Pe-un picior de plai

Să zicem că mergi cu maşina dinspre Sfântu Gheorghe spre Tuşnad. Să zicem că în Bixad faci dreapta pe puţin circulatul DN11B care face legătura cu Târgu Secuiesc. Drumul e pitoresc, curbe fără asfalt, doar piatră cubică, pădure de foioase etc. Până la Târgu Secuiesc nu mai e altceva decât Hotelul Best Western de la Balvanyos dar pe tine nu te interesează asta. Înainte să ajungi la hotel faci stânga pe un drum care nu a mai văzut asfalt de demult, drum care urcă la Lacul Sfânta Ana, drum care urcă destul de şerpuit prin pădure. La un moment dat dai de un petec de drum dintr-un luminiş loc care serveşte şi drept intrare în rezervaţie. Aici vei fi taxat în acord cu intenţiile (jos la lac - 10 lei, sus la camping - 5 lei). Tot aici ai şi posibilitatea să te dai jos din maşină şi să admiri contemplativ (sau să contempli admirativ – n-are importanţă, oricum cred că e pleonastic) peisajul.

PS: Da, Miscellanea se întoarce pentru scurt timp la activitatea iniţială şi anume relatări din locuri pe unde subsemnatul a pus piciorul. Mai urmează câteva episoade, nu ştiu câte. Cel puţin unul va fi mare şi va trata Tinovul Mohoş. Cine nu ştie ce e aceea un tinov, să rămână pe recepţie – o sa fie moderat de interesant.

Trag un claxon

Azi la metrou la Semănătoarea: Tocmai coborâsem din capul metroului si urcam scările când se aude claxonul metroului, aşa enervant cum e el în spaţiul ăla închis. Eu fiind departe cu gândurile m-am întors instinctiv să văd care ar putea fi motivul pentru un astfel de deranjament brutal. Motivul era că în paralel cu mine urca ceva „claxonabil”, la modul „Alo, fata, ia întoarce-te să-ţi văd şi eu faţa”. Zâmbetul de expectativă al conductorului s-a transformat pe loc în dezamăgire pentru că de fapt doar eu m-am întors. Claxonatul în stilul ăsta l-am văzut la şoferi de trolee, de autobuze, de maşini, de dube, cred că şi de tramvaie dar niciodată sub pământ. La urma urmei, de ce nu? Spre exemplu, avioanele nu au dispozitivul (din câte ştiu – Stuka nu se pune) că altfel ar mai da şi piloţii câte un claxon la decolare, aruncând o privire în parcarea de la Băneasa Shopping City.

Revenind la gândurile mele în care eram afundat, ele se învârt în jurul acestui week-end în care probabil mă voi duce să mă plouă la munte. În momentul de faţă ar trebui să-mi fac bagajul (recte, să decid cu ce tricou plec îmbrăcat). Cu ocazia asta sper să mă întorc şi cu ceva cadre noi, că recent trăiesc numai din arhivă.

PS: Cine imi zice cine e a treia persoană din imagine primeşte o bomboană.

„S-a ampliat metroul?”

De obicei mersul la Galaţi vineri seara cu ultimul tren este o afacere sordidă, mai ales dacă nu ai companie fie sub formă umană, fie sub formă de ziar, carte, laptop. Asta nu neaparat din cauza materialului rulant (credeam că nu se poate mai rău decât în săgeată dar se poate, cu noile vagoane supraetajate) ci mai mult din cauza faunei care colcăie in spaţiul şi aşa foarte mic al vagoanelor. Tot bipedul care a venit să facă o facultate la Bucureşti se retrage pentru week-end în văgăuna din care a ieşit (şi nu, nu mă includ şi pe mine aici – e vorba de o categorie aparte). Această categorie s-a materializat în vagonul meu sub forma unui grup de 6-7 exemplare: după port – hmm, nush cum se cheamă...din ăia care poarta culori gen roz, verde, şepci cu carouri şi o tunsoare cu parul pe ochi - houseri, emo, minimalişti, naiba să-i ia; după vorbă - cocalari. Au pus muzică la telefon aproape imediat, şi nu prin căşti. Norocul meu a fost că eu am avut căşti şi o carte pe care am terminat-o până la Buzau. Din fericire, acolo s-au evaporat şi sus-numiţii aşa că am avut parte de linişte în continuare.

De fapt am avut parte de prea multă linişte aşa că în scurt timp m-am plictisit. Dezavantajul cu fauna menţionat mai sus se poate transforma şi într-un avantaj. Întotdeauna am fost de părere că în tren poţi întâlni oameni cu care altfel te-ai întâlni foarte rar sau chiar deloc. Aşa se face că am stat de vorbă cu o chimistă în devenire care mi-a explicat procesul de fabricaţie al PVC-ului, printre altele. Din păcate la Brăila majoritatea pasagerilor se deversează pe peron şi odată cu ei s-a dus şi Doiniţa, chimista. Totuşi, nu era totul pierdut, tot lângă mine stătea un alt personaj relativ neobişnuit pentru Rapidul 875. Mirela, studentă la drept in Madrid, plecată de 7 ani din România cu toată familia. Lucru evident după accent şi după curiozitatea sinceră cu care punea întrebările (una din ele a fost dacă s-a mai „ampliat” metroul – sensul cuvântului l-am dedus din gesticulaţie şi mi-a luat ceva timp să o conving că nu există cuvântul în română.) Era doar de câteva ore în Romania, doar cu geanta (bagajele i le pierduseră la Roma cei de la Alitalia) şi mi-a spus că nu stă mai mult de câteva zile. I-am povestit ce planuri de extindere sunt pentru metrou, ce s-a mai schimbat, cum merg lucrurile „aici” şi am întrebat-o cum e „acolo”. Răspunsul a venit foarte prompt: e foarte bine, Spania a făcut multe pentru ea, acolo e familia şi acolo şi-a întâlnit „dragostea vieţii ei” cum a spus chiar ea, zâmbind larg. Într-un fel îmi pare rău că am stat cu nasul în carte două ore, probabil discuţia cu ea ar fi fost mult mai interesantă. Aproape imediat am ajuns la Galaţi unde ne-am despărţit, ea urându-mi succes la serviciu, eu urându-i „o viaţă frumoasă”. Mereu mi-am dorit să pot zice asta cuiva în condiţiile în care ştiu că şansele să ne mai vedem sunt infime.

