12 May 2010

Pantofăreală la Moeciu

Ce poţi face de 1 mai? Desigur, poţi merge la mare, tu şi jumătate de Bucureşti. Cealaltă jumătate se distribuie ceva mai uniform (din care un sfert pe Valea Prahovei).

Pentru că aveam glanda comodităţii scrântită de la ieşirea în Piatra Craiului (ha ha ha, glumesc, să mă luaţi şi altă dată) am decis că o excursie de o zi şi jumătate la Sărbătoarea Liliacului i-ar fi fost fatală (nu neapărat distanţa m-a făcut precaut cât perspectiva dormitului iar la sac). Aşa că am lăsat oamenii să meargă la mirosit de liliac (am auzit că a fost fain – poze ceva?) şi eu am dat curs invitaţiei la conacul de la Moeciu – un fel de sanatoriu cu grătar, leagăn şi, mai nou, kürtős kalács din ăla bun, cum era la Sântionlunca mai demult – acum parcă-s făcuţi în bătaie de joc, de două ori mi-am luat ţeapă din locuri diferite.

Dar divaghez. Prietenii m-au invitat la Moeciu la un 1 mai relaxant. Şi pentru că totuşi nu se poate sta degeaba toată ziua, am ieşit şi la o mică plimbare pe dealurile din jur cu încălţări de oraş. Prima oară ne-am încercat norocul cu drumul forestier care duce la Complexul Cheile Grădiştei – Fundata însă am renunţat repede din cauza prafului ridicat de maşini.



Aşa că am urcat mai mult sau mai puţin pieptiş pe dealul opus unde mişunau o grămadă de alţi oameni. Am auzit o legendă cum că în zona Moeciu-Bran ţăranii sunt nevoiţi să priponească dovlecii să nu o ia la vale. Pare plauzibil, ce pot să zic. Complexul Cheile Grădiştei văzut de sus.

În urcare se trece pe lângă un şopron părăsit care are desenat pe el un grafitti semn că până aici pot ajunge şi creaturile rahitice care de obicei vandalizează numai prin oraş. Cheile Grădiştei fiind locaţie şi pentru team building-uri, cine ştie ce minion de cubicle cu aspiraţii de rebel a trecut pe acolo.

Cărarea urcă pe traseul Eco Maratonului Moeciu care se desfăşura în aceeaşi zi dar care era pe sfârşite.

La un moment dat cărarea se împiedică într-un semn de interzis care poate fi totuşi ocolit prin stânga. Oricum asta era şi direcţia noastră.

Aici ajunsesem aproape de vârful dealului şi începea să se arate şi un oarecare peisaj.


Aşadar ne-am pus toţi pe pozat făcând schimb de obiective şi aparate între noi (mersi!).


După un pic de leneveală pe pajişte am continuat până pe culmea dealului unde peisajul nu e mult diferit însă se deschide şi în partea opusă. Dacă până atunci vedeam doar Piatra Craiului, de pe culme puteam vedea şi Bucegii.

Le-am făcut poze de la umbra celor doi mesteceni...


...şi apoi ne-am reîndreptat atenţia spre Piatra Craiului.


Am continuat pe culme, pe drumul de căruţă.

Am dat şi de nişte exemplare de faună...

...şi de doi cai, unul curios şi timid...

...şi celalalt doar curios – a venit la noi să fie mângâiat.

Drumul urmăreşte culmea şi începe să coboare, trece prin locuri pe unde am mai fost acum un an dar iarna. În mod normal probabil drumul continuă până în sat...

...însă noi am scurtat până la conac printr-o fâneaţă destul de abruptă.

A fost o plimbare faină însă am neglijat complet soarele aşa că ne-am trezit toţi cu prima arsură de soare pe anul acesta. Va urma partea a doua, cu plimbare pe la Şirnea, Fundata etc.

11 May 2010

Am evadat

Aşadar, am fost la Prima Evadare. Fu fain, cu noroi cu tot. Cu norocul începătorului am reuşit să termin. Pentru poze mergeţi cu încredere pe site-ul mamă, au pus deja acolo linkuri către imagini. Pentru rezultate, mergeţi tot acolo. Au fost în total cam 500 de abandonuri şi 600 şi un pic de oameni au trecut linia de sosire în timpul regulamentar de 5 ore.

Duminică de dimineaţa am pornit spre Academia de Poliţie pe o vreme întunecată dar încă uscată. Înainte de asta predasem cheile de la maşină asistentei pentru a avea o şansă să mă întorc acasă după distracţie. După 7 kilometri de pedalat pe asfalt am ajuns acolo, era ora 9.20. Trebuie să zic că nu am văzut în viaţa mea atâtea biciclete la un loc (şi nici nu o să mai vad prea curând am senzaţia) – au fost peste 1200 de participanţi la start. Toate felurile, chiar şi unele de trial. Lume multă, maşini care nu-şi găseau locul, zarvă multă. Erau şi multe grupuri ceea ce mă făcea să mă simt un pic stingher însă până la urmă i-am găsit pe colegii împreună cu care trebuia să iau startul (şi pe care nu i-am mai văzut după). Am stat undeva la mijlocul coloanei, la statuie.

Ce am observat cât am stat – un aparent haos tipic pentru astfel de adunări, fiecare circulă încotro îl apucă şi nu ascultă de nimeni (announcerul a cerut cred că de vreo 11 ori să se elibereze porţiunea dintre statuie şi corturi). Altă observaţie, mulţi ar fi venit fără cască dacă ar fi fost după ei – Decathlon a avut vânzări bune în perioada asta pentru că o bună parte din participanţi aveau modelul basic – cel gri deschis, fantastic de urât. Aicea e o discuţie paralelă, nu înţeleg de ce lumea nu poartă în oraş cască. Sunt trotuarele făcute din aluat şi nu ştiu eu? Multă lume întreba pe forumuri de unde poate să împurmute o cască pentru concurs, că e obligatorie. Eu dacă am airbag la maşină nu înseamnă că ies pe stradă să fac accident. La fel, dacă îmi iau cască nu înseamnă că plănuiesc să sar în cap. Ca să nu mai zic că era clar că o să se şi cadă, fiind totuşi un concurs unde lumea se mai şi grăbeşte. În fine.

