21 September 2011

Grandes Alpes: Col de l’Iseran 2770m

Simplu: Col de l’Iseran e cea mai înaltă trecătoare din Alpi. Cap de listă numărul 1. Da, Cime de la Bonette e mai sus însă e o buclă făcută special pentru asta, ca să ajungă mai sus. Există de asemenea drumuri care duc mai sus dar sunt fundături (drumul de la cea mai mare altitudine din Alpi ar fi Otztal Glacier Road - drumul care urcă din Solden la gheţarii Rettenbachferner şi Tiefenbachferner şi ajunge pe la 2830 sau ceva de genul). Chiar şi aşa, vorbim numai de drumuri asfaltate pentru că dacă e să luăm în calcul şi pe cele cu macadam...să zicem doar că ştiu un drum unde se ajunge până foarte aproape de 3000 cu maşina (n-am fost acolo încă pentru că am avut parte de alte aventuri prin care mi-am luat doza de adrenalină). Dar divaghez – avem aşadar Col de l’Iseran.
Am plecat din Briancon în jurul orei 4 după-amiaza – foarte târziu adică, „mulţumită” traficului. Am trecut repede prin pasul Mongenevre (1854m), o chestie foarte comercială, practic un sat de vacanţă în care poliţia stătea cu radarul. Cu radarul la 1854 metri, amuzant. Imediat se trece în Italia (bine te-am găsit din nou Italia, ce mai faci? Nu te-am mai văzut din primăvară) şi se coboară spre Oulx unde începe autostrada spre Milano. Desigur nu venisem la shopping, eu aveam doar nevoie să ajung până la Susa unde urma să urc la peste 2000 şi să trec la loc în Franţa. Nu vă povestesc nimic despre această trecătoare numită Col di Mont Cenis pentru că are capitolul ei separat. Am trecut-o, am reintrat în Franţa şi am continuat spre Col de l’Iseran printr-o vale destul de adâncă care se strâmta treptat. În capătul văii e un sătuc tot de vacanţă numit Bonneval-sur-Arc şi deşi ai impresia că e ca la Sinaia de fapt eşti deja la 1800 de metri. Acolo drumul începe să urce serios dar cu un număr mic de ace de păr (liniile drepte sunt foarte lungi). Şi urcă, şi urcă, şi urcă...
Peisajul începe să se sălbăticească din ce în ce datorită altitudinii. Mai e iarbă dar aşa, cu zgârcenie. Se trece prin câteva tuneluri săpate în piatră şi peste câteva poduri – potrivit ar fi să fie făcute din piatra excavată de la tuneluri...
...şi se continuă urcarea. Nu pot să zic că drumul este din cale afară de frumos şi nici măcar periculos. Desigur dacă te gândeşti să faci brusc stânga în râpă e posibil să nu mai ajungi la cină, nici una din următoarele posibile.

Un fel de refugiu, oarecum abandonat.
Am ajuns în punctul cel mai înalt şi oarecum m-a luat prin surprindere. Mă aşteptam la o sosire mai triumfală (ce-i drept sunt nişte steaguri). În schimb după o curbă apare indicatorul de piatră pe care l-am văzut de atâtea ori în imagini, indicator unic pentru această trecătoare din câte ştiu.
În spatele indicatorului se află un mic lac care la momentul respectiv era mai mult secat iar pe malul său se află o biserică de piatră. Stilul este cel caracteristic pentru zonă în sensul că până şi acoperişul e făcut din piatră (bucăţi mari şi plate aşezate ca ţigla).
Tot acolo se află şi refugiul – în general trecătorile au o astfel de clădire în zona cea mai înaltă fie din cauză că este vorba de o rută istorică şi atunci cei care urcau încetişor pe cal/măgar/jos aveau nevoie de un loc unde să se odihnească, fie din cauză că zona respectivă delimita la un moment dat nişte ţări.
Refugiul actual are ca principală utlitate faptul că poţi cumpăra magneţi de frigider în formă de bornă kilometrică. Într-adevăr la mine pe frigider tronează acum doi magneţi stil bornă, unul cu Col de l’Iseran şi unul cu Col du Galibier.
Fiind destul de târziu lumina nu prea mai era potrivită în sensul că soarele se ascundea după un munte deja. La fel, tot din cauza orei, era aproape pustiu, doar vreo doi motociclişti rătăciţi, o caravană şi un Peugeot. Bănel adică.
Motocicliştii aveau avantajul că puteau să parcheze fix lângă indicator pentru poza document.
Cumva m-am simţit ca în proverbul cu pomul lăudat şi sacul. Undeva în mintea mea se formase o asociere de genul – cea mai înaltă trecătoare egal una dintre cele mai frumoase trecători. Pot să spun împăcat că nu este aşa. Da, e zonă alpină înaltă însă deschiderea nu e impresionantă cum e pe Stelvio de exemplu. La fel, nu există provocarea tehnică a unui drum care să se şi să te chinuie ca să ajungă la înălţimea respectivă. Impresia cu care am rămas a fost: „ASTA e cea mai înaltă trecătoare din Alpi?”
Ce are special e biserica respectivă care totuşi are un aspect interesant asa făcută integral din piatră, plus decor sălbatic în care e pusă.
Drumul de întoarcere a fost identic, făcut cu ceva mai puţină grabă, mai multe opriri pentru poze. De exemplu am oprit în Bonneval-sur-Arc pentru poze cu casele tradiţionale cu acoperiş de piatră.
Asta s-a tradus prin faptul că am ajuns înapoi în Briancon pe întuneric în jur de ora 10 seara. Camera mă aştepta, somnul şi mai şi. A doua zi urma să fie lungă, mult mai lungă.

6 comments:

Vlad said...

asa, mai toarna un pic de otrava pe rana mea :)

sper ca anul care vine sa ajung sa termin ce am inceput acum 3ani...

cat e cazarea prin munti?

Andrei C said...

Trebuie. Dar trebuie vreme buna ca altfel e pacat.

Cazarea...nu e foarte reprezentativ ce am facut eu - ca am stat la Ibis Briancon pentru ca aveam ceea ce in termeni stiintifici se numeste o shusta. Camera era undeva pe la 75 sau 80 pe noapte.

Alexandra said...

Merita Otztal Glacier Road asta? Ca am vauzt ca tu ai facut Kaunertaler-Stausee Gletscherbahn Panoramastrasse, care e langa. De ce nu ai facut si Otztal?

Andrei C said...

La Otztal am ajuns prea tarziu, era ora 7 seara deja. Si-mi ajunsese (Albula, Livigno, Stelvio, Gavia, Timmelsjoch toate in aceeasi zi, e destul de mult). tind sa cred ca nu merita, cel putin nu fata de Stelvio de exemplu.

Alexandra said...

Hmmm, nu te cred! Cred ca zici ca nu merita pentru ca n-ai mai ajuns tu! :)))

O sa ma interesez!

Andrei C. said...

He he, acum ca ai fost pe amandoua, cred ca te-ai convins singura ;)

Related Posts with Thumbnails