Băi românule!

Deunăzi am dat peste acest video pe care îl populariza cineva pe un blog. Video-ul e foarte interesant ca idee şi realizare şi te face să stai un pic pe gânduri. Pentru că în liceu nu mi-a plăcut Nichita Stănescu şi ideile lui de „nestrivit corola de minuni a lumii”, am căutat câteva informaţii despre omul (Matt Harding) care a făcut asta şi am aflat o chestie interesantă.

Revenind la popularizare, alături de video apărea şi o concluzie de genul România ţară de rahat în care nimeni nu poate să facă ce a făcut cel din video. Problema este că Matt a făcut asta pe banii unei companii de gumă de mestecat deci totul este o chestiune comercială şi faptul că Matt e român sau nu e complet irelevant. Când am explicat lucrul acesta am fost apostrofat cu o chestie de genul „Gândeşti exact ca un român”, chestie care m-a lăsat un pic perplex. Pentru ce? Pentru că am gândit logic şi am fost curios? Pentru că am strivit corola de minuni a montajului?

Tendinţa asta de a folosi naţionalitatea noastră ca o insultă am observat-o de ceva vreme. Nu e vorba de rasism, referinţa se vrea a fi la mentalitate. Curios e că e folosit chiar de cei cu probleme la capitolul acesta. E la modă să-i zici cuiva că a gândit „româneşte” când nu prea ai ce să zici altceva. E şi comod, pentru că e o insultă incertă care la nevoie poate fi repudiată lejer, chiar şi cu o logică de genul „Hai că eşti praf, dacă tu nu ştii ce vreau să spun, nu o să-ţi explic eu”. Tipul asta de expresie e folosit de două categorii de oameni: românaşii – i-am mai descris, poate mă repet - plecaţi în afară, dar care tot mai trec pe aici, chiar dacă numai electronic, aşa ca să arate că deh, ei s-au civilizat, au o mentalitate mult peste ce e în „Românica” şi nu s-ar mai întoarce niciodată, „acolo” nu s-ar întâmpla aşa ceva, etc. etc. A doua categorie este formată din românaşii care visează să ajungă ca primii, însă nu au curaj să plece (motivele sunt variate, aplicabilitatea nulă) şi stau aici în apartamentul lor de rahat, cu jobul lor de rahat, într-o societate de rahat şi nu fac altceva decât să se plângă, aşa în scârbă. Totuşi sunt mândri că se „descurcă” şi continuă să se complacă în situaţia curentă.

Revenind la chestia cu naţionalitatea ca insultă, oamenii ar trebui să caşte ochii mari de tot şi să înţeleagă că nu tot ce zboară se mănâncă. Nu toată lumea de peste graniţă are bani să facă ce a facut Matt, aş zice chiar dimpotrivă, puţină lume are. Pe de altă parte, nu e imposibil nici în România. Aşadar, la muncă, nu la întins mâna (sau citit bloguri pe banda şi timpul angajatorului. Dacă sunteţi în pauza de masă îmi cer scuze şi vă urez poftă bună şi lectură plăcută).

Noapte buna, băi românilor!

Miroase a vacanţă

Vine un moment din viaţa unui om care ţine un blog când se apucă să povestească prin ce căutări (mai mult sau mai puţin stupide, pentru amuzamentul colectiv) au ajuns oamenii pe blog. Povestind, el listează cuvintele din căutări bolduite pentru a fi luate în seamă şi mai abitir de către nenea Google şi aducând mai mult trafic necuvenit pentru că informaţia căutată nu se regăseşte pe blog. Acesta este unul dintre acele momente cu excepţia că am să răspund întrebărilor adresate eterului ca să nu se zică cumva că-s rău şi pun cuvinte aiurea ca să spamez Google. Aşadar cetitoriule ce ajungi aici, bagă la cap...

Dacă week-end-ul trecut am fost pe drumuri, pe acesta l-am petrecut lenevind prin Bucureşti, Bucureşti care e cam pustiu. Toată lumea e plecată, marea majoritate sunt la mare şi infestează fâşia de nisip numită litoral. Clar lumea îşi face planuri pentru evadare, drept dovadă s-au înmulţit considerabil căutările de genul „cum ajung pe transfagarasan”, „vremea pe transfagarasan”, „unde este transfagarasanul” (unele sunt întrebări involuntar retorice, parte dintr-un dialog imaginar cu algoritmul de căutare al Google), „mocăniţa de pe vaser”, „salina tg ocna”, „cinque terre” etc. Ce mai, lumea e cu gândul la vacanţă.

Răspunsurile la întrebările chinuitoare:

Unde este Transfăgăraşanul? – Transfăgărăsanul e în munţi în două judeţe, Sibiu şi Argeş, se ajunge ori de la sud din Curtea de Argeş ori din nord din DN1 între Braşov şi Sibiu. Ma simt generos şi dau şi linkul către wikimapia unde sunt indicate şi porţiunile. Mai departe te descurci.

Cum ajung pe Transfăgărăşan? – Depinde de unde pleci însă în general te poţi ghida după cele de mai sus.

Vremea pe Transfăgărăşan – Nu cred că există previziuni precise pentru mai mult de 6 ore pentru zona respectivă aşa că e inutil. Eu când am fost pe acolo am trecut prin tot felul de fenomene meteorologice în decurs de 4-5 ore aşa că dacă ai de gând să mergi, mergi. Doar dacă nu se anunţă diluviu în zonă.

Kilometri până la Bâlea Lac – Aici chiar n-am cum să citesc gândurile însă pot să-ţi zic că dacă vii de la Mahmudia sunt mai mulţi decât dacă vii de la Făurei. Poţi să foloseşti Google Earth pentru a aproxima cu o marjă destul de mare.

Mocăniţa de pe Vaser – relativ ok, nu mai sta şi te uita la poze pe net, dacă ţi-e poftă du-te şi fă o tură.

Salina Tg. Ocna – idem mai sus.

Cinque Terre – DA.

Unde este situata biserica de la madeleine – n-are importanţă, nu merită. Mergi mai bine la Sacre Coeur sau la turn.