Startul a fost punctual. Ne-am pus în mişcare încet şi am început să depăşesc pentru că am văzut că se poate. Nu a durat mult pentru că am intrat în pădure unde drumul s-a îngustat mult şi au apărut buşteni şi băltoace. Acolo au fost primele ambuteiaje, cu oameni oprindu-se speriaţi de noroi (personal am glazurat pe cineva care încerca să treacă pe margine, îmi pare rău dar ştiam că nu e şansă să ne întoarcem curaţi acasă) şi cu multe strigăte „Frână!!!”. Până la urmă plutonul s-a mai rărit, din spate mai auzeam zgomot de căzătură şi astfel se mai bloca drumul. După pădurea Băneasa traseul a ieşit la centură în dreptul Phillip Morris. Acolo s-a trecut linia de tren (era cineva de la căile ferate care supraveghea, dacă nu ma înşel) şi se pusese o placă de lemn pentru a uşura trecerea parapetului de beton. Unii dintre organizatori ajutau la coborât bicicletele pe carosabil şi am profitat de asta. Poliţia oprise traficul aşa că am trecut în siguranţă centura şi am continuat pe un drum abia vizibil prin iarbă. Ei şi acolo a început distracţia...

Ploua, nu foarte tare, însă de ajuns cât să ude iarba. Şi aluneca ca naiba, când faţa, când spatele, când amândouă. Trebuia să ai mereu piciorul pregătit să te sprijini şi dacă prindeai un şleau era gata. Au căzut pe lângă mine de câteva ori oameni dar nu grav, mai mult o tăvăleală. Am trecut de o stână şi pământul a început să arate din ce în ce mai prost. Când am ajuns la gardul aeroportului Otopeni, căzăturile s-au înteţit. Tocmai ce cugetam eu în sinea mea cum sunt eu înconjurat de ageamii în ale biciclitului când roata faţă a prins şleaul şi până să îmi dau seama ce se întâmplă, eu şi bicicleta aveam traiectorii şi viteze diferite. Fiind unul dintre cei ciudaţi cu protecţii la coate şi genunchi, n-am păţit nimic deşi am pus prima data genunchiul jos. M-am întors la bicicletă care stătea într-o poziţie sinistră de mi-a luat cam un minut să-mi dau seama cum să aduc ghidonul la poziţia normală. Victima colaterală a fost frâna faţă care a fost mai deşteaptă şi a cedat, deşi nu complet. Ceva mai târziu am desfăcut-o eu cu mâna mea din motive de noroi.

După căzătură am continuat ceva mai atent şi după câteva curbe am ajuns la o mare de oameni care stăteau pe loc. În 5 metri aveam să aflu şi eu de ce. Cei care trecuseră înainte (mulţi tare aveam să aflu) scurmaseră pământul de parcă era arat. Împreună cu ploaia în cantitate numai bună (dacă ar fi plouat mai tare ar fi fost ok după părerea mea), pământul căpătase o proprietate foarte interesantă – devenise foarte aderent (consistenţa unui aluat tare, ceva gen plastilină sau clisă) şi se prindea de cauciucuri, urca până întâlnea un obstacol (fie V-brake-ul, fie cadrul în sine) se prindea acolo şi bloca roata. Eu fiind inocent în ale noroaielor nu prea înţelegeam ce se întâmplă şi nu-mi venea să cred că se poate bloca roata de la noroi. Am lăsat ruşinea la o parte şi am început să scot nămolul cu degetele dar se punea mereu la loc după 2-3 metri. Singura soluţie era mersul pe lângă bicicletă cu ea rulând pe iarbă. Nu am insistat să încerc să merg pe iarbă pentru că aş fi derapat. Cei cu cauciucuri mai groase (peste 2.3) aveau şi mai mult de furcă - pe anumite porţiuni eu am putut să merg pe bicicletă în timp ce alţii cu cauciucuri fix cum voiam eu să-mi iau vineri înainte de concurs scobeau cu băţul la roată.

They see me rollin' - They hatin'.

Mulţi au încercat să meargă în continuare însă au păţit următorul lucru: pământul nu era numai pământ, mai erau şi pietre cam cât oul de prepeliţă sau mai mici. Acestea se luau odată cu noroiul şi cu puţin ghinion ajungeau pe derailleur-ul spate pe care îl blocau instant toată forţa din pedale transmiţându-se în acesta. Urmarea era ruperea derailleur-ului de pe cadru. Am înţeles că vreo 30 de oameni şi-au stricat aşa bicicletele. Eu cu ochii mei am văzut vreo 3 la care atârna derailleur-ul de lanţ. Calvarul a durat vreo 300 de metri până la asfalt unde toată lumea încerca să cureţe bicicleta. Drumul respectiv nu mai era drum după ce am trecut noi, ar fi fost bine ca organizatorii să aducă nişte instrumente de spălat carosabilul – sunt curios dacă poliţia le-a spus ceva.

În sfârşit, am continuat pe un drum de ţară ceva mai bun unde banda de mijloc cu iarbă era cea mai râvnită. Eu deja obosisem oarecum şi nu ajunsesem la primul punct de alimentare de la 24 de kilometri. M-am întrecut un pic cu o pereche de pantalonaşi portocalii, dar am pierdut întrecerea. La un moment dat era să cad pentru că eram ocupat cu un Hercules C-130 care tocmai decola de pe Otopeni. Eram concentrat nevoie mare. După o excursie printre tarlale care mi s-a părut interminabilă am ajuns din nou la asfalt şi în sfârşit la punctul de alimentare de la Palatul Ghica. M-am uitat la ceas, ora 12.10. Planurile mele optimiste ( de fapt se pare umoristice) erau să termin pe la 13. Mi-am dat seama că nu am cum. Am baut o apă şi am continuat.

