Păltiniş

Era încă devreme când am ieşit din Cisnădioara (da, tot sâmbătă 1 decembrie e, şi va fi şi în post-ul următor). Conform planului ne-am îndreptat spre Păltiniş. Drumul trece prin Răşinari, sat situat foarte aproape de Sibiu (ca şi Cisnădioara de altfel). Răşinari-ul e legat de Sibiu printr-o linie de tramvai destul de veche, celebră. În sat drumul nu e foarte bine semnalizat dar nu prea ai cum să te pierzi, doar că în anumite momente ai senzaţia că maşina nu o să încapă între case.

Din fericire se iese repede din sat, la lărgime. Se merge pe teren relativ plat, printre pensiuni, până se ajunge la capătul văii şi încep brusc serpentinele. Drumul nu e în cele mai bune condiţii, se vede piatra cubică de sub asfalt. Urcarea e destul de abruptă şi se ajunge la o zonă fără copaci de unde se pot vedea diverse repere cum ar fi lacul de acumulare de la Gura Râului sau chiar părţi din Sibiu. Peisajul e liniştitor însă apar deja primele semne că în apropiere se află un oraş mare: case de vacanţă, viluţe, vile, pensiuni.

Mai sunt şi elemente mai puţin moderne, mai tradiţionale.

Mai urmează o bucată de drum prin pădure şi se ajunge în staţiune. Păltiniş este, dacă nu mă înşel, cea mai înaltă staţiune de la noi, fiind situată la cota ~1440m. Am parcat maşina lângă telescaun şi după câteva momente de ezitare am decis să ne folosim de serviciile acestuia pentru a urca până sus. Diferenţa de nivel de 200 de metri (se ajunge la cota ~1630m) e nimic în comparaţie cu diferenţa de temperatură. Nici jos în staţiune nu era tocmai călduţ însă sus era groaznic. Totuşi nu toată lumea se plângea, unii chiar se distrau.

Am stat câteva minute însă pentru că soarele nu încălzea deloc, doar ne orbea, am urcat înapoi în telescaun. Din nou un frig crunt si cât am stat agăţaţi de sârmele alea însă coborârea nu durează mult (din motive tehnice legate de faptul ca e o singură sârmă durează la fel de mult ca şi urcarea :) ). Sosirea...la parterul clădirii e vin fiert! Trebuie să fie!

Nu a fost totuşi vin fiert, cel puţin din punctul meu de vedere. Lichidul roşu care mi-a fost vândut purta acest titlu onorific dar nu avea nici o legătură cu băutura sus numită. Poate doar temperatura...

N-am zăbovit mult pentru că deja ne încerca foamea şi ne-am întors la maşină. La coborâre am mai oprit o dată la zona despădurită...

...şi încă o dată imediat înainte de a intra în pădure.

Din punctul în care stăteam părea imposibil să ajungi cu Dacia acolo însă imaginea e dovada contrarie.

Locul e popular pentru opriri scurte, de luat aer şi nu eram singurii fotografi prin preajmă.

Mânaţi de foame am plecat de data asta direct spre Sibiu, la pensiune. Va urma...

Cisnădie

...şi Cisnădioara, oarecum. Unde rămăsesem cu istorisitul? Ah, da, stânga în Tălmaciu spre Cisnădie. Am găsit orăşelul în forfota de sărbătoare naţională. Am parcat maşina în faţa primăriei şi implicit şi în faţa complexului fortificat aparţinând bisericii evanghelice. Primăria e nou renovată şi împreună cu cerul parcă parcă sugerează un tricolor (o fi de vină ziua naţională că văd un tricolor peste tot).

Totuşi timpul alocat vizitei nu era nelimitat aşa că am început să căutăm o intrare în fortificaţie înconjurând-o. S-a dovedit că am ales sensul greşit pentru că am făcut un tur aproape complet până am găsit intrarea. Strada de pe care am venit într-o lumină caracteristică unei dimineţi de iarnă.

Cam din acelaşi loc de poate admira turnul bisericii (şi un vehicul tradiţional, cu tot cu racing stripes).

