Peştera Ialomiţei

Parte din excursia de sâmbăta trecută – cum spuneam, am ajuns şi la Peştera Ialomiţei şi de data asta eram hotărât să ajung până la capăt.

Schitul construit la intrarea în peşteră.

În spatele construcţiei din imagine este şi o mică bisericuţă.

La intrare se plăteşte taxa de vizitare (10 lei) şi se înaintează în peşteră. La început peştera e chiar largă însă are o formă de pâlnie. După câteva zeci de metri se strâmtează şi tavanul se apropie şi el de podea. Aici se trece printr-una din porţiunile cele mai joase.

Cei cărora le plăcea mersul piticului la ora de sport vor aprecia cu siguranţă această porţiune.

După această bucată urmează o cameră ceva mai mare (Decebal) după care se începe urcarea. Cumva, nu ştiu exact cum, au fost aduşi buşteni şi s-au construit scări de lemn.

După această bucată se ajunge la „Lacuri” – o încăpere unde se poate coborî la dreapta spre un curs de apă subteran. E interesantă acustica locului. Vocile oamenilor le poţi auzi în anumite puncte de la mare distanţă şi e greu de spus din ce direcţie vin. La Lacuri torentul vuieşte de aproape nu te poţi înţelege cu omul lângă tine însă nu auzi vuietul dacă eşti 3 metri după colţ. În punctul acesta ne-am întâlnit cu trei oameni mai echipaţi (măcar aveau frontale) care ne-au zis că mai e ceva de mers până la capăt. De la Lacuri se urcă iarăşi, odată printr-un loc foarte strâmt şi apoi prin sala cea mai mare – Grota Urşilor. Se ajunge într-un loc numit La Pod, se mai urcă puţin şi se ajunge în Galeria Apelor.

Aceasta e ultima bucată din partea vizitabilă a peşterii unde se merge orizontal pe podeţe de lemn. Numele e bine ales pentru că pe dedesubt curge apa şi uneori şi din tavan.

Punctul terminus se numeşte La Altar pentru că acolo e un mic altar cu o cruce şi nişte lumânări aprinse.

Peştera pare să continue şi după însă nu e vizitabilă de turişti de rând, neechipaţi. La întoarcere am mai apucat să fac o serie de poze – una în locul numit La Pod...

...şi alta la coborârea prin Grota Urşilor.

Tot la întoarcere m-am ţinut de prostii. La întâlnirea cu un grup care urca am scos telefonul din buzunar, l-am pus la ureche şi am îndrugat ceva elaborat dar care s-ar putea rezuma la ceva de genul „Da da, vorbim mai pe seară. Hai că nu pot vorbi acuma că alunec pe aicea.” Primul din grup era uşor perplex, şi-a scos telefonul şi s-a uitat la ecranul care în mod sigur zicea „Reţea din părţi”. Nu ştiu exact cum m-am abţinut să nu pufnesc în râs.

Ei şi am ajuns şi la ieşire după cam o oră de spelunking – aşa cum fusesem informaţi şi la intrare. ¾ oră dacă nu ne oprim pentru poze, 1 ora cu poze. Stalagmitele de gheaţă de la intrare...

...şi biserica.

Am impresia că trebuie să-ţi placă tare să fii ud ca să fii speolog. Nu era colţişor sau obiect în interiorul peşterii care să nu fie ud (inclusiv noi, vizitatorii). Bine, acuma ştiu că nu toate peşterile sunt aşa, dar asta e aşa. Ca şi amplasament, amenajare şi aspect Peştera Ialomiţei mi se pare mai interesantă ca Peştera Muierilor de exemplu. Păcat că e destul de uşor accesibilă pentru diverşi. Data trecută am văzut aici cizmuliţe albe. De data asta am întâlnit un grup de exploratori îndârjiţi care fuseseră probabil scoşi cu forţa din cubicle. Erau veniţi cu nişte Jeep Wrangler închiriate cu tot cu şofer – citez de pe site-ul comercial, declaraţia de deschidere „Dupa multi km parcursi in offroad, am ajuns la concluzia ca frumusetea muntelui vazuta din masina este de neegalat.” – parcă e făcută să leşine jumătate din Alpinet de nervi, nu alta. În fine, asta e. Mergeţi şi vedeţi că e frumos. Şi cu asta am încheiat.

