care a săpat un alt set de chei (Cheile Galbenei). Aceste chei sunt mult mai puţin spectaculoase şi mai scurte. În schimb peştera ataşată este lor este mai mare. E vorba de Peştera Muierii a cărei galerie parcurge cheile prin munte. Acum ceva timp râul a curs prin ea însă mai apoi a săpat cheile şi peştera a rămas goală. Noi am ajuns la intrarea în peşteră cu 15 minute înainte de o intrare programată aşa că nu am avut mult de aşteptat.

Şi totuşi a fost prea mult. Am avut parte de un grup de oameni de doi lei (vechi), din aceia care îşi scriu numele pe pietre pe unde se duc, cu glume (şi limbaj şi comportament) de mahala. N-are rost să detaliez pentru că m-aş enerva din nou. Mai degrabă vorbesc despre peşteră. Lungimea galeriei vizitabile este de aproximativ 900 de metri ieşirea făcându-se prin capătul opus. Am mai vizitat peştera acum vreo 10-11 ani şi mi-o aminteam ceva mai înaltă. Acum a fost o corvoadă să trec prin porţiunile joase.

De data asta am avut parte şi de interacţiune cu fauna specifică - un liliac speriat de agitaţie s-a agăţat pentru moment de bluza mea. Ca să evităm interacţiunea cu pleava am rămas ultimii în grup ceea ce s-a dovedit benefic şi din cauză că am putut interacţiona cu ghidul care ne-a explicat câte ceva despre formaţiunile de calcar, cât guano s-a scos din încăperea mare, etc.

La ieşire din peşteră am descoperit că ploaia îşi făcea iarăşi de cap iar noi aveam de parcurs cheile pe jos pentru că maşina era lăsată la intrare. Am ajuns semiuzi la ea dar am oprit şi la barul local pentru un suc/cafea.

O maşină de pompieri parcată şi ea la peşteră. Mă întreb ce căuta pe acolo.

După Baia de Fier urmează oraşul Novaci. Din Novaci (de fapt din Bengeşti, dar nu contează) porneşte DN67C, Transalpina. Sunt 18 kilometri până la Rânca, după care urmează un tronson de vreo 30 de kilometri până la Obârşia Lotrului, tronson care include şi pasul cel mai înalt din ţară, Pasul Urdele 2145 de metri (în unele locuri l-am văzut citat ca 2141m). Nu am rezistat să nu încerc drumul, deşi vremea era rea. Urcarea începe încă înainte de ieşirea din Novaci cu pantă de 12%. Asfaltul este nou şi este o plăcere să conduci pe acolo. La ieşire ne întâmpină un indicator foarte promiţător.

După ieşirea din Novaci urmează urcare susţinută, când pe serpentine strânse, când pe curbe largi.

Odată cu urcarea scade şi vizibilitatea, intrăm în nori. Deşi nu plouă, parbrizul se udă permanent. Mai rău este că pe drum pot apărea diverse obstacole cum ar fi vite sau marcaje de la lucrări. Până la urmă probleme nu am avut deşi la un moment dat vizibilitatea scăzuse sub 3-4 metri în faţa maşinii şi ne deplasam cu 10km/h. Nu eram singuri, mai circulau şi alte maşini de aceea am preferat să continui urcarea până la Rânca unde să găsesc un loc de întors decât să risc o întoarcere în trei mişcări cu asemenea vizibilitate.

Deci nici vorbă de peisaj, de văzut Parângul, releul Cerbu sau alte repere la care mă aşteptam. Doar obiecte aflate foarte aproape.

La Rânca am găsit loc de întors (unde credeam, eronat, că se termină asfaltul) şi am repetat trecerea prin nor, la fel de stresantă ca şi la urcare. Ofticat oarecum de insucces, am hotărât să mai trecem pe acolo spre sfârşitul călătoriei.