Odată intraţi în incintă am fost luaţi în primire de soţia îngrijitorului care ne-a ghidat peste tot şi ne-a povestit diverse lucruri despre ansamblu.

Poarta de intrare în fortificaţie.

Parte din zidul fortificaţiei, văzut din interior, haşderizat.

Vizita a continuat cu interiorul bisericii.

Totul e vechi aşa cum te-ai aştepta însă sunt şi mici comodităţi moderne cum ar fi încălzitoarele radiante cu gaz. Spre sfârşitul vizitei am întrebat dacă se poate urca în turn. Treaba stă în felul următor: dacă ajungeţi pe acolo nu vă aşteptaţi să urcaţi în turn pentru că în mod normal nu e permis. Noi am fost simpatici aşa că după un scurt instructaj am pornit în sus pe scările de lemn.

Am întâlnit si fantoma despre care se spune că ar sălăşlui acolo. Se vede în imaginea de mai sus, în centru. (Glumesc, e doar Tudor :) ). Am trecut pe lângă mecanismul ceasului (complet funcţional) şi pe lângă clopote (rapid rapid pentru că sună la sfert, jumatate şi trei sferturi iar la fix se dezlănţuie-noi am prins doar jumătatea de oră). Apropo de sunat, clopotele au o instalaţie cu servocomandă ca să zic aşa, clopotele sunt acţionate de motoare de la un panou electric aflat jos la intrare. Nu mai e de tras de sfoară...

Vedere de sus din turn spre primărie, cu tot cu umbra turnului.

Am coborât din turn, am mulţumit şi ne-am îndreptat spre maşină. Am continuat drumul nu spre Sibiu ci spre Cisnădioara unde se află o fortificaţie şi mai interesantă. Din păcate n-a fost să fie, a trebuit lăsată pe altă dată. Fiind oarecum zi de sărbătoare nu părea să fie nimeni prin preajmă şi pe poarta de la poalele dealului trona un lacăt. Aşa că am rămas la stadiul de „sub cetate” în loc să ajungem în cetate.

Am mai aruncat o privire prin împrejurimi...

...şi ne-am urcat înapoi în maşină cu destinaţia Păltiniş, via Răşinari. Va urma, bineînţeles.

Reflexii în Olt

Ideea unei excursii la Sibiu a apărut acum ceva timp. Un prim pretext ar fi că oraşul este capitala europeană a culturii pe anul 2007. Un al doilea, de moment a fost concertul Scorpions. N-a fost cazul, vremea a fost urâtă şi fiecare a avut câte (alt)ceva de făcut. Week-end-ul acesta însă, nu a mai fost cale de întoarcere. Rezervare făcută de luni la pensiune, studii meteorologice de mare fineţe pe weather.com (cât timp vremea a fost mai bună decât ce preziceau ei n-ar trebui să mă plâng, nu?), planuri de vizitare (1 decembrie, alea, alea), ce mai, tot tacâmul.

Sâmbătă la 6 fără sfert părăseam Bucureştiul pe autostradă. Pe la Piteşti a apărut prima geană de lumină. După încă puţin au început să se vadă Făgăraşii coloraţi roz în lumina răsăritului. La Vâlcea era deja ziuă. Imediat după Vâlcea urmează staţiunile Călimăneşti şi Căciulata în mare parte neschimbate de acum 12 ani când am petrecut zece zile în tabără la Păuşa. Cu zilele acelea în minte am insistat să facem popas la barajul Bivolari de lângă Cozia. Castrul roman Arutela, un pic mai jos de baraj, era obiectivul de interes însă căile de acces s-au dovedit prea noroioase aşa că am trecut la inspecţia lacului de acumulare. Suprafaţa lacului fiind relativ liniştită, cu puţină imaginaţie se puteau observa diverse forme:

Încep cu ceva simplu. O clepsidră.

Tot ceva simplu, o scară.

În următoarea imagine imaginaţia joacă un rol mai important. Eu zic ca e o arătare cu tutu. Capul imi aduce aminte de Optimus Prime. But that’s just me :).