În spatele palatului e o coborâre scurtă dar foarte abruptă unde s-a căzut mult, cică. Eu personal abia la jumătatea ei mi-am adus aminte că frâna faţă era dezactivată pentru a lăsa noroiul să circule. După ce am dat un viteaz scâncet am reuşit să mă opresc şi să mă dau la o parte pentru a lăsa cale liberă la căzut altora. Am înconjurat lacul (la coada lui unii s-au pierdut, am fluierat după ei, cred că până la urmă s-au prins) şi am început o porţiune cu suişuri şi coborâşuri în alte condiţii domoale dar acum pentru mine un calvar. După acest punct plutonul s-a rărit considerabil, am ajuns să am perioade destul de lungi în care pedalam singur fără să văd pe nimeni în faţă sau în spate câteva zeci sau sute de metri. Desigur nu ajungeam din urmă pe nimeni, doar pe cei care stăteau şi reparau pene pe margine, în rest mă depăşeau ca pe căruţă. Şi dă-i şi hai, am ajuns din nou la pădure. De data asta o pădure mult mai frumoasă decât Băneasa, cred că o rămăşiţă autentică din Codrii Vlăsiei cu arbori înalţi şi fără tufişuri. Din păcate asta înseamnă şi lemn bun de tăiat – am trecut în mai multe rânduri prin locuri din astea. Nu mă întrebaţi cum am reuşit să vad din peisaj pentru că majoritatea lucrurilor pe care mi le amintesc sunt roata mea faţă ocolind obstacole.

Mă uitam la kilometraj şi simţeam că mă lasă cheful. La un moment dat pădurea s-a făcut mai deasă şi mai vălurită însă am văzut semnul că mai e 1 km până la punctul de alimentare. De fapt au fost 2.5 kilometri pe ceas, n-am înţeles ce a fost în capul cui l-a pus acolo. Da ştiu, motivare, super treabă, am ajuns nervos nu motivat la punctul de alimentare. Înainte de a mă arunca la apă l-am întrebat pe cel de la checkpoint cam câţi au trecut înaintea mea. Acesta era al 7-lea sau al 8-lea checkpoint parcă (sper că nu m-au sărit la numărătoare la nici unul din cele de dinainte) şi conform estimărilor mele de mare cunoscător şi participant la evenimente din astea, eram undeva în primii 300. Răspunsul sec „vreo 600” mi-a tăiat orice chef. Iniţial nu mi-a venit să cred, dar după aceea, mult după aceea, mi-am dat seama că ei trecuseră probabil înainte să se facă mocirla respectivă la Otopeni.

Am luat nişte glucoză, multă apă (nu umplea fata paharele cât de repede le dadeam eu pe gât) şi am pornit din nou. Iar pădure, iar lipsă de energie, iar eram depăşit ca o căruţă – dar de data asta o căruţă cu o roată lipsă. Şi dă-i înainte cu un ochi la kilometraj şi cu altul la gropi, că drumul devenise mai aiurea. O plăcere pentru încheieturile mele care şi aşa nu-s foarte tolerante. Cu al treilea ochi, cel al minţii, încercam să suprapun peisajele cu ce văzusem din satelit (şi reuşeam) însă asta nu schimba faptul că voiam să se termine. Am mai schimbat vorbe cu un tip care mai facuse traseul şi mi-a zis că mai e până la calea ferată (#”¤%! ei de cale ferată, cum zicea şi el) şi cu un tip care avea crampe musculare o dată la 200 de metri dar oricum mergea mai repede decât mine fără crampe.

Până la urmă am ajuns şi la calea ferată – într-un luminiş unde e şi gara Snagov Plajă şi unde era şi ultimul checkpoint, 600 de metri înainte de final. Tot acolo sunt şi nişte hale cu inscripţia „Jeden das Seine” – foarte adevărat. Aici m-au mai depăşit doi iar cel de la checkpoint mă îndemna să mă grăbesc ca să prind timpul oficial – era deja ora 15, ora la care trebuia să se închidă concursul. I-am zis că nu mă târâi aşa de plăcere dar nu m-a crezut. Fata care scria numerele mi-a strigat „Bravo, hai că mai ai puţin” dar mai rău m-am enervat.

De acolo e doar asfalt şi o pantă modică. Cu vreo 300 de metri înainte de final am aruncat o privire în spate şi am văzut o siluetă care se apropia. Ştiu, vă gândiţi că a fost un moment din ăla din filme când eroul zice „Nu! Pot face asta, nu mă va întrece!”. Ei bine nu. „Du-te învârtindu-te!” i-am urat în gând. Aproape de finish am început să aud muzica, uralele şi vocea announcerului. Când am ieşit la lumină cu o ultimă sforţare am luat ceva viteză şi am trecut linia de sosire în uralele publicului care se entuziasma la fiecare număr anunţat.

Până la urmă se pare că m-am încadrat în timpul regulamentar, concursul s-a închis la vreo 5 minute după ce am sosit eu. Kilometrajul zicea 4 ore şi 29 de mers şi o medie de 12.8 – 56 de kilometri în total. Aveam să aflu dezamăgit că cel de la checkpoint nu minţise, chiar trecuseră mulţi rău înaintea mea. Primul sosise la 12 şi un pic, când organizatorii nici nu erau pregătiţi, staţia nu era pornită. Mi se pare incredibil, eu la 12 eram abia la primul punct de alimentare. Înaintea mea au ajuns copii, bătrâni, fete, probabil şi invalizi. Până şi tandemul (singurul din concurs, din câte ştiu, deşi prin poze am văzut două) a ajuns înaintea mea – ceea ce din nou mi se pare ieşit din comun. Erau nişte porţiuni care mi se păreau dificil de navigat singur pe bicicletă, d-apoi în tandem. LATER EDIT: Se pare ca unul dintre membrii echipajului de pe tandem este nevăzător. Ce pot să mai zic? Tot respectul pentru astfel de oameni.