De la Novaci am continuat pe drumuri relativ lăturalnice până la Bumbeşti-Jiu, localitate de la intrarea pe Defileul Jiului. Pe parcursul acestuia nu am făcut decât o scurtă pauză pe undeva la mijloc însă l-am parcurs încet. Mi s-a părut mai interesant decât Valea Oltului, fie şi numai pentru calea ferată care parcă se joacă pe deasupra şoselei, trecând prin tunele, semitunele şi viaducte metalice. Pe parcurs se pot vedea şi podurile rutiere care au fost folosite în trecut şi care acum au fost înlocuite de unele noi.

Un alt lucru interesant de văzut este locul în care se construieşte CHE Dumitra. Trebuie să mă documentez asupra subiectului pentru că nu am înţeles exact unde va fi lacul de acumulare.

Later Edit (7-12-2009): M-am documentat şi se pare ca nu va fi nici un lac de acumulare, adică nu e o centrală clasică. E de fapt un ansamblu de două hidrocentrale cu putere de 40-50 de MW fiecare şi galerii de aducţiune de 30 de kilometri dar fără lac şi baraj propriu-zis. Mai multe puteţi citi in PDF-ul acesta.

Imediat după ieşirea din defileu, drumul nostru ducea la stânga prin Vulcan, Lupeni şi Uricani către locul în care trebuia să înnoptăm, la cabana Cheile Buţii. Am aruncat o privire în treacăt la construcţiile industriale aparent abandonate din cele trei localităţi însă pentru o inspecţie mai temeinică a trebuit să aşteptăm ziua următoare.

La cabană am ajuns un pic după apus, ne-am cazat, am mers la masă şi am căzut seceraţi. Parcursesem 475 de kilometri în cam 15 ore, cu opririle menţionate mai sus plus altele, să le zicem logistice. Traseul pentru Ziua 1 arată cam aşa:

Urmează, ofc, Ziua 2.

Banat Delight: Z1 – La drum

Sâmbătă dimineaţă, foarte devreme, sună ceasul. De fapt telefonul, dar nu contează. E momentul pe care îl aşteptam de aproape 2 luni de zile. Bagajele sunt făcute de cu seară, rezervorul e plin, tot ce mai trebuie e vreme bună dar şi aia e opţională, oarecum. Primul concediu după primul an de muncă începe acum.

Nu pot spune că ştiu exact unde merg însă există un plan general de abordare a acestui concediu care implică acoperirea unor distanţe apreciabile prin locuri necunoscute mie. Pardon, nouă, pentru că înainte să o întind la drum trebuie să merg să ridic una bucată copilot. Zbor, figurativ desigur, prin pasaj pe la Victoria şi prind toate semafoarele pe verde până la Obor. Semn bun, îmi zic.

În jur de 6.30, acum în formaţie completă, ieşim pe poarta de vest a Bucureştilor. Autostrada A1, complet neinteresant, prindem răsăritul undeva pe la mijloc. Vorba vine, se luminează, însă soarele nu-l vedem. Deşi maşina înghite mai bine de 2 kilometri pe minut, parcă tot nu e de ajuns. Şi totuşi nu ne grăbim nicăieri.

După Piteşti ritmul scade. Sate kilometrice, camioane, radare. Până în Râmnicu Vâlcea avem de văzut primul obiectiv şi anume Viaductul Topolog, o construcţie impresionantă aş putea zice, care zace în „conservare”. Ea face parte din amenajările pentru linia de cale ferată dintre Râmnicu Vâlcea şi Vâlcele, un proiect mort în faşă care a înghiţit probabil foarte, foarte mulţi bani. Viaductul are 1290 de metri lungime, o înălţime maximă de 48 de metri şi traversează valea râului de la care îşi ia numele, trecând totodată pe deasupra unui sat.. Imagini cu viaductul şi multe informaţii despre această linie de tren cu viaductele şi tunelurile ei lăsate în paragină puteţi citi pe această pagină. Probabil o voi vizita mai în detaliu într-un week-end viitor. Datorită traseului aglomerat pe care ni-l propusesem în prima zi, nu ar fi fost timp de o expediţie la picior prin sat pentru a găsi un punct de acces la viaduct. Am zis că nu ne grăbim, însă nu trebuie să exagerăm.

