Valea Oltului: Poduri şi un drum închis

Mai amân un pic poveştile velikotarnoveşti şi vă mai spun cum am petrecut a doua jumătate a roadtrip-ului pe Valea Oltului. Cum ziceam, de obicei pe Valea Oltului am trecut fără să fiu atent la împrejurimi. De data asta am făcut exact invers, am oprit pe unde mi s-a năzărit. Şi cum am ieşit pe drumul naţional am făcut stânga spre Sibiu.

Undeva după Brezoi Oltul face un cot pe care calea ferată încearcă să-l urmărească însă renunţă şi o ia peste ape. Ce e interesant e că alături de podul folosit în mod curent este predecesorul său. Ruginit şi fără şine însă cu traverse de lemn, a fost un pod pe un singur fir care a deservit calea ferată spre Sibiu până relativ recent. Pe lângă podul nou, pare pitic.

Ce-i drept, podul mare a fost proiectat pentru cale ferată dublă care nu este instalată.

Pe podul vechi nu se mai poate ajunge, cel puţin nu de pe malul drept.

Există şi o placă din aceea maro care desemnează locaţia ca monument istoric însă cum tele-ul era în maşină, n-am idee ce scrie pe ea.

Pe podul nou...

Am lăsat podul feroviar în pace şi am mers 2 kilometri mai încolo la alt pod :). De data asta e un pod exclusiv pietonal şi în plus e suspendat. Are cam vreo 200 de metri şi trei piloni de susţinere. Puţin şui la început...

...însă până la urmă ok.

Dacă mă gândesc la podurile suspendate pe care le-am mai văzut, cam toate au un aer de bricolaj – şine de tren folosite la piloni de exemplu. Cel de faţă pare executat cu un oarecare simţ de răspundere...

...chiar dacă e cam vechi.

Oracum legat de asta, există un pod suspendat pentru maşini undeva pe lângă Întorsura Buzăului însă nu am reuşit încă să-l dibuiesc.

După acest pod am mers la următorul pod, la Cornet unde am trecut Oltul de data asta cu maşina şi cu scop - pentru că voiam să mergem pe drumul care trece prin Băiaşu şi dă în drumul naţional 7D, drum despre care auzisem că e naţional doar cu numele însă voiam să văd cu ochii mei. Plus perspectiva de a ieşi direct la Curtea de Argeş de pe Valea Oltului ca să evit Dealu Negru mă încuraja. Din păcate nu am ajuns departe de podul de la Cornet pentru că asfaltul se termină acolo şi nu era în plan offroad cu sedanul, nu atâţia kilometri – mai ales că nu aveam exact idee despre câţi kilometri e vorba. Aşa că Ţara Loviştei rămâne pe o dată viitoare. Cică pe acolo (conform unor istorici) ar fi şi renumita Posada, unde Carol Robert de Anjou şi-ar fi luat-o în freză de la Basarab I.

Aşadar am făcut cale întoarsă prin Brezoi şi în Călimăneşti am oprit la insula Ostrov. Nu e mare lucru de văzut şi cum foamea era din ce în ce mai mare am plecat repede. Planul era să urcăm sus la releul Cozia şi cabana cu acelaşi nume. Plan ambiţios bazat nu ştiu exact pe ce. Am trecut Oltul şi am trecut în viteză pe lângă un indicator galben şi am găsit şi ramificaţia către Cozia. Drumul merge printr-un sat continuu si devine din ce în ce mai prost până când se transformă într-un drum de căruţe. Bine exagerez, dar e posibil să fi ieşit rău din iarnă. Cert e că mi-am pierdut avântul după 300 de metri de lipsă de asfalt. Mai erau 15 kilometri – sănătate, altă dată. Plus că releul şi jumătate de munte era învăluit într-un nor vineţiu care nu prevestea nimic bun. Aşa că ne-am întors în sat de unde am dat să continuăm tot spre DN 7D în care am fi ieşit aproape de Sălătruc.