Tot aşa aveam să aflu că au abandonat cam 300 de oameni (Later Edit: se pare ca au fost 500 de abandonuri) chiar acolo la noroi după 14 kilometri şi că unii ajunseseră la primul punct de alimentare la 14.30 dar fuseseră sfătuiţi să renunţe. Oricum aştept clasamentele oficiale (parcă văd că nu m-au înregistrat la vreun checkpoint, ca să mă enervez). Ah da, pantalonaşii portocalii au ajuns după mine, un fel de victorie meschină/misogină.

Pentru mine e prima tură pe distanţa asta (n-am trecut niciodată de 42 de kilometri) şi nu m-am bălăcit niciodată aşa în noroi. E drept că după prima baltă nu-ţi mai pasă şi devine oarecum fun. S-a pedalat frumos, de multele ori când am fost depăşit eram anunţat politicos „Dreapta” sau „Stânga” şi nu au fost probleme (în afară de un disperat care mai mult a urlat după ce s-a furişat până în fundul meu – după aceea am observat că aşa urla el la toată lumea). Cred că nu aş mai reface traseul în aceeleaşi condiţii. Oricum pe ultimii kilometri eram cu gândul la oamenii care fac asta ca hobby şi nu mă refer la ciclism ci la impins corpul spre limită. De ce ar fi aşa fun treaba asta? De ce să mă duc până la crampe musculare? A trecut vremea când omul o dădea parte în parte cu lighioanele (şi prin asta mă refer la faptul că fugea de ele cât putea de tare). Să avem "rezon", depăşim limite, dar nu cu înţepături la ficat şi cârcei la gambă. Nu pot să zic că am un răspuns deocamdată – tind să asociez asta cu masochismul chiar dacă e peiorativ.

Câteva imagini cu Furia Galbenă, imediat după final. Săraca, a trecut prin multe şi s-a comportat exemplar, nu pană, nu nimic. Sunt conştient că am avut noroc cu carul că nu am stricat şi eu ceva mai grav pentru că voinţă ar fi fost. La momentul de faţă e mai bine, a fost printr-o şedinţă de cosmetică la spălătoria din cartier. „Da’ ce-aţi făcut cu ea?”, „Îi facem şi interiorul?”




Întoarcerea a fost rapidă, pe DN1. Cu maşina, desigur, că abia mă ţineam pe picioare. Am văzut că mulţi s-au întors cu bicicletele pe DN1 şi i-a apucat ploaia puternică de pe la 7 şi mai erau şi mândri de asta. Bicicleta pe DN1 mai ales în porţiunea respectivă, duminică seara când toţi se întorc de la munte şi mai ales pe vremea respectivă mi se pare inconştienţă pură - ca să nu mai zic că bicicleta pe drum european e no-no. Plus că am văzut ciclişti adevăraţi din ăia care merg cu casca prinsă de rucsac pe DN1 pentru că concursul s-a încheiat şi casca nu mai e obligatorie.

Cu mulţumiri pentru poze asistentei, care de fapt a făcut mult mai mult decât poze. Mi-a adus maşina la finish ca să mă pot întoarce în mod decent acasă şi m-a şi aşteptat în ploaie mult peste timpul pe care îl covenisem când eu aveam vise de preamărire ciclistică.

30 April 2010

Prima evadare

LATER EDIT: Am evadat cu succes în ciuda noroiului. Rezultatele evadării sunt aici si nişte poze sunt aici. Au fost cam 500 de abandonuri.

Că tot veni vorba de două roţi, a sosit vremea să-mi măsor puterile biciclistice cu copii si seniori şi să fiu umilit de aceştia. Prima Evadare este ocazia perfectă pentru aşa ceva. Traseul are 55 de kilometri şi traversează rămăşiţe din Codrii Vlăsiei, sate şi nu în ultimul rând Şoseaua de Centură - sub oblăduirea Poliţiei Rutiere. Se porneşte de la Academia de Poliţie din Băneasa (acolo unde de vreo săptămână e o bicicletă albă) şi se termină la o bază de agrement de pe malul lacului Snagov. În linie dreaptă sunt 24 de kilometri însă traseul e destul de întortocheat.

În momentul de faţă sunt 600+ înscrişi (35 de lei taxa de înscriere). Veniţi cât mai mulţi, e ca o plimbare prin parc (un parc foarte mare şi noroios) dar veniţi numai dacă sunteţi începători în ale biciclitului, ca să am şi eu pe cine depăşi.

Altfel, s-auzim de bine. VIN DIN STÂNGAAAAAAA!!!

29 April 2010

Pisici şi chestii pe două roţi

Weekend-ul trecut a fost minunat în sensul că sâmbătă a fost soare în Bucureşti dar a plouat la munte iar duminică soare la munte şi ploaie în Bucureşti. Planul era să mergem sâmbătă la munte cu bicicletele pe un traseu super secret şi eventual duminică la SMAEB 2010. La munte n-am ajuns şi la SMAEB am ajuns pe ploaie. Excelent deci.

Aşadar duminică spre prânz ne-am înfiinţat la Romexpo. Pavilionul central era înconjurat de motociclete, dar nu expuse ci doar parcate – erau motocicliştii veniţi să vadă motociclete. Şi totuşi SMAEB-ul de anul acesta nu s-a mai ţinut în pavilionul central ci în cele normale cu aspect de hală. Scurtă scenetă la ghereta de bilete:
-Bună ziua, un bilet vă rog.
-Luaţi şi o revistă, mă îndeamnă fătuca.
Mă uit, într-adevăr pe tejghea erau rasfirate exemplare din ceea ce părea a fi o ediţie Top Gear cu motociclete (nu ştiu cum a permis aşa ceva Clarkson). Perspectiva de a mă procopsi cu ceva de cărat încă dinainte de a intra înauntru unde sigur alte pericole de acelaşi gen mă face să iau decizia că nu e cazul. Plus, Top Gear cu motociclete? Brrr.
-Trebuie neapărat?
-Nu, numai dacă doriţi.
-Bine, atunci nu iau că e cu motociclete. (Wa-ha-ha-ha)
Am lăsat-o pe fătucă cu un zâmbet dezgustat pe faţă - probabil gluma mea sublimă nu a sensibilizat audienţa – şi am intrat în coteţ, pardon - hambar, pardon - hală. Acolo erau expuse motociclete, scutere, accesorii şi ceva greaţă amestecată cu sictir. Erau şi vreo două chestii cu număr mai mare de roţi decât prevede regulamentul – o arătare de la KTM şi un Fiat 500 Abarth care chiar nu am idee ce căuta acolo.