Am păstrat pentru sfârşit imaginea care mi s-a părut cea mai interesantă. Am auzit că ansamblul ochi-creier e antrenat să caute feţe (de aceea se tot găsesc icoane în buturugi, cartofi etc.). Eu văd o faţă de om, oarecum mirată/dezamăgită. Urechile cred ca le vede toată lumea, nasul cu nările la fel, partea mai întunecată e gura, cu colţurile în jos în concordanţă cu emoţiile menţionate mai jos, ochii şi sprâncenele de asemenea mi se par evidente.

De fapt mai am o imagine, peisajul din care am extras imaginile de mai sus văzut la ieşirea dintr-un eventual tunel.

După ce ne-am săturat de reflexii în apă am purces la drum. Imediat după baraj se intră cu adevărat în defileu. Din păcate soarele era încă jos de tot şi nu bătea în defileu aşa că era umbră, umezeală, frig şi un pic de ceaţă. Imediat la intrare se află şi Viaductul Cârligul Mic, cel mai lung din tot defileul (şoseaua înconjoară muntele pe deasupra apei). După acest viaduct peisajul devine cam anost. La ora respectivă nu prea era trafic aşa că am trecut de tot defileul până în ora 9.30 şi am trecut la partea a doua a planului şi anume cotit la stânga în Tălmaciu spre Cisnădie, prin Sadu. De ce? Răspunsul în episodul următor.

Procrastinare

E interesant cum limba engleză are atâtea cuvinte specializate pentru a descrie petrecerea timpului aiurea, să zicem. Procrastination, dawdling, lollygagging, idleing, lackadaisically şi tot aşa. Noi nu avem în română decât nişte sintagme.

Procrastinarea e cel mai apropiat tradus cu o amânare însă e cu totul altceva. E activitatea de a amâna activităţi considerate neplăcute prin alte activităţi nu neapărat necesare sau utile.

Mă uit cu anxietate la calendarul virtual pe următoarele două săptămâni şi nu-mi place ce văd. Totuşi, în week-end am fost pe acasă tocmai ca să amân nişte activităţi destul de neplăcute. Am avut timp şi de o ieşire scurtă în afara oraşului deşi a fost pe o vreme foarte tristă.

Acum sunt din nou în capitală, călare pe diverse treburi. Procrastinating no more, until next time. (faptul că scriu textul acesta nu se va considera a fi procrastinare, doar o pauza binemeritată :) ).

Palatul Parlamentului

Este a doua oară când vizitez edificiul, de data asta înarmat cu aparat foto. Clădirea este imensă şi împreună cu finisajele, unele de un gust îndoielnic, frizează grotescul. Este clar că e nevoie de o minte un pic bolnavă pentru a se realiza aşa ceva. Îmi amintesc când am văzut-o pentru prima oară, în clasa a 10-a. A fost de efect: eram într-un autocar care a traversat Piaţa Unirii astfel că pentru câteva secunde am văzut clădirea din lungul bulevardului Unirii. „In awe” descrie cel mai bine sentimentul. Chiar dacă au trecut câţiva ani, senzaţia e cam aceeaşi.

Behemoth-ul probabil nu va fi copiat niciodată pentru că este produsul unei situaţii anormale în care priorităţile sunt greşit înţelese. E un fel de piramidă, Luvru sau biserică Sf. Petru. Să nu fiu înţeles greşit, sunt cu adevărat impresionat de arătare însă înţeleg sacrificiile care au fost făcute, mai ales cele materiale. Cam toate popoarele serioase au făcut ceva de genul acesta la un moment dat în istorie, la care să se aplice conceptul „form over function”. Nu vreau să alunec în discuţia dacă suntem un popor serios sau doar wannabes (ce înseamnă un popor serios?), cert este că avem un monument de talie mondială.