Pentru că week-end-ul acesta am fost harnic, mai am o chestiune de povestit însă mai întâi va urma suportul teoretic. Pe curând.

Moroieni->Peştera

Sâmbătă dimineaţă, ignorând prognoza, am pornit spre munte. Iar. De data asta spre Bucegi, dar aşa, prin învăluire. Bucegii sunt munţi în toată regula dar asta nu înseamnă că nu sunt drumuri. Primul dintre ele urcă de la cabana Cuibu cu Dor până sus pe platou unde ajunge la o intersecţie. La dreapta urca până sus la Babele şi chiar mai departe la releul Coştila. Pe drumul asta m-am dat astă vară cu bicicleta, în sensul corect, adică în jos. La stânga drumul coboară pe lângă unitatea militară de pe Dichiu şi ajunge mai mult sau mai puţin la barajul Bolboci. Drumul acesta e cel mai scurt însă sunt nişte porţiuni cu bolovani destul de mari.

Totuşi pentru a ajunge acolo mai există o variantă ceva mai lungă dar mai civilizată. Drumul Moroieni – Peştera (DJ numaiştiucât) care porneşte mai preciş din Borat-land adică Glod. Drumul urcă destul de pronunţat pe un asfalt prost şi pe un teren care o ia la vale. Asfaltul durează vreo 2-3 kilometri până la Sanatoriul TBC Moroieni – un fel de hotel pe vârful dealului. După aceea drumul se transformă în forestier dar destul de lat şi civilizat (spărtură de piatră aruncată peste, ţevi pentru drenarea apelor). Drumul continuă să urce şi merge pe creasta dealului.

În paralel cu acest drum mai este unul în vale, cel de acces la cariera Lespezi şi la taberele Căprioara, Cerbul şi Vânătorul. La un moment dat există şi un racord cu acest drum însă are şi o barieră. Tot urcând se ajunge la cam la acelaşi nivel cu Cariera Lespezi care poate fi admirată de la un fel de balcon natural (cu o râpă de vreo 50 de metri sub). La momentul în care noi am oprit să observăm cariera, vremea era încă ok, deşi ne luasem deja o rafală de ploaie până în Moroieni. Dar cum ziceam, cariera...

Capătul benzii transportoare care vine tocmai de la Moroieni.

Utilajele din carieră, ca nişte jucării.

Undeva jos în stânga se vede intrarea în tunelul Brătei, prin care trece drumul spre carieră şi spre cantonul Brătei la care am fost anul trecut prin septembrie.

Ne-am întors la maşină şi am continuat distracţia.

Din punctul respectiv şi până la cabana Zănoaga sunt 3.7 kilometri în linie dreaptă însă drumul urmăreşte curba de nivel şi o urmăreşte bine de tot. 11 kilometri mai târziu eram în faţă la cabană, după ce am trecut şi printr-o zonă cu noroi destul de crâncen. Ei şi la cabană ploaia care începuse mai devreme s-a transformat în ninsoare. De la cabana Zănoaga mai e puţin până la barajul Bolboci, unde se află şi cabana cu acelaşi nume.

Barajul Bolboci este barajul de la cea mai mare altitudine din ţară, 1438 de metri. A fost terminat în 1988 şi are rolul de a forma o acumulare de apă pentru nevoile municipiului Târgovişte (nu are hidrocentrală ataşată). Nu e un baraj prea spectaculos, e făcut din anrocamente căptuşite cu beton şi are o înălţime de 55 de metri. Noi l-am găsit acoperit parţial cu zăpadă iar lacul îngheţat puşcă (nu chiar tun). Am uitat că primăvara vine mult mai târziu la munte. În fine, a şi fost o iarnă grea, dovadă stau munţii de zăpadă care încă flanchează drumul acolo – pe alocuri se circulă doar pe un sens. La Bolboci se poate vedea şi instrumentul care face posibilă circulaţia pe acolo chiar şi iarna. Când l-am găsit noi, era ocupat – mânca un Golf vechi aşa că i-am făcut doar o poză.