Lumină bineînţeles tot ca în coteţ, cât să-mi taie mie cheful de poze dar şi de vizionat în general. Noroc că într-un pavilion alăturat era şi Expo Bike, două roţi nemotorizate. Pentru un pret modic puteai să vezi şi respectiva expoziţie cu vânzare. Era cât pe ce să mă întorc cu două cauciucuri de 2.4 dar m-am abţinut zicând că magazinul e aproape şi-mi iau oricând. Biciclete, biciclete dar cât să tot vedem biciclete? Ne-am întors la două roţi cu motor, am văzut standul poliţiei române, vreo două standuri cu articole gen armată (uniforme, cuţite, prostii) – n-am înţeles de ce s-ar asocia bine cu ideea de motociclism – şi am ieşit la aer. Şi pentru că tot primisem fluturaşul mai devreme, am zis să dăm o fugă şi pe la pavilionul numaiştiucât la Sofisticat, expoziţie de pisici – reale nu figurative. Acolo căldură mare şi o grămadă de pisici dormind în cuştile lor. Unii dintre expozanţi păreau veniţi de prin alte părţi – cred că am auzit rusă pe acolo. A, da, şi am văzut şi pisici de pază de mărimea unui maidanez mai pricăjit. Poate erau pui de râs, nu ştiu (erau de fapt exemplare din rasa Maine Coon).

Aaa, credeaţi că sunt şi poze de la SMAEB 2010 aici? Nu, am făcut „protestaţie” şi nu am poze de la acest eveniment. În schimb puteţi vedea poze aici dacă e neapărat necesar.

23 April 2010

Pe urmele canalului Dunăre-Bucureşti

Am povestit mai deunăzi despre Portul Bucureşti şi despre amenajările complexe ale râului Argeş. Aia era teoria, acum urmează practica. Înarmat cu informaţii, cu GPS dar mai ales cu copilot, într-o duminică de aprilie după-amiaza (cam târziu) am pornit o sesiune de arheologie urbană.

Am ieşit din Bucureşti pe poarta sudică şi imediat ce am trecut Sabarul am ajuns în comuna 1 Decembrie unde trebuia să părăsim drumul european. Google Maps a fost de ajutor şi am găsit din prima strada pe care dacă se merge drept se ajunge fix la Portul 1 Decembrie. Ce-i drept, se trece printr-o barieră ridicată, se iese din sat şi de pe asfalt şi se merge printre mormane de gunoi. Incredibil de mult gunoi. Grija mea cea mai mare era să nu-mi tai cauciucurile în ceva. Odată ajunşi la port, situaţia se îmbunătăţeşte pentru că se merge pe cheiul de beton. Se văd şinele de tren pe care trebuiau să circule vagoanele pentru descărcat vasele şi de asemenea chestiile alea de care se prind odgoanele pe mal (spre ruşinea mea de gălăţean, nu mai ştiu cum se cheamă).

Portul e năpădit de stuf dar cred că se poate curaţa relativ uşor. Cheiul este destul de înalt, probabil din cauza faptului că nivelul proiectat al apei nu a fost niciodată atins. Este şi ceva activitate în jur – o balastieră, nişte barăci, nişte pescari ocazionali (genul trist de pescar care pescuieşte de foame nu ca sport) şi o haită de câini cu manifestări agresive. Nu recomand o plimbare la picior în zonă decât poate în grup mai mare.

Am plecat înapoi pe acelaşi drum, am ieşit în european am mers 500 de metri şi am ieşit din nou dar de data asta spre stânga. De data asta căutam Nodul hidrotehnic Copăceni lângă satul cu acelaşi nume. Din nou GPS ne-a ghidat până la locul căutat, pe nişte drumuri de ţară şi printre mormane de gunoi. Am găsit şi nodul hidrotehnic însă spre dezamăgirea noastră nu mai era nici o macara. Ce macara? Pai în pozele pe care le văzusem eu pe net era o macara în mijlocul apei ca aici. În rest, nodul hidrotehnic e doar o grămadă de fiare ruginite şi beton.

Am revenit la drum şi am continuat spre următorul nod hidrotehnic, cel de la Goştinari. Drumul e bun chiar dacă e secundar doar că trebuie atenţie mare pentru că oamenii nu sunt foarte obişnuiţi cu maşinile pe acolo şi cred că şoseaua e un fel de trotuar. Asta şi faptul că sunt şi o sumedenie de scutere conduse de deştepţi fără cască face ca plimbarea să nu fie tocmai relaxantă.

La Goştinari nodul hidrotehnic are şi un pod deasupra, pod care în ciuda semnelor care indică altceva, este practicabil pentru maşini.Noi am oprit un pic pe el pentru poze.


De la Goştinari am ajuns pe malul drept al Argeşului şi am luat-o înapoi spre drumul european. La Grădiştea am oprit un pic pentru poze cu podul neterminat pe sub care urmau să treacă navele.

Se observă că este mult mai înalt şi te face să te întrebi cum ar fi ajuns trenul la înălţimea aia. Lângă gara Grădiştea se vede o bucată din ceea ce probabil avea să fie un viaduct care să permită trenului să urce la înălţimea respectivă. Lângă podul neterminat este şi podul prăbuşit, de la Grădiştea - motivul pentru care trenurile spre Giurgiu nu mai circulă pe aici de câţiva ani. Totuşi semnalizarea de la trecea la nivel cu calea ferată funcţionează, lampa albă pâlpâie intermitent.