Acestea sunt cele mai frecvente de ieri până azi. Desigur există şi ocazionalele inepţii dar pe acelea le păstrez pentru altă dată. Aşadar, urmează îndemnul tradiţional „Nashpa Turizm”: înarmaţi cu informaţiile privitoare la locaţie, „Români, distrugeţi Transfăgărăşanul”.

PS: Era să uit. Week-end-ul trecut am fost la Iaşi încarnat într-un nuntaş din când în când pozar neoficial.

Despre Pipera

Au trecut trei săptămâni de când mă duc în fiecare dimineaţă cu voie bună spre Pipera. M-am gandit un pic ce cuvant ar descrie cel mai bine acest loc (am vrut să zic cloacă însă ar fi exagerat şi s-ar putea să-l mai fi folosit) şi m-am oprit asupra noţiunii de ghetou. În general ghetoul e partea unui oraş unde traieşte o minoritate, forţată fiind de împrejurări sociale sau economice. Mulţi dintre oamenii care muncesc aici petrec aici mai mult timp decât petrec acasă şi fac asta din raţiuni economice aşa că o să consider descrierea potrivită.

Rămăsesem la peregrinajul meu cotidian spre ghetoul Pipera. Am învăţat deja unde trebuie să stau in metrou ca sa am parte de aer condiţionat, unde trebuie să mă urc în metrou ca să am loc şi să nu fiu înghesuit de toţi berbecii, am început să recunosc oamenii şi să-i urăsc pe majoritatea din cauza comportamentului ovin. De exemplu, ţiuitul şinelor – semn clar că intră în staţie metroul către Pipera – declanşează o panică tăcută în rândul celor care nu sunt deja pe peronul respectiv însă consideră că ar putea ajunge. Îmbulzeală pe scări, cioocnire cu şuvoiul care iese din metrou, panică şi mai mare la auzul anunţului de închidere a uşilor. Nu contează că următorul vine peste 2 minute, 10 minute de stat ca sardeaua în coada metroului (pentru că acolo ajung să se urce) sunt perfect acceptabile pentru a transforma mai apoi cele 2 minute câştigate în citit Libertatea, GSP sau mai ştiu eu ce la muncă. Mă rog, divaghez. Dacă ştii unde să te aşezi, călătoria cu metroul spre Pipera poate fi normală.

Spuneam că vă povestesc de Pipera. Povestea sună cam aşa: A fost odată ca niciodată o uliţă cu tramvai care se numea Dimitrie Pompei. Şi această uliţă era atît de nenorocită şi murdară şi aglomerată încât primaria s-a gândit că ar trebui făcut ceva din punct de vedere urbanistic. He he, glumesc bineînţeles, dar doar la partea cu primaria, restul e adevărat.

Peste tot se construieşte câte un sediu nou de corporaţie şi praful e omniprezent. După cât praf e, am aşa senzaţia că nu spală nimeni roţile de la utilaje înainte să iasă pe stradă. Stradă subdimensionată pentru traficul de dimineaţă care este special şi se face şi mai special atunci când se deversează câte un metrou. Claxoane, sonerii de tramvai, tâmpiţi care se cred tramvai (la traversarea de la staţia de metrou pericolul poate veni din orice direcţie şi sub orice formă). Spaţiul liber dintre vehiculele care se luptă pentru supremaţie este umplut de o mare de corporatişti alergând entuziasmaţi către serviciu. Unde naiba se grăbesc? Parcă ar fi un concurs deşi ştiu că nu e nimic de câştigat. În fiecare zi sunt depăşit de zeci de persoane vizibil grăbite (nici eu nu merg foarte încet, nu e ca şi cum aş avea o privelişte de admirat) şi aceste persoane ajung cu maxim 30 de secunde înaintea mea la muncă. Cum ziceam mai devreme, secundele câştigate pe drum se vor transforma în secunde de desfătare cu o gustare de o calitate îndoielnică (luată la un preţ obscen de la vreo dugheană cu adaos hoţesc de 400%), sorbind o cafea dubioasă şi scroll-uind printr-o tristeţe de articol care se vrea jurnalism. Mă rog, iar divaghez, chestia asta nu e caracteristică numai pentru Pipera.

Revenind la oaza de corporatism şi lăsând la o parte praful şi aglomeraţia, un mare dezavantaj al acestei zone este că locurile unde poţi mânca cât de cât normal şi la preţ decent sunt aproape inexistente. „Creative catering”, lasă-ne, lasă-ne! „Eurest”, şi tu poţi să ne laşi. Zic aproape pentru că totuşi există ceva acceptabil însă e tricky să găseşti loc. Mă gândesc, nu foarte serios ce-i drept, să deschid o shaormerie. Totuşi motivul pentru care nu există deja un asfel de stabiliment în zonă s-ar putea să fie legat de existenţa unei mafiii a cantinelor şi cred că shaormeria mea ar lua foc de la vreun „scurtcircuit” în prima săptămână.

Chiar şi aşa, oamenii nu par foarte stresaţi. Mă asteptam la feţe mai crispate de perspectiva unei zile de muncă, mai mulţi nervi. Înseamnă că Pipera nu o fi chiar aşa de rea cum mi se pare mie şi trebuie doar să învăţ să o accept. Dacă totul merge conform graficului ar trebui să nu fie cazul.

Gaudeamus Igitur!

M-am învrednicit şi, sâmbătă, pe o căldură nepotrivită, am luat parte la ceremonia de absolvire a Politehnicii Bucureşti, nu de curiozitate ci în calitate de absolvent. Roba mea era din aia naşpa care se închide numai sus aşa că semăna mai mult cu o pelerină cu mâneci. Toca (sau cum i-o fi zicând) nu avea ciucure însă era deformată groaznic cu fiecare colţ îndreptat în altă direcţie şi în alt plan, făcându-mă să semăn cu un arlechin. Arătam deci ridicol şi totul a fost imortalizat pe vecie în mii de poze (afirmaţia e un pic pleonastică, mai corect ar fi: arătam mai ridicol decât ceilalţi greieri uriaşi care călcau în picioare peluza din faţa Sălii Palatului, sâmbătă dimineaţa).