După o mică pauză...

...am continuat pe drumul care urmează conturul lacului – adică ocoliri aiurea pe curba de nivel. La coada lacului se trece prin Cheile Tătarului şi se continuăm mai departe spre Cabana Padina. Aici (şi când zic aici mă refer la valea destul de lată din spatele abruptului Bucegilor), deşi suntem la vreo 30 de kilometri de civilizaţie, e forfotă mare – două cabane, un fel de pensiune-motel, o altă pensiune mai mică, un hotel în toată regula, o mânăstire mare, un post de jandarmerie montana plus o telecabină. Şi tot aici sunt şi nişte noroaie serioase care te fac să te gândeşti de două ori înainte să treci. Sincer nu ştiu cum au trecut Loganurile şi celelalte maşini care mai erau în zonă, însă au trecut. Noi am mers până unde se putea merge adică până la postul de jandarmi de lângă telecabină. Până am ajuns noi acolo ninsoarea se înteţise serios.

De acolo ne-am întors spre Peştera Ialomiţei ca să termin, cel puţin eu, ce am început acum doi ani.

Cum ninsoarea nu înceta...

...eu sincer mă gândeam să nu avem probleme cu ajunsul la civilizatie. La întoarcerea din peşteră ninsoarea încetase aşa că am purces fără griji spre casă pe acelaşi lung drum (să tot fie vreo 35 de kilometri până la DN). Ca şi excursie a fost fain – mai ales că nu prea era lume. Ideea e că nu prea merită efortul. Sunt cam mulţi kilometri de drum prost şi la capătul lor vei găsi numai sălbăticie nu. Am auzit poveşti despre ce e aici vara şi nu mi-au plăcut deloc.

Data viitoare despre plimbarea prin măruntaiele munţilor, evident.

Mânăstiring

Cam dintotdeauna am auzit de la oameni de mers la mânăstiri în Nordul Moldovei. Am auzit de ele şi la şcoală – Putna, Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţul cu albastrul lui faimos etc. Impresia generală era că toată lumea a fost acolo mai puţin eu.

De Paşte am profitat de ospitalitatea MD-ească şi am dat curs invitaţiei în Bucovina. Am ajuns acolo duminică seara după orele 10 după un drum lung cu popasuri şi ocolişuri dar până la urmă frumos. Planul era ca ziua de luni să o folosim pentru o excursie pe la câteva mânăstiri iar marţi să ne retragem spre Bucureşti, fiecare pe câte roţi avea.

Aşadar luni dimineaţă pe la orele 11 încălecam pe cai şi purcedeam la drum. Moşia MD-ească fiind un pic la nord de Suceava, am continuat în aceeaşi direcţie până în Rădăuţi unde am făcut stânga spre Suceviţa. În satul de dinainte am oprit intempestiv la o cafea naşpa într-o benzinărie fantomă şi ne-am abătut de la drum vreo 2 km pentru a ne prosti cu indicatoarele de intrare într-un sat. Până la urmă am revenit la drumul bun şi am găsit parcarea de la Suceviţa unde ne-am reunit cu jumatea grupului care nu înţelegea de ce rămăsesem în urmă şi mai ales de ce ar fi amuzant.

Cum ziceam, oprisem la Suceviţa. 3 ron intrarea, 6 ron taxa foto dar fiindcă era sărbătoare astea au fost din partea casei. Drept să spun, mânăstirea nu seamănă cu ce am văzut până acum. Zidurile incintei sunt foarte masive şi înalte iar biserica mânăstirii este pictată în culori vii la exterior. În plus, spaţiul dintre ziduri şi biserică, care de altfel e foarte vast, nu e ocupat de mai nimic şi nici măcar plante prea înalte (tufişuri sau flori cum am văzut în alte părţi).