După ce am ajuns la european am constatat că mai avem lumină şi am luat-o spre Giurgiu unde am ajuns aproape de apus.

Stema Republicii Socialiste România pe o clădire aproape de faleză – cu tot cu sonda de petrol, spicele de grâu, Carpaţii şi soarele.

Un post de supraveghere, naiba ştie la ce a folosit cândva.

Vedere pe pe Podul Bizeţ care ar fi un fel de monument şi care este deschis doar circulaţiei pietonale. Chiar alături de el este un ponton de care sunt ancorate mai multe ambarcaţiuni dintre care una prezintă un interes deosebit.

Ruginitura din dreapta este nava Cetatea – o navă veche de 107 de ani, cu aburi şi zbaturi. Mai multe despre ea plus o serie de imagini de epocă cu ea puteţi găsi aici. Alte imagini detaliate aici sau aici.

Am oprit un pic în centru pentru o poza cu turnul cu ceas...

...şi cu sloganul cel puţin dubios de pe Teatrul Valah.

Pe drumul de întoarcere am oprit pentru poze şi la o benzinarie abandonată pe care o ochisem mai demult...

...însă nu am mai avut nici lumină nici loc de oprit pentru a poza ceea ce cred eu că a fost o moară în Uzunu. Rămâne pe altă dată. Toată tevatura nu a durat mai mult de 4 ore, merge pentru o după-amiază de duminică.

21 April 2010

Crai de aprilie

Deşi îmi place mult muntele, n-am fost niciodată la cabană sau la cort, n-am dormit în sac de dormit, nu m-am spălat pe dinţi la râu, n-am purtat niciodată parazăpezi şi n-am cărat cu spatele cele trebuincioase înnoptării pe munte. Asta până week-end-ul trecut.

De mai multă vreme zisesem da la o invitaţie la o plimbare de primăvară în Piatra Craiului şi tot urmăream şuvoiul de emailuri care curgea pe această temă. Joi seara, eram la cumpărături specifice – unde altundeva decât la Decathlon – locul în care corporatistul poate să-şi facă cumpărăturile după ce iese de la serviciu. Parazăpezi şi pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura, restul aveam pe acasă.

Sâmbătă dimineaţă devreme (6:36 îmi juca în faţa ochilor când am răspuns) m-a sunat capul de coloană – maşinile cu care trebuia să mă întâlnesc tocmai ieşeau din Bucureşti. M-am urnit şi eu (pentru că eu eram deja în Braşov - profitând pentru a nu ştiu câta oară de ospitalitatea părinţilor lui Septi - pentru o întâlnire cu oameni veniţi din ţări mai calde) şi am mers să alimentez şi apoi să mai iau încă doi participanţi la excursie. Cu ei căzusem de acord să nu mergem cu două maşini, mai ales că a mea era goală.

Aşadar, pe la orele 9 şi ceva făceam joncţiunea cu restul de 4 maşini la intrarea pe drumul spre Sătic. Acolo se termină asfaltul şi continuă macadamul şi/sau noroiul. Imediat după Podu Dâmboviţei se trece prin nişte chei (unde e şi o peşteră despre care am aflat mai târziu că s-ar chema Peştera Urşilor) şi apoi se ajunge într-o vale ceva mai largă unde se lăfăie satul Sătic. La capătul satului lângă hidrocentrala Clăbucet am oprit maşinile lângă un pod şi am început echiparea. Drumul nu se termină acolo, mai continuă vreo 10 kilometri până la Barajul Pecineagu.

Am pus parazăpezile, am distribuit mâncarea prin rucsaci şi am pornit la drum peste Dâmboviţa (da, the one and only, barajul Pecineagu e pe Dâmboviţa). Prima oprire avea să fie Cabana Garofiţa Pietrei Craiului, la vreo 4 kilometri în sus pe drumul forestier de pe Valea Dragosloveni.



În teorie circulaţia publică este interzisă pe acest drum mai ales că intră în interiorul Parcului Naţional Piatra Craiului. Doar teorie pentru că la cabană era maşina de la România Pitorească – proprietarii cabanei (ceea ce aş putea înţelege, e nevoie de aprovizionare) plus alte câteva maşini – un polo de la Volksbank, o Astra şcoală, o Vectra cu casetofon funcţional (aveam să aflăm mai târziu în noapte cât de funcţional era – la grătar cu mici merge o populară ca focu’).

La cabană ne-am luat în primire locurile de dormit (în speţă podul), am lăsat tot ce părea a fi inutil mai sus pe munte (eu am lăsat chiar mai multe decât trebuia) şi ne-am regrupat în faţa cabanei, toţi 16.

De la cabană avem de ales să plecăm spre Marele Grohotiş şi Cerdacul Stanciului cu întoarcere pe la Poiana Tămăşel sau acelaşi traseu în sens opus. Am ales prima variantă.

Cum eu nu mă prea împac cu urcatul, am început încet, încet să rămân în urmă.

Mai în urmă decât mine rămâneau doar cei trei câini care au hotărât se ne însoţească de la cabană. Dispăreau şi apoi apăreau la loc.

Senzaţia e faină, ştii că eşti ultimul din grup şi auzi din spatele tău venind ceva repede, ceva care nu are bocanci şi mai mult de două picioare. Ca să am material pentru imaginaţie, m-am uitat la pozele pe care le făcuseră cei din faţă ursului pe care tocmai îl văzuseră. Magnific.

Altitudinea şi cheful meu de pozat erau în relaţie de inversă proporţionalitate. Am făcut nişte cadre la intrarea în pădure...

...şi nu am mai scos aparatul din rucsac până sus pe Marele Grohotiş. Urcarea a fost de doi lei, gheaţă pe cărare, crengi uscate joase pantă destul de abruptă şi pădure. Pădure şi iar pădure. La Marele Grohotiş am pozat Iezerul care se arăta la vest cu haina de zăpadă completă la vârf.