Cu toate astea m-am simţit foarte bine. Am stat alături de aceeaşi oameni cu care am împărţit ultimii 5 ani din viaţă. Cu mulţi dintre ei nu ştiu când mă voi mai întâlni, cu câţiva dintre ei chiar m-aş lipsi de o reuniune şi cu alţii, şi mai puţini, aş vrea să nu pierd legătura niciodată. Cine ştie unde ajungem fiecare, fir-ar ea să fie de globalizare...

Ne-au vorbit diverşi oameni (printre care, dl. Radu Coşarcă, în calitate de absolvent de Politehnică, a ţinut discursul cel mai ok – poate puţin prea „Yo! Check dis out!” pentru gustul meu, însă oricum mult mai interesant decât cele care au urmat cărora le lipsea doar începutul „Dragi Tovarăşi!”), ni s-au prezentat şefii de promoţie şi premianţii de la olimpiade, am cântat „Gaudeamus”, am spart baloane, am aplaudat şi am aruncat cu tocile în sus (unii mai tare decât alţii, nu-i aşa Septi? :) ).

Pe parcusul întregii operaţiuni în cadrul căreia am fost declarat inginer promoţia „Nicolae Vasilescu-Karpen” n-am prea conştientizat momentul. Singura excepţie a fost momentul în care am strigat jurământul, jurământ al cărui cuvinte deja nu mi le mai amintesc însă senzaţia o voi ţine minte ceva mai mult.

De la eveniment am şi câteva sute de imagini, care mai de care mai slabe din punct de vedere tehnic dintre care le-am ales pe cele mai acceptabile şi le-am pus mai jos cu titlu informativ.

Sectorul galben
Granita dintre sectorul galben şi cel propriu, roşu.

Dl. Coşarcă, „representing”.

Şi una de ansamblu al cărei autor nu sunt eu. Paul, până îşi face blog, mi-a dat voie să o folosesc aici.
Somewhat later edit: În numărul 14 al publicaţiei "Univers ingineresc" (care mi-a căzut în mână absolut întâmplător) am dat peste un articol despre această Festivitate de încheiere. În cadrul articolului erau reproduse şi "Ordinul rectorului" şi Jurământul de inginer al căror conţinut nu îl reţinusem pe moment. Aşadar, iată "Ordinul rectorului": "Eu, Ecaterina Andronescu, învrednicită ca rector al UPB cu sprijinul nemijlocit al corpului profesoral al facultăţilor, constat că aţi împlinit condiţiile impuse de lege şi de UPB, sunteţi demni de a profesa în specializarea în care v-aţi pregătit şi vă declar ingineri Promoţia Nicolae Vasilescu Karpen. Prezentul ordin vă încarcă şi cu responsabilitatea păstrării prestigiului şcolii, pe care aveţi nobila misiune de a-l apară şi de a-l creşte. Vivat, Crescat, Floreat!"
Şi jurământul inginerului: "Eu, absolvent al UPB, promoţia 2008 Nicolae Vasilescu Karpen, jur să-mi construiesc traiectoria prin viaţă în respect, cinste, corectitudine şi demnitate, pentru mine şi pentru profesia aleasă. Jur să apăr prestigiul şcolii în care m-am format şi al cărei ambasador devin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu".

Răsărit în (din) Regie

Cum ziceam, joia trecută aveam de prins un tren de dimineaţă aşa că m-am trezit în primul sfert al zilei. Aşa am prins si fazele târzii ale răsăritului când soarele se chinuie să iasă dintre copaci şi blocuri deşi el a ieşit de după orizont de ceva vreme.

În timp ce încercam diverse încadrări (şi mai aruncam şi câte un ochi la ceas ca să nu pierd trenul) mi-am dat seama că e unul din ultimele răsărituri pe care le prind aici în Regie. Au trecut aproape 5 ani de când m-am stabilit în chestia asta care se vrea campus universitar însă urmează o schimbare cât de curând, şi nu mă refer strict la bârlog. M-am săturat de tot ceea ce înseamnă cămin însă m-am săturat şi de şcoală, sunt 18 ani (omg!) de când mă tot „pregătesc”.

Luni pe vremea asta o să pot să folosesc prefixul „ing.”. Chiar dacă m-am săturat, percepţia este că ultimii 5 ani s-au dus fantastic de repede, la fel cum au zburat şi cei 4 ani de liceu. Acum începe cu totul şi cu totul altceva. Ce şi cum va fi sunt mari necunoscute însă am dreptul (şi poate chiar obligaţia) să fiu optimist. Să zicem că soarele răsare şi ziua promite să fie una frumoasă.

„Soarele rotund şi palid se prevede printre...pomi?!”

BTC la răsarit de data asta.

Şi două de ansamblu cu rasaritul de Regie, cum am promis.

Despre hobby-uri

Întotdeauna am fost de părere că numărul şi amploarea hobby-urilor dintr-o societate este un indicator bun al nivelului de trai din societatea respectivă. Asta pentru că noţiunea de hobby implică de cele mai multe ori petrecerea timpului prin metode neproductive. De asemenea o mare parte din hobby-uri implică şi anumite costuri, unele chiar foarte mari. În concluzie, cine are resurse de consumat pe activităţi relaxative o duce, aş putea spune, bine.

De-a lungul istoriei majoritatea covârşitoare a oamenilor a dus-o prost spre foarte prost ţelul de zi cu zi fiind supravieţuirea. Astfel noţiunea de hobby a căpătat înţeles pentru mase relativ târziu. La noi chiar foarte târziu din motivele mai sus menţionate, adică corelaţia cu nivelul de trai. Când mâncarea e raţionalizată e greu să te gândeşti ce timbre îţi lipsesc din colecţie.