Aşadar continuăm. Trecem de Râmnicu Vâlcea şi ne orientăm greşit astfel încât mergem în direcţia Craiova. După câţiva kilometri de prindem de eroare însă ne dăm şi seama că nu e foarte rău pentru că oricum voiam să facem o deviaţie pe la Frânceşti să vedem Mânăstirea Dintr-un Lemn. Până acolo facem şi prima oprire foto, pentru o mocăniţă pe care m-am chinuit să o ajung din urmă.

Eu personal mai fusesem la mânăstirea respectivă acum ceva ani şi-mi aminteam de stejarii seculari şi de aleea cu sălcii. Soarele se încăpăţâna să nu se arate (noi nu ştiam, dar încăpăţânarea lui avea să dureze până a doua zi pe la aceeaşi oră) aşa că pe o vreme mohorâtă am parcat la intrarea în mânăstire. Am fost dezamăgit să descopăr că o parte din stejarii seculari au dispărut, din ce am putut vedea nu mai era decât unul singur.

Bisericuţa e însă la fel cum o ştiam.

...şi parcă îmi aduc aminte de flori...

Poarta mânăstirii

Aleea cu sălcii de la intrare care m-a fascinat la vizita trecută.

Sălciile sunt destul de joase pentru a fi atinse cu mâna. Imaginaţi-vă cum e să treci cu autocarul prin ele, cu geamurile deschise.

De la Frânceşti am ajuns în sfârşit pe drumul pe care trebuia, adică cel care duce spre Târgu Jiu. Ca să continuăm cu specificul vizitelor, am oprit şi la Mânăstirea Horezu.

Dată fiind ora şi vremea, şi aici era aproape pustiu.

Interesanţi au fost nişte trandafiri portocalii de care nu am mai văzut până acum.

Mai departe a urmat o bâjbâială pe lângă Horezu. Cumva am ratat drumul, nesemnalizat de altfel, către Novaci aşa că ne-am trezit pe drumul spre Târgu Jiu, fapt care nu mai corespundea cu planurile noastre. La un moment dat am profitat de un drum lăturalnic şi am întors maşina însă fix acel drum avea şi un panou pe care scria „Vizitaţi culele de la Măldărăşti”. Cine eram noi să refuzăm o asemenea invitaţie? Astfel am ajuns la Cula Duca, numită astfel după ultimul ei proprietar I. G. Duca. Construită la 1812, ea este înconjurată şi acum de zidul original.

N-am intrat pentru că ghidul era plecat la Cula Greceanu, peste drum. Ar fi însemnat să aşteptăm şi mai aveam multe lucruri de făcut. Aşadar, ne-am întors la maşină şi am revenit în Horezu unde am regăsit drumul spre Novaci. Dar despre asta într-un episod următor. De la cule am rămas cu un regret, şi anume că nu mi-am împărţit croissantul cu personajul din imagine, care părea foarte trist.

Unnamed road

Şi a fost concediu 2009, adică un road trip de 2500 de kilometri prin Banat pe drumuri lăturalnice plus o scurtă vizită în patria mafiei iar de restul relaxare. Va urma, mult.

PS: Cu mulţumiri copilotului pentru imagine.

Roadtrip: Vulcanii noroioşi

Alt week-end, alt road trip. Unul făcut cu simţ de răspundere, cu plecat de dimineaţă pe la 8 şi jumătate, cu traseu decis pe loc şi cu etape de explorare.

Destinaţia Vulcanii noroioşi forţează ca ruta să treacă prin Colentina şi pe langă cele două furuncule pe faţa şi aşa şifonată a Bucureştiului, Doraly şi Europa. După ieşirea din Bucureşti urmează drumul spre Buzău pe magnificul E85 care a fost recent confirmat ca fiind cel mai periculos drum din România ca număr de accidente. Asta pentru că e făcut complet aiurea cu 1 bandă şi trei sferturi pe sens ca să dea impresia de drum expres. Plus că toată lumea merge de parcă ar fi autostradă. Mă rog, la Buzău am ieşit de pe acest drum infect şi am luat-o spre Întorsura Buzăului.