Picturile de pe pereţi sunt interesante mai ales că au rezistat, după părerea mea, destul de bine pentru nişte lucrări expuse la exterior.

Maşina preasfinţitului, cred.

Următoarea mânăstire de vizitat era Moldoviţa undeva peste munte. Drumul urcă frumos până în Pasul Ciumârna 1100m unde se poate opri pentru o panoramă. Se vede şi Rarăul la 30 de kilometri mai la Sud.

Locul este mai cunoscut şi sub numele de Palma pentru că acolo este ridicat un monument în forma unei palme uriaşe – monument în cinstea finalizării drumului în 1962. Noi ne-am făcut câteva poze de grup...

...şi am plecat mai departe, la Moldoviţa. Acolo configuraţia e asemănătoare (ziduri mari, pereţi pictaţi) însă e mai intim, incinta nu e nici pe departe la fel de mare.

Eh şi aici la Moldoviţa am observat un efectele unui obicei foarte prost şi aparent foarte vechi. Picturile de pe pereţii exteriori sunt „împodobiţi” cu inscripţii de tipul Prenume, [Nume], An. Cel mai recent pe care l-am văzut era din 2004 însă majoritatea sunt mult mai vechi. Şi când zic mult, mă refer la ani de la începutul secolului trecut şi chiar din secolul de dinainte. Ani de genul 1941…

…1919

…1890

…sau chiar agitatul an 1848.

Stau aşa şi mă întreb ce soi de fiinţă ar face chestia asta? De câtă mârlănie şi nesimţire e nevoie ca să faci aşa ceva? Cei de dinainte să zicem că au o scuză, atât îi ducea capul la 1848. Mâncau de sub unghii, stăteau la lumină de seu de oaie şi zgâriau pereţii pictaţi de alţii. Însă acum în mileniul nou ce motiv ar putea exista?

Gesturile de tipul acesta descalifică din start persoana (mult spus) care le face. Am văzut peste tot pe unde am fost manifestări ale acestui tip de indivizi, dornici să-şi lase amprenta într-un loc cât mai important. Dacă ar putea, ar scrie Viorel 2010 şi pe fruntea papei. Prostia nu e numai la noi, ar putea la fel de bine să scrie Gianni 2010.

Ca să închei, o mică povestioară. Anul trecut prin vară când treceam pe la Siriu m-am oprit pentru câteva poze la baraj şi acolo am văzut cum ia naştere mârlănia sau mai curând cum se învaţă. Un cuplu pe la vreo 35 de ani erau şi ei opriţi cu progenitura la baraj, cu un Cielo de Buzău. Şi capul de familie - mare om, mare caracter – avea cu el un spray cu vopsea neagră desigur ţinut în maşină pentru urgenţe. Nu se ştie niciodată când opreşti undeva şi trebuie să-ţi laşi numele pe o piatră. Şi dobitocul evident că s-a apucat să scrie pe unul dintre bolovanii de pe margine numele lor, lăsându-l pe cel mic să-şi execute inscripţionarea numelui pentru că până la urmă copilul trebuie să înveţe cum se face. Tatăl lui nu o să fie mereu lângă el să-i arate cum se face. Pentru finalizarea operei s-a adăugat simbolul RO (ideea micuţului pui de dobitoc vandal, să nu cumva să existe confuzii, să fie vorba de Viorel şi Gina Øvergård din Oslo veniţi în vacanţă în România) şi evident data 21-06-2009, pentru posteritate.

Îmi vine în minte scena din “Cel mai iubit dintre pământeni” în care Ştefan Iordache (cu talpa pantofului pe mâinile lui Dorel Vişan care abia se ţine să nu cadă de la x metri înălţime) îi zice:
"Bălosule , o să mori! Ai ceva de lăsat posterităţii ?