Ca să ilustrez mai bine ideea, am să reproduc o întâmplare anecdotică din epoca comunistă pe care am citit-o nu mai ştiu unde: Doi alpinişti (rara avis în vremea respectivă) urcau pe un munte pe vreme rea cu ploaie şi frig. La un moment dat ei se întâlnesc cu un cioban care îi întreabă ce caută pe acolo. Ei îi răspund că vor să urce pe vârful muntelui. Evident (pentru cioban) apare întrebarea: cu cât sunt platiţi cei doi ca să urce în vârf? Cei doi încearcă să-i explice că o fac din plăcere însă ciobanul se supără că aceştia nu vor să-i spună suma şi îşi bat joc de el. Într-un final, ca să-l îmbuneze, unul din ei îi explică ciobanului că de fapt vor primi o maşină amândoi (nu câte una de fiecare) dacă ajung pe vârf, răspuns care satisface întrucâtva pe cioban. Bineînţeles că ciobanul nu avea cum să înţeleagă faptul că doi oameni urcă muntele din plăcere fără să fie plătiţi pentru că statutul lui de cioban nu permitea zile libere de umblat hai-hui pe coclauri iar de dat bani pe echipamente de munte nu putea fi vorba.

Odată ieşiţi din comunism, am avut primele contacte cu societatea vestică, prin televizor mai întâi. Mie mi se părea fascinant că în alte ţări oamenii pot să umble în timpul liber pe plajă cu detectorul de metale pentru a găsi diverse obiecte metalice; că pot să-şi ocupe timpul restaurând sau construind de la zero echipamente, vehicule şi arme cărora le-a trecut timpul de demult; că pot să se îmbrace cu costume de epocă duminica şi să facă parade; că pot să se strângă duminica pe un circuit şi să facă curse cu maşini făcute să se ciocnească între ele (ce decadenţă, cum să strici aşa maşinile pentru distracţie?); că se pot strânge în grupuri care merg cu maşini speciale pe teren accidentat; că pot să stea ore în şir să pozeze păsări sau alte animale; că pot să aibă o grădină cu orhidee pe care să le hibridizeze pentru a obţine soiuri noi; că pot să aibă comunităţi si forumuri în care să se discute numai pe un subiect obscur cum ar fi cuirasatele din cele două războaie mondiale; şi câte şi mai câte. Toate, numai din plăcere şi mai ales pentru că pot.

Cumva în mintea mea s-a format o asociere între hobby-uri şi bunăstare. M-am bucurat de fiecare dată când am văzut ceva cu caracter de hobby la noi şi l-am văzut ca pe un semn al evoluţiei. Am văzut oameni care se plimbă cu caiacul, oameni care pleacă cu maşinile la offroad, oameni care merg prin munţi cu bicicletele, oameni care se dau cu parapanta, oameni care ies la pescuit nu ca să-şi prindă masa de prânz, oameni care colecţionează (monede, timbre, imagini etc.), oameni care ies în poligon şi trag la talere, etc. Aşa ajungem la capitolul internet care a deschis o lume întreagă de hobby-uri. Au apărut de ceva timp şi la noi forumuri în care se discută despre navele militare (aşa am şi obţinut informaţii despre canoniera Eugen Stihi), despre ciclism, despre vânătoare, despre pescuit, despre tuning, despre motoare, despre off-road, despre muzică şi chiar şi despre nişte chestii care ar putea fi considerate excentricităţi, cum ar fi despre mijloacele de transport în comun.

Azi am fost surprins să dau peste un site care conţine imagini cu aproape toate mijloacele de transport în comun din marile oraşe din România (cred că sunt câteva zeci de mii de imagini, numai pentru Bucureşti sunt 10.000 de imagini). Altfel cum aş fi putut eu să aflu că tramvaiele alea SH din Galaţi sunt vechi de 50 de ani şi sunt la origine din Frankfurt şi Rotterdam? Aceeaşi persoană deţine şi o colecţie la fel de impresionantă de imagini (aprox. 5000) cu locomotive româneşti. Toate imaginile sunt clasificate în funcţie de tip, locaţie, linie pe care operează şi sunt la liber pentru folosire de către oricine. Utilitatea unor astfel de colecţii este cel puţin discutabilă însă ele există. Cineva îşi permite să aibă o astfel de ocupaţie.

Aştept cu interes apariţia unor hobby-uri şi mai excentrice la noi în ţară.

Hienele fac scandal

Motto:

„Ma so che le sostanze son' di gradimento / A quei signori che siedono in parlamento.” Club Dogo-Mi hanno detto che

Din categoria citim şi ne distrăm, avem o ştire din Cizmă care sună cam aşa: doi ziarişti, şi anume Davide Parenti şi Matteo Viviani, au fost amendaţi şi împiedicaţi să difuzeze la televizor o ştire care încălca „la privacy di deputati e onorevoli”. Ce au făcut cele două hiene? (nu e o insultă, e vorba despre numele emisiunii găzduite de cei doi). Pai s-au dus prin Parlament şi prin diverse metode au păcălit 50 de deputaţi şi 16 senatori să le dea probe pentru teste antidrog. Amuzamentul acum începe pentru că dintre aceste teste 16 au ieşit pozitive pentru cannabis şi 4 pentru cocaină. Adică unul din trei „onorabili” sunt droghişti. Curtea de Casaţie a hotărât că asocierea rezultatelor cu numele unor persoane ar fi ilegală şi de asemenea că cei doi au adus o ofensă imaginii publice şi onorabilităţii instituţiei respective şi că de acum încolo în ochii publicului toţi membrii instituţiei ar putea fi suspectaţi de consum de droguri. Hardi-har-har. Mă rog, cei doi ziarişti au încasat o amendă şi s-a pus de un mic scandal.

Zilele trecute citeam că situaţia economică în Italia e nu roză. Conform raportului despre starea naţiunii publicat de Istat (Institutul naţional de statistică) 14% dintre familiile italiene termină luna cu dificultate, 28% nu fac faţă unei cheltuieli neprevăzute de 600 de euro şi 66% declară că nu pune deoparte nimic. Oare e legat de faptul că o parte din aleşii lor sunt droghişti? Probabil că nu.

Revenind la italienii high (high up in the hierarchy, of course), acum în Cizmă se discută despre cenzură, despre limite deontologice ale jurnalismului şi despre posibilitatea introducerii testelor obligatorii anti-drog pentru parlamentari. Evident, lucrul cel mai amuzant în toată poveste este că cei care fac legile anti-drog sunt nişte drogaţi. Wahahaha...