Odată începută vizita, ghidul bolboroseşte nişte date tehnice greu şi inutil de reţinut. Câteva totuşi se lipesc. Cum ar fi faptul că în clădire sunt undeva aproape de 500 de candelabre, toate din cristal de Mediaş. Milionul de metri cubi de marmură e şi el impresionant. În general marmură albă, dar şi sortimente mai exotice cum ar fi cea roz. Toată din producţia proprie, Ruşchiţa.

Atenţia mi-a rămas totuşi la candelabre.

Sunt multe la fel dar sunt şi unicate. Un exemplu ar fi candelabrul de 2,5 tone din sala Brătianu (parcă, nu pot fi complet sigur, n-am reţinut numele sălilor).

Acelaşi candelabru, stins.

Masa din această sală este circulară.

Revenind la candelabre, ansamblul din faţa sălii imi aduce aminte de Independence Day.

Din păcate (ca de obicei) nu am putut vizita sala Unirea şi nici nu am văzut cel mai mare candelabru, cel de 5 tone.

Încă nişte candelabre...

La etajul următor, în faţa Sălii Drepturilor Omului, din nou un candelabru unicat.

Sala Drepturilor Omului (parcă fostă Cuza) e cea mai înaltă şi are 1200 de locuri. Tavanul nu e deloc comun.

Scările care urcă la etaj.

Perdelele din imagine au 250 de kilograme fiecare. Că tot veni vorba de textile, mare parte din covoare au fost ţesute la faţa locului cu maşini aduse special şi asamblate aici. Cum ziceam, clădirea e un recital de megalomanie. Clanţele de la uşi sunt elementele care mi s-au părut cele mai kitsch-oase.

Un tur obişnuit se termină aici. Chiar dacă nu am văzut sala Unirea, Fortuna s-a revanşat şi am ajuns la etajul 7, nivel de obicei inaccesibil muritorilor de rând. E ultimul nivel accesibil muritorilor de rang înalt după care încep nivele zeilor. Nimeni nu ştie câte sunt exact... Glumesc! Mai sunt 3 nivele parcă, vârful piramidei.

Champs-Elysees-ul văzut de la etajul 7.

Ca ultimă chestie, de la etajul 7 am coborât vreo două etajepe scări căutând o ieşire pe balcon. N-am găsit, însă scările pe care am coborât sunt o privelişte interesantă. Sunt în spirală şi străbat aproape toate nivelurile clădirii. Etajul 7 nu înseamnă nivelul a 7-lea...sunt mai multe partere si subsoluri. În imaginea de mai jos se pot observa 15 spirale. Senzaţia pe care mi-o dă scara e una de nesiguranţă acută care duce la lichefierea instantanee a genunchilor şi balustrada care nu îmi ajunge decât până undeva mult mai jos de şold nu ajută la solidificare.

Rămâne pe data viitoare o vizită în sala Unirea şi o ieşire pe balcon.

Curge culoarea

Mi-am dorit să ajung anul acesta la munte să văd culorile toamnei. N-am avut noroc de vreme bună atunci când aş fi avut timp aşa că m-am mulţumit cu ieşire pe lângă Galaţi, pe la Gârboavele, duminică după-amiază. Pentru cine nu ştie, Gârboavele este un petec de pădure de stejar (cam pitic) foarte aproape de Galaţi care găzduieşte grădina zoologică, un complex de agrement (parca numai unul e funcţional), o tabară care pare abandonată şi, mai nou, un fel de sanatoriu în faza de proiect din câte imi dau seama. Drumul prin pădure e plăcut chiar dacă este cam îngust.

Pentru că este un loc popular de agrement, s-au instalat mese şi bănci pentru picnic dar totodată s-au săpat şi şanţuri la intrarea pe cărările de pădure care să curme avântul celor care intrau cu maşina în pădure.

Drumul face o buclă prin pădure şi se întoarce la intrare urmărind liziera.

Cum spuneam şi mai sus vremea a fost neplăcută şi toamna cam înaintată.

Întoarcerea la Galaţi am făcut-o prin Scânteieşti unde am şi oprit un pic pentru a urca un deal. Pe drum este un pâlc de plopi care începuseră să-şi piardă frunza dând impresia, de la depărtare, că se scurge culoarea din ei şi colorează solul.