Răspunsul lui Vişan:
"Te bag în p$%&a mă-tii!!!"

Depăşind momentul, am continuat şi noi cu excursia. Deşi eu nu-l aveam pe ghid în maşină am preluat unilateral frâiele convoiului şi l-am condus pe un drum greşit (evident) însă frumos. Să ne înţelegem, greşit în sensul de mai lung, nu în direcţia opusă. Am trecut prin Pasul Curmătura Boului 1040m şi undeva deasupra satului Sadova am oprit la o belvedere pentru a prădui portbagajele de ce adusesem de pe acasă fiecare dintre noi. În Sadova am ieşit la drumul mare pe care am început să ne întoarcem înapoi spre Suceava. Totuşi mai aveam o oprire şi anume la Voroneţ. L-am găsit cam greu (pe sensul nostru nu era indicator) şi parcarea era cam plină. Aici nu am mai scăpat de taxă dar am zis că merită pentru albastru. Albastrul de Voroneţ desigur. Fusesem avertizat dinainte că e doar un albastru şi ăla cam şters de trecerea timpului dar trebuia să-l văd. Aşadar, iată Albastrul de Voroneţ.

La Voroneţ zidurile nu sunt la fel de mari ca la celelalte însă picturile mi se par mai elaborate. Peretele sudic e cel care păstrează albastrul...

...cel nordic e aproape şters. Cel estic nu-mi dau seama daca s-a şters (să fi fost pictaţi sfinţii cu o vopsea inferioară celei folosite la chenar?) sau dacă nu a fost finalizată niciodată.

Peretele vestic e cel mai interesant – pe toată întinderea sa este o singură scenă foarte elaborată – Judecata de Apoi.

Câteva detalii...

De la Voroneţ ne-am îndreptat înapoi spre punctul de plecare, desigur nu pe drumul principal ci pe unul lăturalnic pe la Cacica şi prin Pârteşti. Pe drum prognoza meteo a început să se adeverească în sensul că a început ploaia. Având aceasta în vedere am schimbat planul original care rezervase ziua de marţi pentru întoarcerea în Bucureşti pe drumuri ocolitoare şi am hotărât să ne întoarcem seara/noaptea la Bucureşti pe varianta cea mai scurtă – E85 – ceea ce am şi făcut până la urmă.

Fu fain, Bucovina e într-adevăr frumoasă. Am stat însă mult prea puţin timp acolo pentru a o cunoaşte aşa că va fi nevoie de vizite ulterioare.

Cu mulţumiri lui MD pentru ospitalitate şi pentru că a făcut pe ghidul pentru noi, Adrianei pentru Nikonul de care am abuzat ocazional şi grupului în general că a aşteptat după mine.

De primăvară

Am cam lipsit de pe aici, din lipsă de lucruri de povestit. Vremea şi-a cam bătut joc în ultima vreme amăgind în timpul săptămânii cu soare şi recompensând la sfârşitul ei cu ploaie.

Totuşi de Paşte a fost vreme frumoasă, mare păcat că nu a ţinut încă două zile. Aşadar, pe scurt, ce am făcut de Paşte:

-Mi-am riscat pielea pentru poze cu floricele - cu dedicaţie pentru Aura, că îi plac tare (bestiile de albine erau cu zecile şi păreau înfometate, ce-i drept de nectar sau polen, sau ce caută ele pe acolo prin flori).

-Am făcut grătar – nu eu personal, eu doar am fotografiat procesul de fabricaţie şi m-am bucurat de produsul finit.

-Am făcut un roadtrip acolo unde se agaţă harta în cui...

...şi unde am văzut monumente din patrimoniul universal...

...şi am umblat aiurea pe drumuri lăturalnice.

Ajunge pentru azi - când oi apuca, oi povesti despre roadtrip-ul Bucovinean powered by MD - căruia îi mulţumesc de pe acuma pentru ospitalitate.