Sunt tare curios ce rezultate ar da o iniţiativă similară la noi în Parlament, un test anti-drog pentru generaţia tânără şi eventual un etilotest pentru cei de modă veche. La câtă gălăgie au făcut la introducerea camerelor de filmat care nu-i lasă să voteze cu mai multe cartele sau să aţipească puţin între două moţiuni e clar că mai durează. Iar curaj pentru o acţiune ca a hienelor nu cred că are cineva din presa românească. Până atunci rămânem doar cu zvonuri şi presupuneri.

Maci şi vagoane

Cum povesteam data trecută, dimineaţa zilei de joi mi-am petrecut-o în tren. Mi-am ales trenul de dimineaţă spre Galaţi nu degeaba ci ca să am priză pentru laptop. Bateria e în comă de gradul 4 şi eu trebuia să finisez lucrarea de diplomă aşa că IC575 era singura soluţie ca să nu pierd 4 ore aiurea. Zis şi făcut, imediat ce am urcat în tren m-am făcut stăpân pe o priză şi m-am pus pe muncă. Cu un oarecare zel aş putea spune, pentru că nu-mi aduc aminte cum am ajuns în staţia Făurei. Abia acolo m-am uitat prima dată pe fereastră (deşi în mod normal staţia Făurei nu prea merită deranjul). În perioada aceasta a anului să zicem că merită pentru că e invadată de mii de maci aşa că am făcut o pauză şi am scos aparatul foto...

Triumph

Joi de foarte dimineaţă ieşeam de la metrou la Gara de Nord pe scara rulantă spre casele de bilete. Ora fiind obscenă eu nu eram perfect treaz şi contemplam posibilitatea unui mic pui de somn de-ampicioarelea pe scara rulantă. Era starea aia în care mintea nu dă încă scânteie pe toţi cilindrii şi umbli ca teleghidat fără însă să fii absorbit de cine ştie ce griji. ("-Ce faci, bade? Sezi şi cugeţi? -Nu, doar şed..."). Din fericire cei de la Triumph au avut grija să coloreze zona, de altfel foarte anostă, cu ceva „înviorător”. Din păcate, pentru mine, la ora aia atenţia vine în cantităţi limitate şi nu e în niciun caz distributivă aşa că sfârşitul benzii rulante m-a prins oarecum nepregătit. Cum orice eveniment de felul acesta (brusc şi neaşteptat) are darul să te trezească complet, zece minute mai târziu eram pe locul meu în tren şi scriam de zor la lucrarea de diplomă. Merci Triumph!

*da?

Sâmbătă după-amiază, parcul Tineretului – parc destul de ok, măcar din punct de vedere al dimensiunilor şi varietăţii reliefului. Inevitabil, parcul e destul de populat la ora respectivă, populat cu elemente din multe pături sociale, ca să zic aşa. Evident, elementele care ies în evidenţă sunt cele „minoritare”. O familie extinsă (să fie 2 sau 3 generaţii?) se distrează de minune – fac baie în lac. Nu contează că e interzis sau că apa aia nu e bună nici de spalat pe jos, ei se simt bine. Stropesc, urlă (de fapt rag), înjură, păstrând totul între ei.

Bineînţeles, m-aş fi lipsit cu plăcere de această întâlnire pe care am perceput-o ca neplăcută. Dar acum vine şi analiza: Zilele astea se vorbeşte mult de cocalari, piţipoance şi emo. Dacă ultima tipologie este privită mai mult ca o curiozitate perfectă pentru batjocura, prima tipologie este frecvent considerată un motiv pentru care „ţara e de căcat”, „ţara se duce de râpă”, „ţara merge în jos” sau, că tot e la modă, un motiv pentru care „n-ai cu cine”. În timp ce prima afirmaţie e discutabilă, tare aş vrea să îmi explice cineva de unde provine ideea că totul merge spre rău în ţara asta.

Ca o paranteză, există persoane care se complac în a întreţine ideea de mai sus, persoane care trăiesc zi de zi într-o aparentă scârbă atroce faţă de ţara pe care o populează. De cele mai mult ori este vorba despre cazuri patologice de blazaj, relativ uşor de recunoscut: Salariu de obicei peste medie, cei mai multi sunt absolvenţi de studii superioare şi au ieşit „pe afară” de mai multe ori unde au văzut ce e aia „civilizaţie”. Şi totuşi nu pleacă, deşi trăiesc în fiecare zi drama de a se trezi într-o oliţă de noapte. Îi ştiţi şi voi, sunt aceia care, după spusele lor, trăiesc într-o ţară numită „Românica” şi pe care aş putea să-i numesc „românaşi”. Tuturor dau sfaturi dramatice de genul: "Frate, scapă cât mai poţi!". Străinii care vin pe la noi zic că am fi mult prea nervoşi şi stresaţi. Mi se pare şi normal să fii nervos dacă eşti de părere că trăieşti într-o ţară de căcat. Şi atunci întrebarea de bază este, dacă eşti aşa nemulţumit, de fapt de ce nu pleci?

Discuţia e complicată şi are multe ramificaţii. Da, banii sunt mai mulţi „dincolo”, asistenţa medicală e mai bună „dincolo”, drumurile sunt mai bune „dincolo”, educaţia e mai bună „dincolo” (traficul...mmm, not so much). Dacă astea sunt motivele pentru o plecare şi nu te ţine nimic aici atunci totul e perfect. Ura şi la gară! Vestea proastă este că elementul cocalar nu dispare, cel puţin în oraşele mari. Nu mă refer la cocalarii noştri ci la ai lor. Da, cocalarul nu este invenţie românească aşa cum nici maneaua nu este.

La noi cocalarul este o etichetă aplicată de o societate intolerantă. Da, românii nu prea ştiu ce e aia toleranţă însă vor învăţa pentru că am intrat cu toţii în hora asta care se cheamă Uniunea Europeană. Vrei civilizaţie? Bun, na civilizaţie dar ia şi o porţie de diversitate cu ea. Ei bine, cocalarul e parte din diversitatea aceea. Atât ştie, asta îi place, aşa se exprimă şi ar trebui acceptat ca atare atât timp cât nu încalcă legile. Cât am umblat prin puţinele oraşe europene pe care le-am vizitat, am văzut câteva chestii pe care le-aş putea numi „disturbing” şi care, deşi nu atentau cu nimic la integritatea mea fizică, tot mă deranjau sau mă scârbeau. Nu semănau cu cocalarii de viţă românească dar, în esenţă, efectul era pentru mine acelaşi. Da ştiu, şi eu mai am mult de învăţat la capitolul toleranţă dar măcar îmi dau seama că am o problemă :).