De la baza Marelui Grohotiş am continuat să urcăm printr-o pădure şi mai deasă şi mai abruptă până la stâncărie. O urcare de 1 leu. Pe ultma bucată am dat şi de zăpadă până la brâu sau cel puţin eu am dat pentru că eram singurul care se afunda în ea, restul erau destul de uşori să nu se afunde. După ceva bâjbâială cei din faţă au găsit traseul spre Cerdacul Stanciului. Am trecut prin urmele unei avalanşe venită de undeva de sus de pe stâncărie şi am ajuns relativ repede. Cerdacul văzut de aproape (se vede şi de jos de la cabană).

Am zis pas unei explorări în peştera Stanciului aflată alături, o idee destul de proastă pentru că se făcuse cam frig pentru stat pe loc. Totuşi am prins câteva raze de soare şi câteva unde de GSM, singurele de când plecasem din Sătic.

Unul dintre câinii care ne-a însoţit, în postura lui preferată. Aştepta ca cineva să sa oprească pe loc şi venea şi se aşeza cu spatele lipit de picioarele omului.

Coborârea am făcut-o pe acelaşi traseu, jumătate de grup a considerat că zăpada era prea mare şi traversatul Marelui Grohotiş ar fi fost neplăcut aşa că a convins cealaltă jumatate să coboare pe unde s-a urcat. Ziceam că mi-am luat pantaloni de camuflaj pentru comuniune cu natura – o comuniune care pe parcursul coborârii a fost uneori prea stârnsă atunci când am făcut cunoştiinţă îndeaproape cu pământul.

La cabană am aflat că ceea ce văzusem e ursoaica rezidentă şi că ar mai fi una între noi şi maşini. După ce am mâncat, am participat la stârngerea de lemne pentru focul de „tabără” la care nu aveam să participăm. În aşteptarea întunericului îmi frecam palmele gândindu-mă ce foto cu star trails şi Piatra Craiului în fundal voi face. Asta până când mi-am adus aminte că pe lângă trepied am lăsat la maşină şi telecomanda aşa că adio expunere lungă.

Restul serii l-am petrecut cu jocuri de societate să le zicem. Jucate în interior că la foc afară nu era loc. Pe la miezul nopţii ne-am mutat la locurile de dormit – prima noapte în sac de dormit pentru mine. N-avea să fie comod nici pentru mine, nici pentru restul de 11 oameni cu care am împărţit încăperea – dar din motive diferite.

Apropo de chestii incomode, cabana duce lipsă de cam toate facilităţile în afară de curent electric de la un generator. Da, ştiu, sunt la munte, nu pot să am pretenţii însă nu e cu nimic diferit de un cort de exemplu. După părerea mea degeaba arde becul în interior dacă tu trebuie să ieşi afară cu frontala pe cap după apă sau să te baţi cu ursul ca să-ţi faci nevoile. Aceasta este jumătate de baie (pe placa din spate scrie „Duş azi apă caldă nu mâine” (sic)).

Apa e destul de rece ca săpunul să nu prea mai facă spumă în schimb e bună de băut. Cealaltă jumătate de baie e model medieval să zicem, imediat peste boschet pe scara evoluţiei toaletelor. Nu mă plâng, pentru o noapte e ok.

Dimineaţă ne-am trezit şi am luat micul dejun în jurul focului care nu se stinsese încă – cârnaţi înfipţi în ţepuşe şi pârpoliţi/carbonizaţi - fiecare după pricepere. Am strâns bagajele şi am coborât la maşini pe drumul pe care am venit. Cu noi a coborât şi căţeaua ceacâră şi foarte prietenoasă care se alăturase grupului cu o zi înainte – guduratul pe lângă turişti întotdeauna aduce ceva bun. Un pateu, o felie de ceva scapat pe jos, etc. Se pare totuşi că turiştii sunt cam rari că săraca era numai piele şi os.

Am găsit maşinile în stare bună şi am plecat spre casă, care încotro. Fu un week-end fain şi chiar dacă confortul nu a fost chiar ceea ce numesc normalitate, asta nu înseamnă că nu mai merg.

14 April 2010

Portul Bucureşti

Înainte să ajung la subiectul zilei, o iau un pic pe ocolite. Tot cu hidrotehnică e aşa că umaniştii să ferească privirile. Şi dacă asocierea Bucureştiului cu noţiunea de port poate părea ciudată, puţini ştiu cât de aproape e de adevăr.

Ca nişte animale băutoare de apă ce se aflau, oamenii şi-au făcut de la început vizuinile pe lângă o sursă de apă. Treptat viziunile s-au transformat în oraşe care au rămas dependente de sursa de apă – de cele mai multe ori un râu pentru că apa are şanse mai mari să fie curată în timp ce toate mizeriile pot fi trimise cu succes în altă parte. La atingerea unui anumit punct în dezvoltare, oamenii au căpătat capacitatea de a afecta serios râul pe marginea căruia trăiesc. Desigur, nici râul nu se lasă mai prejos şi mai răspunde din când în când cu o inundaţie mai mică sau mai mare.

Bucureştiul se încadrează perfect în acest profil. A fost întemeiat pe malurile unui râu cu un curs domol (doar e câmpie) pe care l-a lăsat în forma lui naturală până la începutul secolului trecut când Bucureştiul şi-a dat seama că atacul e cea mai bună apărare şi, după o serie de inundaţii, a decis că convieţuirea paşnică cu Dâmboviţa a luat sfârşit. Drept urmare aceasta a fost canalizată într-un mod primitiv pentru a se evita eventuale revărsări. Au fost mai multe etape prin care râul a trecut până a ajuns în forma actuală. De exemplu, o modificare importantă a fost separarea în două râuri înainte de intrarea în Bucureşti. Acolo Dâmboviţa cedează o parte din debit şi mai ales debitele de viitură râului artificial Ciorogârla care mai apoi se varsă în Sabar la sud de Bucureşti.