Ce urmează e partea de aventură a excursiei: I-am dat înainte până când s-a terminat asfaltul dar nu şi satul. A mai trecut o maşină, eu am consultat Google Maps, totul părea ok aşa că am continuat. Doctoratul meu în ochiometrie îmi zicea că mai mult de 10 kilometri nu au cum să fie până la asfaltul celălalt aşa că am continuat. La un moment dat după vreo 4 kilometri am văzut nişte copii care-mi făceau semn aşa parcă să opresc însă eu ştiam mai bine. „Out of my way, peasants!” După prima curbă asfalt – extaz şi acceleraţie şiii...

...drum pe care a crescut iarba şi au căzut copacii de când nu a mai fost folosit. Se pare că drumul judeţean e închis de ceva vreme datorită unei serioase alunecări de teren. Drumul lipseşte pur şi simplu după curba din imagine. M-am întors evident cu coada între picioare (paysanii râdeau, aveau şi de ce) şi am revenit pe drumul naţional la Călimăneşti. Restul e istorie, am ajuns la Bucureşti la 6 seara şi am avut timp şi de cumpărături.

Indicatorul galben pe lângă care trecusem în viteză – ha ha.

Şi ca bonus, metroul din Vâlcea.

Valea Oltului: Cascada Lotrişor

Dacă tot eram la capitolul “cascăzi” am să fac o pauză de la aventura bulgărească şi am să povestesc despre roadtrip-ul de week-end-ul acesta.

Deşi am trecut de câteva ori pe Valea Oltului mereu a fost în timp ce mergeam undeva şi nu aveam timp să opresc pentru lucruri. Sau mai rău, era noapte. Duminică am plecat din Bucureşti cu gândul că merg pe Valea Oltului să opersc în fiecare locşor care pare interesant. Prin clasa a V-a am fost în tabără la Căciulata, mai precis la Păuşa, însă nu-mi aduc aminte să fi fost extrem de interesat de locuri.

Aşadar, pe la orele 10 trecute ajungeam la intrare în Râmnicu Vâlcea. Şi pentru că practic ajunsesem, am început explorarea prin a ieşi de pe drumul principal. Aşadar am luat-o pe malul stâng al Oltului prin Jiblea şi Dăeşti. Un motiv ar fi testarea rutei ca alternativă la porţiunea cu sate de imediat după Vâlcea – test pe care nu l-a prea trecut din cauza calităţii destul de precare. Al doilea motiv de ocolit pe acolo e, evident, ceva de pozat. Ceva vizibil de pe partea opusă de pe drumul naţional. Un pic în afara gării Dăeşti e o garnitură de 6 vagoane părăsite. Le-am găsit destul de uşor, e şi loc de oprit maşina lângă ele.

Ce e interesant e că sunt vagoane destul de vechi, din anii 40-50, recondiţionate prin 96. Eu personal nu am prins aşa ceva, poate şi pentru că nu am mers cu trenul pe rute obscure. Am înţeles că ar mai fi prin ţară dar tot aşa pe rute scurte. Forma îmi e cunoscută pentru că le-am mai văzut, doar că nu am circulat cu ele.

De pe net am aflat că ar fi poreclite Dimitroave, după numele uzinei de la Arad – Gheorghi Dimitrov.

Am înţeles că vagoanele în discuţie ar fi acolo de prin 97, deci vreo 13 ani. În mod sigur asta se vede...geamuri nu mai au, vopseaua se scorojeşte, etc.

De urcat în ele nu se pune problema, cel puţin nu uşor - uşile au fost sudate.

Totuşi se poate arunca o privire înauntru, cu aparatul foto.

La fiecare scară se poate vedea inscripţia cu numele uzinei. Se poate observa că vagonul nu s-a mai mişcat de pe loc de ceva vreme din moment ce tufişurile au avut timp să crească prin scara.

Nu înţeleg exact de ce le mai ţin, sunt destul de sigur că au trecut pragul. În fine, am lăsat Dimitroavele să-şi doarmă somnul şi am plecat mai departe. Vremea anunţată rea îşi cam arăta colţii. Releul de pe Cozia nu se vedea din nor şi la fel cam un sfert din munte. Am trecut Oltul pe lângă Cozia, am oprit la OMV pentru merinde şi apoi am mai continuat vreo doi kilometri până la Motel Lotrişor unde din drumul principal se ramifică un drum forestier – spre cascada Lotrişor. Pe drumul forestier se merge cam doi kilometri, cei sfioşi e bine să lase maşinile jos – sunt porţiuni destul de înguste şi terenul nu e tocmai tare.