Bun, sunt un pic intolerant şi vreau linişte (conceptul de linişte e foarte ambiguu, fiecare îl vede altfel). Unde mă duc ca să fie ok? Păi o idee bună ar fi o ţară din aia care se termină în „-da” şi e la o latitudine ceva mai mare cum ar fi Finlanda, Irlanda, Islanda, Canada sau Noua Zeelandă. Acolo nu se întâmplă niciodată nimic poate şi pentru că este prea frig ca să se întâmple ceva. Locuitorii sunt „chill” la propriu şi la figurat şi totul merge ceas (sau aşa am eu impresia). Din pacate asta îmi sună a locaţie faină pentru pensie.

Se pare totuşi că, până mă decid dacă vreau sau nu să fac o mutare mai spre soare-apune, voi gusta din viaţa de corporatist de Bucureşti să văd unde duce drumul acesta...

Bad fuel day

Tocmai ce mi s-a supus atenţiei un articolaş care informează despre un fenomen cel puţin amuzant. În Statele Unite ale Americii se fură benzina din rezervoare. Există de asemenea varianta mai „elegantă” a fugii de la pompă fără a plăti „consumaţia”, metodă care aud că se practică şi în Franţa.

Flashback înapoi cu 25 de ani în Romania comunistă. Majoritatea Daciilor, pe lângă antifurturile customizate pentru roţi, uşi şi portbagaj (favoritul meu era lanţul cu lacat pus pe interiorul capacului de la portbagaj) aveau antifurt aftermarket pentru rezervorul de benzină. De obicei aceste antifurturi erau făcute după priceperea meşterului disponibil şi trebuie să recunosc că Dacia alor mei avea unele fantastic de bine realizate atât mecanic cât şi estetic. Cel puţin antifurtul pentru rezervor era o bucată groasă de oţel înox strunjit cu grijă cu şanţuri concentrice ca elemente de înfrumuseţare, şuruburi şi ele din inox şi o garnitură de cauciuc potrivită pentru o mai bună etanşare. Ce mai, lux. Bineînţeles că alimentarea cu carburant avea "farmecul" ei şi necesita o oarecare îndemânare dar na, erai liniştit că nu ţi se fură benzina. În orice caz diversele implementări ale acestor sisteme de siguranţă mi s-au părut întotdeauna hilare, mai ales pentru rezervorul de benzină. Adică cine ar fura benzina din rezervor? (conştientizarea rolului acelei bucaţi de metal s-a făcut de către mine într-o perioadă în care costurile şi mai ales disponibilitatea benzinei nu mai erau o problemă – îmi aduc aminte totuşi că eram foarte mic şi mergeam cu tata la Peco pe Saturn – strada din Galaţi, nu planeta – pentru că se auzea în oraş că „S-a băgat benzină! -De care? -D-aia de 95! -Pfoai, fantastic, să mergem poate mai prindem!”. Coada ajungea pe faleza superioară până unde se găsesc acum vilele frumos colorate şi dura câteva ore bune până ne venea rândul, timp în care trăiam cu frica ca se termină benzina şi nu mai apucăm şi "pa-pa" concediu cu maşina.)

Înapoi în prezent, situaţia cu preţul petrolului e îngrijorătoare, sigur, dar să aud că într-una din marile economii din lumea asta se fură benzina din rezervor tot mă amuză un pic. Ţara tuturor posibilităţilor indeed. Mai multe pe marginea acestei idei, într-un episod viitor.

Tot pe o notă mai amuzantă, în ultima săptămână au fost două sintagme noi legate de situaţie care au apărut pe urbandictionary. Una e „cash pedal” definită ca „The accelerator pedal in your car during times of high gasoline prices. So named because it's prodigious use will lead to more cash spent on gas”. Cealaltă vine cu o definiţie mult mai amuzantă: „bad fuel day” însemnând „The mood or feeling one experiences after having just filled his or her vehicle with $4.00+ per gallon gasoline. (Usually consists of a sense of great economic despair, impending doom, anger, frustration, depression and/or a combination of all the above)”. Am senzaţia că revine la modă expresia "cu ochii ca pe butelie" cu evidenta adaptare în care butelia este înlocuită de rezervorul de benzină al maşinii.

Cu scintilaţie

Unul dintre motivele pentru care merită să alegi o locaţie izolată pentru a înnopta este că vei fi cât de cât departe de sursele mari de poluare luminoasă. Sâmbăta asta am văzut cel mai înstelat cer de ceva vreme încoace (această vreme măsurându-se în ani). După ceva minute bune de căscat gura la stele am scos şi aparatul şi am încercat vreo două-trei cadre.

Imaginea nu face dreptate scenei din motive tehnice care sper că se vor rezolva în curând. Şi da, civilizaţia e mereu aproape...haze-ul portocaliu este lumina Braşovului la 30 de kilometri depărtare.

Pe inventar

Face parte din aglomerarea de clădiri din ce în ce mai mare care înconjoară Cabana Plaiu Foii. Nu este o casă propriu-zisă, are mai mult aspectul unui canton însă destinaţia nu pot decât să încerc să i-o ghicesc. Pare veche şi trecută prin multe. Dunga de la bază mă face să cred că a trecut recent printr-o viitură sau ceva asemănător. Aşa cum am observat şi astă vară când am trecut pe lângă ea, are antenă de televiziune digitală. Totuşi, cel mai curios este că acest canton este trecut undeva în nişte acte ca obiect de inventar, dovadă fiind inscripţia de deasupra uşii. Am mai auzit eu de cabane pe inventar dar niciodată nu mi-am imaginat că se vopseşte numărul de inventar deasupra uşii. Măcar la fişetele de metal se picta numărul pe o parte sau în spate.

Mă întreb dacă se poate casa, când şi cu ce preţ...

Week-end corporatist

Deşi perioada actuală e cam agitată, week-end-ul trecut mi-am mai permis încă o escapadă la munte. De data asta a fost vorba de un tip mai special de ieşire, la care nu mai participasem. Este vorba de week-end-ul corporatist, termen inventat de mine cu această ocazie.