Vulcanii noroioşi de la Berca sunt accesibili pe drum asfaltat. Se iese din drumul principal şi se mai merge vreo 15 kilometri. Sunt două grupuri de vulcani, Pâclele Mari şi Pâclele Mici. Spre ruşinea mea, nu ştiu la care Pâcle am fost dar ştiu că am ajuns la ele cu maşina. Celelalte Pâcle sunt undeva sus pe un deal, în raza de vedere dar din ce am înţeles de la paznici, ar fi mai mici (vulcanii in sine) dar mai întinse ca suprafaţă. Pe lângă parcare s-a construit şi un fel de motel şi câteva anexe aşa că locul era destul de animat. Din păcate, aş putea zice.

La intrare, doi dintre noi cu DSLR-urile de gât (cu tele-urile puse) ne rânjim la panoul pe care scrie taxa foto 900 lei. Aflăm că nu e pentru noi, e pentru fotografia în scop comercial, deşi aparatele dau de gândit paznicului.

Peisajul e într-adevăr cam lunar.

Spre deosebire de Lună, aici nu e pustiu. Tot felul de bipezi cu minte puţină, fascinaţi de ce s-ar întâmpla dacă ar arunca cu pietre în vulcan sau dacă ar strica marginea craterului, ca să curgă şi mai mult noroi. Specimene din alea cu tricoul ridicat peste burtă. Noroc că e un paznic care ar grijă cât de cât să nu se experimenteze cu peisajul.

O panoramă a locului

Un rus, interesat de close-up-uri cu noroi.

N-am stat prea mult, am mai zăbovit un pic la barul de lângă motel.

Asta până când a năvălit un autocar întreg de pensionari peste noi şi a trebuit să plecăm. Şi plecaţi am fost. Am mai oprit pe drum la două poduri suspedate...

...şi odată ieşiţi la drumul mare am continuat spre Întorsură. La un moment dat, într-un sat al cărui nume îl uit mereu se face stânga – o scurtătură spre Vălenii de munte. După o scurtă oprire la Petromul din Văleni, am luat-o spre Slănic Prahova prin Teişani. La coborârea spre Slănic se trece pe lângă Piatra Verde. Într-adevăr piatra e de un verde pal, este foarte moale şi am înţeles că s-ar chema tuf.

Ajunşi în Slănic, am încercat să mergem la salină însă a fost imposibil. Locuri de parcare nu mai erau şi coada la lift era imensă. La fel şi la Baia Baciului unde localnicii şi-au amenajat parcări în curte şi percep taxă doritorilor de parcare cât mai aproape de aşezământul de bălăceală. Ignore deci şi trecem mai departe. Tot pe drumuri secundare spre Câmpina. Am încercat drumul care ar fi trebuit să ducă din Aluniş în Valea Doftanei prin Lutu Roşu însă asfaltul se termină relativ repede. La fel şi în Brebu, am explorat un pic în ideea că putem scurta însă nu am reuşit să găsim coborârea la râu. Am ajuns în Câmpina şi am mers spre Şotrile prin pădurea Voila. La Şotrile am coborât Valea Fiarelor, am urcat până într-un cătun alăturat după care ne-am întors la drum şi am ieşit prin Nistoreşti la DN1. După alimentare la Comarnic am decis că mai avem timp şi am zis să continuăm road trip-ul. Aşa că am mers spre Sinaia unde am făcut stânga spre Târgovişte.