Aştept cu interes o sesiune de munte adevărată...chiar dacă nu vor mai fi culori de toamnă.

Spre Giurgiuleşti

Galaţiul e localitate de frontieră, frontieră care se află la caţiva kilometri spre est. Locurile îmi sunt cunoscute pentru că le-am bătut destul cu bicicleta prin liceu. Drumul e refăcut şi peisajul e schimbat (au dispărut copacii de pe marginea drumului, podul peste canal mi-l amintesc cu balustradă de beton, a dispărut şi porţiunea cu piatră cubică de după pod pe care o uram din cauza combinaţiei cu bicicleta). Ce a rămas la fel este trenul care trece aproape zilnic pe aici - o arătare rusească, veche.

E la fel de încet ca întotdeauna.

Canalul de irigaţii e şi el la locul lui şi pentru că e sâmbătă e asaltat de pescari, în ciuda vremii închise.

Locul e chiar animat faţă de alte dăţi. Vaci, pescăruşi, tractoare...nu e prea linişte.

Azi se schimbă ora şi asta înseamnă că de mâine se întunecă de pe la cinci şi jumătate...ce urăsc eu mai mult la anotimpul asta...sper măcar că mâine apuc să văd un pic soarele. Nu e nimic care să mă facă să cred că va fi aşa, doar sper...

Expomil 2007

Acum 5 ani am fost prima oară la Expomil şi am rămas plăcut impresionat. Anul acesta am fost din nou şi în mod curios nu pare foarte diferit. Adică pare chiar prea asemănător. Afară sunt câteva tancuri, blindate şi un elicopter Eurocopter 135 de la Bundespolizei. Înăuntru standurile de muniţie arată cam la fel, cartuşe trase înşirate prin vitrine.

Sunt şi firme mari care se ocupă de chestii mai serioase (prin serios înţeleg ceva care poate să „dărâme” un vapor). Mai o torpilă, mai un Exocet... Standul Glock e la fel ca acum 5 ani. Toată lumea se buluceşte pentru că poţi să mânuieşti pistoalele. Când spun că standul e la fel ca acum 5 ani nu glumesc, au până şi aceleaşi postere de acum 5 ani. Mai este un stand unde se pot mânui nişte arme israeliene unde au şi arma aia (nu pot să o numesc altfel) care „trage după colţ”. De fapt e un fel de mâner mai sofisticat pentru un pistol, în fine, cei interesaţi se pot documenta mai departe. La standul Beretta totul e strict, nu se atinge nimic. Armele sunt mai elegante, mai ales cele de vânătoare.

Din pacate pentru ei pe laterala standului imprimaseră mare cât casa „Beretta – Since from 1526”. Eu înţeleg că sunt italieni dar totuşi... În fine, nu durează mult toată vizita. La Expomil vreau să zic, pentru că mai sunt încă cel puţin 4 expoziţii separate la Romexpo. Expodrink (drink-uri şi utilaje de făcut drink-uri – plictisitor), ceva cu turism al cărui nume nu merită să-l reţin (destul de mare însă cam aglomerat), ceva cu echipament sportiv (mic şi neinteresant) şi un soi de eveniment sportiv să zicem, din acela cu rostogolit cauciucuri de combină, tras camioane etc. gen „World’s Strongest Man”. N-o fi fost Pudzianowski pe acolo însă băieţii aveau spor. Fiind ceva inedit mai toată lumea căsca gura.

Chestia deranjantă a fost că evenimentul avea loc într-un cort în faţa pavilionului şi pe lângă faptul că erau câteva sute de oameni, nici nu opreau motorul la camion între ture (avea nevoie de servofrână?) ceea ce făcea ca oxigenul să devină uşor minoritar. Am plecat de acolo destul de repede deşi restul poporului nu părea deranjat de mirosul de eşapament.

Per total ansamblul de expoziţii a fost cam slăbuţ dar merită două ore, mai ales că am impresia că Expomil e o dată la 2 ani.