Ce face un week-end să fie corporatist? Păi, în primul rând, participanţii trebuie să fie în majoritatea lor angajaţi ai unei corporaţii, de obicei din capitală, toţi tineri şi în general fără obligaţii familiale. Tot week-end-ul va sta sub semnul felului de viaţă corporatist, adică: locaţia pentru desfăşurarea de forţe va fi aleasă la o distanţă nu prea mare de capitală, situându-se pe un cerc imaginar care trece prin Valea Prahovei, litoral şi, mai nou, chiar şi prin Bulgaria. Această alegere ţine cont de considerente de timp şi nu va mai suferi de limitările legate de bani ale studenţiei.

Deplasarea se va face aproape exclusiv cu maşina pentru că trenul e pentru studenţi şi, fie corporatistul cât de mic, tot are bani de ceva cu 4 roţi (în realitate, fără reduceri pe tren, e mult mai avantajos cu maşina). Nu se poate pleca spre locaţiile mai sus menţionate mai devreme de ora 6 vineri seara din motive de program corporatist. Din aceleaşi motive prelungirea week-end-ului nu este o opţiune. Deoarece numărul şi diametrul ieşirilor din capitală sunt ambele limitate iar week-end-ul începe pentru toţi corporatiştii în acelaşi timp, inevitabil un week-end corporatist va începe cu o şedere în trafic, de obicei pe undeva prin Băneasa dacă destinaţia e Valea Prahovei. Prima întrebare care apare când se ajunge la locul de cazare: „Este wireless?”.

Desfăşurarea week-end-ului corporatist va depinde de înclinaţiile fiecărui grup însă e destul de sigur că vor exista discuţii referitoare la muncă şi la şefi, discuţii presărate cu acronime şi prescurtări specifice. Poate se va juca şi un whist al cărui scor va fi ţinut într-un Excel pe un laptop corporatist (da, le au la ei) şi fiecare îşi va da cu părerea despre cum e mai bine să se implementeze sistemul de premiere.

În fine, înţelegeţi ideea. Ironia în acest caz este foarte apropiată de autoironie pentru că acesta a fost doar primul dintr-un probabil lung şir de week-end-uri corporatiste la care voi lua parte.

Pentru noi, week-end-ul corporatist s-a manifestat sub forma unei şederi de două nopţi undeva pe lângă Cabana Plaiu Foii, în umbra Craiului. A început cu şedere în trafic în Băneasa şi pe centura Ploieştiului şi cu cumpărături în fugă prin Carrefour Ploieşti şi a continuat cu plimbare pe munte, cu ploaie şi cu soare, cu grătar, cu papanaşi, cu cer înstelat, cu drumuri proaste, cu glume şi cu multe altele. Un week-end reuşit aş putea spune.

Acum vreo 10 luni luam prânz-ul pe petecul de pământ acoperit de zăpadă din imagine.

Vineri seara, pe răcoare

Ce se întâmplă dacă pleci vineri seara spre Valea Prahovei? În perioada asta a anului probabil prinzi apusul pe centura Ploieştiului. Acesta este aproape sigur un ingredient nelipsit din colecţia de evenimente care dau naştere unui week-end corporatist.

Eu, acum

Ziceam data trecută că grijile mă ronţăie timid. De fapt e doar unul dintre aspectele vieţii mele actuale.

Da, există un „eu” care se consumă în fiecare zi pentru că are în jurul capului un fel de tag cloud cu cuvinte de diferite dimensiuni precum diplomă, job, interviu, angajare, chirie, master, alegere, viitor... Ca în orice tag cloud, cuvintele au fontul de dimensiune direct proporţională cu frecvenţa apariţiei cuvântului sau, în cazul de faţă, direct proporţională cu cantitatea de anxietate provocată.

Mai există un „eu” care apare ceva mai rar care crede în prostii motivaţionale de genul „O să fie bine!” şi despre care primul „eu” ar zice că e inconştient. Totuşi acestui „eu” optimist nu-i pasă şi crede că celălalt e panicard.

Ei nu sunt singuri, mai există de exemplu un „eu” care e mâhnit pentru că realizează că, oricare va fi viitorul, el va însemna timp liber în cantităţi neglijabile comparativ cu trecutul. Aceluiaşi „eu” îi pare rău că nu s-a distrat mai mult şi nu a călătorit mai mult.

Alt „eu”, complementar celui de la punctul 3, crede ca e timpul pentru o maturizare forţată şi îşi doreşte să treacă la treabă, să „producă” cum se zice.

Există de asemenea „eu”-ul responsabil cu frica de mediocritate care se gândeşte la scenarii de eschivă, fiind însă conştient că nu există o soluţie universal valabilă şi deci nu are cum să ştie dacă alegerile pe care le face sunt „bune” sau „rele”.

Alături de aceşti 5 „eu” mai este o pleiadă întreagă de „eu”, fiecare cu înclinaţii diferite, cu vise şi aspiraţii şi ele diferite şi mai ales cu personalităţi diferite, toate amestecându-se într-un fel de ciorbă.

Undeva în această ciorbă există un ingredient care pluteşte, un „eu” care priveşte cu interes toată acţiunea de undeva de sus şi este foarte, foarte curios să vadă ce se va întâmpla în continuare...

Despre griji

Ultimele două săptămâni au fost foarte aglomerate iar cele ce urmează vor fi şi mai şi. Partea proastă este că dacă merge totul „normal”, nu se întrevede nici o schimbare până la pensie. Propoziţia asta spusă cu voce tare îmi dă de gândit, nu că nu aş avea destule lucruri care să-mi bântuie mintea în perioada asta.

Totuşi în week-end am lăsat la o parte grijile normale pentru câteva ore şi am avut de luptat cu nişte griji mai plăcute cum ar fi să prind trenul, să nu mă răstorn din hamac, să fie destul jar, să nu se ardă micii, să nu rămân fără baterie la aparatul foto, să nu dau mingea peste casă, să nu ne prindă ploaia (sau ursul, ha ha) pe munte, să nu calc aiurea pe bolovanii de pe potecă, să mai şi respir între reprizele de râs şi alte chestii asemănătoare.