Odată ajunşi la cascadă am întors maşina, deşi drumul continuă – n-am idee exact până unde, hărţile mele arătă că se înfundă.

Cascada Lotrişor

Drumul pe care am venit.

Cascada nu e ceva nemaivăzut, e o cădere de apă de vreo 30 de metri. Ce e interesant la ea – lucru pe care l-am descoperit acolo pe loc – e că este o cascadă artificială. E un efect secundar al nevoii de a construi drumul forestier. La un moment dat albia Lotrişorului trecea printre nişte pereţi destul de înalţi şi prea apropiaţi pentru a permite construirea unui drum – cel puţin a unui drum ieftin. Ar fi însemnat spart multă stâncă, construit tunel sau un fel de viaduct agăţat de marginea stâncii – variante care numai unui drum forestier nu se pretează. Aşa că omul a ales o soluţie până la urmă ingenioasă – mai sus de chei a barat cursul apei şi a săpat un tunel de vreo 30 de metri prin munte astfel că Lotrişorul iese acum din coasta muntelui în loc să-l ocolească. Din cate îmi dau seama drumul forestier a fost construit prin fosta albie a râului.

Toate astea nu sunt aşa evidente dacă nu te cobori din maşină să o iei la picior. Prin stânga cascadei este o potecă ce urcă până la gura galeriei din care iese apa. Versantul e cam abrupt aşa că trebuie oarece băgare de seamă şi încălţări adecvate. La poalele cascadei sunt cel puţin două cruci, probabil de la cei care au urcat pe stâncile de lângă cascadă, dar chiar şi aşa e un remider să fii atent.

Galeria din care iese apa.

Din unghiul acesta nu se vede însă capătul galeriei e relativ aproape. Noroc că respectiva cărare continuă şi trece dealul pentru a ajunge în partea opusă. Sus e şi un fel de luminiş unde se pare că e loc de campare pentru băutori de bere la PET.

Amuzant e că după urcuşul abrupt dai cu ochii direct de drumul forestier. Dar nu e chiar simplu să ajungi la el, trebuie să treci printr-o bucată din fost albie sau chiar pe stăvilar. Pe stăvilar pare mai dificil din cauza diferenţei de nivel şi a pietrelor ude dar nici direct prin albie nu e complet comod.

Ideea e ca e mai bine să treci pe aici şi să te întorci la maşină pe drum decât să te întorci pe unde ai urcat – panta e serioasă şi frunzele uscate nu sunt tocmai cunoscute pentru aderenţa lor ieşită din comun.

Ne-am întors la Furia Verde (camuflată cât de cât) şi am pornit în jos spre DN cu alte gânduri de explorare. Dar despre asta...ştiţi voi, episodul următor.

Veliko Tarnovo: Kaya Bunar

Şi pentru că plouă, mama ei de vreme, încă o bucată de Veliko Tarnovo.

Duminică dimineaţă ne-am trezit rezonabil (parte din noi) şi am luat micul dejun. Apoi partea trează a grupului s-a îmbarcat în maşină şi a pornit la colindat împrejurimile aşteptând să se trezească partea adormită.

Cum partea veche a oraşului o văzusem sâmbătă şi partea nouă e la fel de interesantă ca un Adjud să zicem, am ieşit din Veliko Tarnovo spre Arbanasi, un sat la 3 kilometri depărtare pe un deal ceva mai înalt. Satul e plin de pensiuni, un hotel de 5 stele, restaurante şi chestii turistice (ateliere de olărit mi-a ajuns pe la urechi dar nu pot sa jur). Ce e frumos la Arbanasi e că se vede Veliko Tarnovo de sus. Un detaliu din vedere cu Catedrala Naşterii Maicii Domnului în prim plan şi în plan secund ceva mai modern, intersecţia în trifoi a două drumuri principale, ceea ce nu ştiu să existe la noi. De fapt mint, aia nu e în trifoi, cealaltă din nord de lângă Mall-ul Veliko Tarnovo e în trifoi. Oricum, ideea e că noi nu avem în ţară aşa ceva (din câte ştiu, accept corecturi) şi la ei sunt două numai acolo.