După ce se trece pasul se ajunge în catunul Glod, parte a satului Moroieni. Primul drum la dreapta duce la Lacul Bolboci şi hotel Peştera trecând pe lângă sanatoriul Moroieni. Al doilea drum la dreapta, cel de interes pentru noi, duce la cele trei tabere Căprioara, Cerbul şi Vânătorul, la cariera Lespezi şi la cantonul Brătei. O ramificaţie a acestui drum dintre Cerbul şi Vânătorul urcă în drumul spre Lacul Bolboci.

La intrare pe drum tronează trei indicatoare imense (în imagine este şi un om, pentru a vă da seama de scară).

Drumul în sine este prost tare şi necesită atenţie. Ca de obicei, cu destulă răbdare se trece cu maşina întreagă. Râul care însoţeşte drumul este Ialomiţa.

Urmează un intermezzo tehnico-ingineresc. Acest râu împreună cu afluenţii lui Brătei şi Rătei au fost captaţi sau baraţi în fel şi chip. În peştera Rătei se află o captare de apă potabilă care face ca zona să fie interzisă turiştilor. Ialomiţa şi Brăteiul sunt captate şi folosite pentru două hidrocentrale mici, Dobreşti şi Moroieni. Întreaga vale e plină de canale de aducţiune subterane. De exemplu CHE Dobreşti are două conducte de aducţiune, una de aprox 2 km de la barajul Scropoasa şi una de 3.5 km de la barajul Brătei. Aceste conducte de reunesc aproape de hidrocentrală şi totul trece printr-o conductă forţată de 775 de metri. De la Dobreşti mai pleacă o conductă de aducţiune de aproape 5 kilometri şi diametru 2 metri care ajunge la CHE Moroieni (după ce mai captează Raciul şi Răteiul) unde e introdusă în centrală printr-o conductă metalică aeriană de 513 metri. Centrala în sine e mică, are două generatoare de 8MW fiecare. De asemenea, deşi suntem în munte, sub Bucegi, peisajul este foarte industrial pentru că de-a lungul drumului se poate vedea şi banda transportoare de la carieră folosită pentru transportul pietrei sparte până la Moroieni de unde este luat cu trenul şi dus la Fieni. Ca să citez din ce am citit prin alte părţi, „banda transportoare de calcar din Muntele Lespezi ocupă locul I în Europa şi al III-lea în lume din punct de vedere al lungimii, capacităţii şi formei de relief pe care este amplasată.” Drăcovenia are 12 kilometri, mi-o aduc bine aminte din vremea când am fost în tabără pe acolo, de trei ori chiar. Se poate spune că am revenit pe teritoriu cunoscut.

Pentru că acum aveam şi maşină la dispoziţie, am mers mai departe de bifurcaţia spre Dobreşti şi am ajuns la tunelui din cheile Brăteiului.

După tunel urmează o bucată de drum cu piatră cubică iar drumul se mai bifurcă încă o dată. Înainte se merge spre cantonul Brătei iar la dreapta spre carieră. Noi am luat-o spre carieră însă odată ajunşi la poartă nu am avut ce face decât să ne întoarcem pentru că peisaj nu era şi nici permisiune de a trece de poartă nu era. Aşa că am coborât şi am mers şi până la Dobreşti. Peisajul industrial de la poalele Bucegilor cu hidrocentrala Dobreşti şi banda transportoare care urcă muntele.

Un cal defect

La întoarcere am mai oprit un pic la CHE Moroieni, lângă tabăra Căprioara. Parte din conducta aeriană metalică forţată care joacă şi rolul de pod peste Ialomiţa.

Parte din banda transportoare, în aceeaşi zonă.

Zona merită vizitată, mai pe îndelete, posibil cu bicicleta. Pentru noi era cam târziu, era deja ora 6. Am plecat spre Bucureşti, urmând drumul prin Fieni, am văzut termocentrala Doiceşti despre care îmi aduc aminte că am învăţat la geografie, am trecut prin Târgovişte şi am ajuns la Bucureşti pe întuneric, în jur de ora 9. Traseul aproximativ, pe Google Earth.

În total au fost 530 de kilometri şi cam 12 ore inclusiv pauzele. Road trip, indeed.