Dâmboviţa a fost acoperită pe o bucată în faţa Tribunalului în anii 30 dar mai apoi s-a renunţat la asta şi s-a betonat întregul canal de la intrare şi până la ieşire şi s-a realizat şi acumularea Lacul Morii pentru un motiv care acum îmi scapă (în afară de a aduce o contribuţie susbstanţială la îngreunarea traficului în partea de vest a oraşului, nu-i văd utilitatea. Din câte ştiu e prea poluat pentru a fi folosit ca apa potabilă însă se poate să mă înşel). În momentul de faţp Dâmboviţa e un râu mort după Bucureşti din cauza dejecţiilor care se varsă în el.

În fine, deja am divagat prea mult. Ideea e că undeva în istorie omul a descoperit că pe apă unele chestii plutesc şi ca atare poţi să le trimiţi în jos pe râu (sau în sus, dar cu efort). Ghinionul Bucureştiului a făcut ca râul pe care e aşezat să fie potrivit doar pentru navigaţia cu coaja de nucă. Totuşi în mintea unora a încolţit o idee (pe la 1880).

Cum ar fi dacă Bucureştiul ar avea un port? Pfoai, s-ar putea aduce marfă cu un cost mult redus faţă de transportul rutier etc. etc. Plus că regularizarea unui curs de apă te scuteşte de anumite neplăceri cum ar fi inundaţiile. Dar unde să faci un port pentru Bucureşti şi mai ales cum? Dâmboviţa nu ar suporta nimic mai mare decât o lotcă. Dar stai, pe la sud de Bucureşti trece un râu mai mare (Argeşul) care se varsă în Dunăre, Dunărea se varsă în mare, posibilităţile sunt nelimitate.

Deşi au fost mai multe tentative de-a lungul istoriei, a fost nevoie de un regim cu accente de megalomanie ca proiectul să ia fiinţă. În 1982 Institutul de Proiectari, Transporturi Auto, Navale si Aeriene a primit sarcina să îmblânzească Argeşul care se arătase nărăvaş în 1970 (când a avut debit cât Dunărea într-o zi mai proastă). Perspectiva realizării canalului Dunăre-Main-Rhin făcea şi mai atractiv proiectul local.

Proiectul odată terminat, s-a dat drumul la lucrări. Datele tehnice erau următoarele: lungime 73 de kilometri, lăţime minimă 80 de metri, adâncime minimă 4.5 metri, diferenţă de nivel 53 de metri. Acest ultim amănunt a făcut necesară includerea pe parcurs a 5 noduri hidrotehnice cu ecluze gemene pentru a face posibilă urcarea navelor (4 dintre noduri urmau să aibă şi hidrocentrală de 5.7 MW). Pentru că proiectul cuprindea şi Dâmboviţa, şi pe aceasta erau prevăzute două noduri hidrotehnice. În total s-au prevăzut şi trei porturi, unul la Olteniţa pe Dunăre şi două la Bucureşti, unul pe Argeş, celălalt pe Dâmboviţa.

Când lucrările erau cam la 60% anul de graţie 1989 a venit şi totul a îngheţat în stadiul în care era. Singura parte funcţională este barajul şi hidrocentrala de la Mihăileşti. În rest, totul este practic abandonat. N-are sens să mai menţionez câţi s-au apucat să zică că se vor relua lucrările. La momentul de faţă nu se face nimic. Nu ştiu dacă ar fi atât de util însă e păcat pentru că s-au investit resurse considerabile şi munca e trecută de jumătate.

În cele ce urmează, am şi o scurtă prezentare a punctelor de interes de pe parcursul proiectului, cu ajutorul Google Earth.

Pentru o vedere de ansamblu avem imaginea următoare împreună cu legenda.

Portul de pe Argeş – Portul Bucureşti 1 Decembrie – se află în apropiere de satul cu acelaşi nume printre munţi de gunoaie. Schema următoare e împrumutată de pe forumul skyscrapercity unde se găsesc mai multe informaţii despre proiect.


Nodul hidrotehnic Copăceni – în apropiere de satul cu acelaşi nume. Aceiaşi munţi de gunoaie. Linia uşsor oblică din mijlocul apei era o macara care la momentul de faţă nu mai există (pe verificate).

Următorul punct de interes pe cursul Argeşului este podul de cale ferată de la Grădiştea. Acolo cea mai veche cale ferată din România traversează Argeşul. Sau mai bine zis traversa pentru că de vreo 2 sau 3 ani podul este prăbuşit şi nu se mai circulă. Asta este starea podului vechi. Lângă podul vechi se află însă un alt pod neterminat, mult mai înalt. Motivul cel mai probabil este nevoia de a face loc pentru trecerea navelor pe dedesubt.

Podul fiind relativ înalt iar relieful relativ jos, era necesară construirea unui fel de viaduct care să permită trenului să urce cât de cât lin până la înălţimea respectivă. Parte din acest viaduct se vede lângă gara Grădiştea, şoseaua trece pe dedesubt.

Următorul nod hidrotehnic este Goştinari, evident lângă satul cu acelaşi nume. Acesta este traversat de un pod pe care circulaţia este restricţionată însă se poate trece şi este folosit în mod curent de localnici.

Mai în aval sunt nodurile hidrotehnice Budeşti (presupun că se numeşte aşa după satul din apropiere)...

... - asemănător cu cel de la Goştinari numai că podul nu este terminat - şi cel de la Olteniţa.

Pe Dâmboviţa ce se poate observa este nodul hidrotehnic de lângă Bălăceanca...

...şi ceea ce ar fi trebuit să fie Portul Bucureşti Glina.
Duminica trecută am făcut un pic de arheologie urbană şi am găsit Portul 1 Decembrie, Nodul Copăceni, Nodul Goştinari şi Podul Grădiştea aşa că am şi nişte poze pentru data viitoare. Mă simt nevoit să repet avertizările din Disclaimer, nu răspund pentru ce ar putea rezulta din încercarea de refacere a traseului de către vreun cititor (cauciucuri tăiate prin gunoaie, muscături de la turma de câini de la 1 Decembrie, zgârieturi de la fiare ruginite sau suspensii afectate).
Related Posts with Thumbnails