Parcarea de la Tsarevets şi Liceul Nr 1 dacă nu mă înşel.

Oricum vizibilitatea era mult redusă mai ales că era o dimineaţă destul de călduroasă. În teorie de la Arbanasi într-o zi senină se pot vedea munţii Stara Planina (oare e corect? Sunt destul de sigur că Stara înseamnă munţi. E ca şi cum aş zice The Munţii Bucegi Mountains? În fine). Ca să vă faceţi o idee, aici este o imagine cu biserica din Tsarevets şi Stara Planina în fundal.

Am ochit noi vreo două locuri unde am fi putut lua prânzul în Arbanasi (printre care un hotel numit Sevastokrator pe care îl voi porcăi cu altă ocazie) şi am coborât înapoi în Veliko Tarnovo unde am oprit un pic la un pod de lemn într-un cartier mărginaş. Biserica din imagine e a treia versiune a unei biserici vechi de aproape 1000 de ani - Church of St Demetrius of Thessaloniki – unde a început răscoala care a dus la formarea celui de-al doilea imperiu bulgar cu capitala la Veliko Tarnovo. Totul s-a petrecut sub dinastia Asenilor – care a avut ramificaţii şi în Valahia, clanul Asan. Mă rog, la origine Asenii ar fi fost vlahi, cică. Partea asta a istoriei îmi e cam necunoscută aşa că să nu divaghez.

Google Translate zice că Владишкия мост înseamnă Bishop’s bridge - podul de lemn de care spuneam.

Dat fiind că partea adormită a grupului nu dădea semne de trezire, am decis să facem o mârşăvie şi să mergem să căutăm un obiectiv de pe lista de văzut. De unde şi titlul.

Kaya Bunar este o cascadă care nouă ne era cunoscută sub numele de cascada Hotnitsa, după numele satului din apropiere. Pe un site găsisem nişte instrucţiuni întortocheate şi greu de reţinut (la intersecţia cu drumul de ţară al doilea faceţi stânga dar nu chiar stânga, aşa mai oblic) în loc să dea un link pe Google Maps sau chiar mai bine pe Wikimapia. Pentru că mă simt mărinimos, iată şi linkul.

Normal că l-am găsit când am ajuns acasă, noi am greşit drumul o dată până să găsim. Pentru cei care nu ştiu să citească hărţi sau în cazul ăsta imagini din satelit, tineţi minte: În satul Hotnitsa urmăriţi nişte indicatoare galbene cu verde pe care scrie ceva cu E în limba lor. La o intersecţie în Y unde nu e nici un semn ţineţi dreapta, cascada e la 300 de metri. Dacă faceţi stânga drumul continuă mulţi kilometri până în satul Momin Sbor şi chiar dacă acest drum e frumos, cascada nu e pe el.

Ce este cu această cascadă Kaya Bunar? Păi un râuşor taie un relief carstic (mă chinuie talentul geologic) şi cineva s-a gândit să amenajeze o serie de podeţe de lemn în zonă. Aş compara cu Şapte Scări doar că e ceva mai întins şi pare mai domestic însă nu e chiar aşa. Sunt şi scări verticale şi zone de unde îţi poţi lua zborul lejer.

Parcarea de lângă cascadă era destul de populată, semn că locul e cunoscut.

În caz că vă întrebaţi, Y de pe maşina aia e pentru „Şcoală”.

Cascada formează un mic lac pe malul căruia poţi ajunge trecând pe unul dintre cele două podeţe de lemn.

Aşa arată cascada văzută de lângă lac.

Ei şi acolo începe distracţia. Pe malul stâng al cascadei se urcă pe nişte trepte când săpate în stâncă, când turnate din beton, când făcute din lemn.

Pe măsură ce ajungi la nivelul superior începi să te întrebi dacă nu e şi vreo peşteră.

Şi totuşi ca să ajungi sus trebuie să mai treci printr-o încercare. În mod natural cred că nu era acces însă s-a săpat o cărare în piatră, mai îngustă decât lăţimea la umeri a unui om normal. Asta e părerea mea, pereţii sunt prea drepţi să fie naturali.

În imaginea de mai sus e ca şi cum ar fi un balcon, nimic neplăcut, însă imediat după colţ pereţii se înalţă şi se ajunge la ce ziceam cu umerii care nu încap. Ca să fie şi mai interesant, la mijlocul coridorului o parte din stâncă s-a prăbuşit în exterior (pentru că de fapt culoarul trece foarte aproape de hăul de deasupra cascadei) şi de acolo se poate admira cascada sau alternativ se poate cădea de la o înălţime apreciabilă.

Parte din gaură este „acoperită” cu un grilaj de formă dar numai siguranţă nu inspiră. O privire înapoi, după ce am trecut.

După culoar ajungi fix deasupra cascadei care se pare că curge prin mai multe locuri stânca fiind destul de găunoasă. Aveţi grijă pe unde călcaţi dacă mergeţi pe acolo pentru că în unele locuri iarba ascunde găuri. Chiar dacă am ajuns deasupra cascadei, plimbarea nu se termină acolo, ba chiar aş putea spune că abia începe. Râul care formează cascada a tăiat un canion destul de îngust formând din loc în loc lacuri şi mici cascade. Cărarea continuă în canion şi este forţată să sară de pe un mal pe altul pe podeţe din lemn, căutând petece de pământ.

Primul podeţ.

La al treilea pod se ajunge la un lac mai mare care are şi o mică cascadă.

Se pot observa în depărtare alte poduri de lemn. Dintr-un oarecare motiv, apa nu pare să fie foarte curată, poate pentru că plouase recent.

Trecem podul al treilea...

...şi le pierdem şirul. La un moment dat se urcă pe o scară verticală pe o stâncă şi se coboară tot pe o scară verticală pe partea opusă.

O privire înapoi.

Al treilea pod în prim plan, primul pod e undeva în spate după vegetaţie.

Cum ziceam, pierdusem şirul podurilor trecute. Ultimul pod, am să-i zic X.

După podul X cărarea urcă pe peretele canionului până într-un punct în care balustrada se termină deşi cărarea pare să continue. Noi eram oarecum presaţi de timp (partea adormită se trezise) şi de vreme (picura şi cerul nu era tocmai senin) aşa că am încheiat plimbarea acolo.

Podul X văzut de sus.

Un alt lac, mai sus de a doua cascadă, pe malul căruia pare că nu se poate ajunge, cel puţin nu uscat.

Pentru sfârşit, un obicei dubios – acela de a pune capace în ciment proaspăt – l-am văzut în mai multe locuri.

Ne-am întors pe acelaşi drum, am coborât la maşină şi ne-am întors la Veliko Tarnovo (sunt vreo 15 kilometri) unde aveam programată o vizită la cetatea Tsarevets. Dar despre asta în episodul următor.

Ca un PS uşor amărui: da, nu sunt indicatoare spre cascadă, da, nu prea sunt întreţinute podeţele dar să mor de ciudă nu altceva pentru drumuri. Drumul judeţean care iese din european şi merge la Hotnitsa e impecabil pentru cât de vechi pare să fie iar drumul care merge la cascadă e la fel, cu excepţia unui şanţ înainte de parcare. Drumeagul care merge spre Momin Sbor e lat cât maşina dar asfaltul e bun! Mă oftic când mă gândesc pe ce drum a trebuit să merg ca să ajung la Cheile Corcoaiei de exemplu, sau la Muntele Mic. Sunt din ce în ce mai convins că la noi nimeni nu ştie cum să facă un drum. Ar fi bine să se ducă drumarii lu’ peşte prăjit la cei din Bulgaria cu un caiet de notiţe şi să ceară respectuos reţeta „Conaşule, zi şi matale ce puneţi în asfaltul ‘cela”.

Din păcate, şi acest lucru mă întristează mult mai tare, cred că e vorba de rea voinţă la noi – nu se vrea construirea unui drum durabil pentru că nu ar mai fi nimic de reparat pentru respectivele firme. Azi noapte asfaltau banda trei pe la Fântâna Mioriţa cu ceva marmeladă care sunt convins că o să se facă muci iarna viitoare. Cinste lor, ce să zic.