Veliko Tarnovo: Prima zi

Aşadar sâmbătă după-amiază (târziu) ne găseam într-un fel de tavernă bulgărească tradiţională cică încercând să ne decidem ce să facem. Un tur de recunoaştere era opţiunea de bun simţ aşa că am căzut de acord să continuăm spre centrul vechi. Şi aşa am şi făcut – în continuare poze de pe parcurs.

Pe strada principală din centrul vechi.

Ornamente din acelea futuriste din comunism – n-am idee cum se cheamă stilul – pe Etar Hotel.

Pe străzi circulă o grămadă de vehicule ponosite, care ar fi trebuit să fie date la Remat acum ceva vreme.

Undeva pe strada principală.

La intersecţia de la Hotel Yantra – clădire semi abandonată. Sunt multe ca ea, chiar dacă e orăşel turistic. Cam ca la noi.

Cred că e prima oară când merg într-o ţară unde nu înţeleg ce scrie mai peste tot. Spre sfârşitul celor trei zile, învăţasem câteva litere dar nu îndeajuns.

Strada e bordată de clădiri lipite una de alta însă din loc în loc sunt spaţii libere pe partea cu râpa, gândite ca belvedere – loc cu băncuţe unde se poate sta. Într-un astfel de loc, pereţii caselor adiacente au şi nişte desene stilizate – de fapt o sculptură intaglio, n-am idee care e corespondentul în română.

Bulgarii au un obicei discutabil de a pune pe pereţii publici ca să zic aşa (adică prin pieţe, staţii de autobuz, etc.) afişe cu necrologuri. Sunt foarte multe în anumite locuri, e ca şi cum ziarele lor nu ar avea o secţiune pentru aşa ceva şi cât stai să aştepţi autobuzul poţi să te uiţi să vezi cine a mai murit. Plus, din ce am observat, se postează un exemplar şi pe uşa/poarta casei unde a avut loc nefericitul eveniment. Cineva zicea că probabil aşa se elimină situaţiile penibile gen:

-Şiii, ce mai face unchiu’ Angelov?

- :|
-Aaaaa...

Tot mergând noi prin partea veche (de fapt e vorba de o plimbare de 15 minute maxim) am ajuns aproape de Catedrala Maicii Domnului.

Titlul ei e Cathedral of the Birth of Teotokos, dar vă asigur că asta înseamnă. Ei şi până să ajungem noi la ea, au apărut nori negri de furtună – un lucru constant în cele trei zile pe care le-am petrecut acolo. A început să picure când am ajuns la catedrală...

...aşa că am căutat un loc în care să ne adăpostim. Foarte aproape este Malkja Inter, un local care se afla şi pe harta noastră turistică. Acest Malkja Inter e într-o casă construită în pantă şi de aceea dă senzaţia că e pe mai multe etaje. Decoraţiunile interioare par să fie aşa vintage dar la o privire mai atentă vezi că au fost adunate tot felul de prostii şi au fost puse la un loc. Coarne de cerb cu acordeon şi mască de gaze. Trebuie să mai descriu altceva?

Localul e ok până la urmă şi, la fel ca peste tot în Veliko Tarnovo şi în Bulgaria, foarte ieftin. Cafeaua 2 lei, berea 4 lei. Ah berea, aici voiam să ajung. Sublima bere bulgărească. La tavernă m-am năpustit asupra unei sticle de Zagorka – un fel de infuzie de hamei cu gust vag de bere. Apoi am încercat o Boliarka care e făcută probabil folosind acelaşi hamei ca pentru Zagorka, dar înainte de Zagorka, că se pare că are un gust mai puternic. La Malkja Inter am încercat Shumensko despre care pot să spun ca e zeama rezultată de la clătirea butoaielor de Zagorka, cel mai probabil.

După ce a încetat ploaia am ieşit să ne continuăm plimbarea de unde rămăsesem, de la punctul de belvedere de lângă catedrală. De acolo se văd cele două fortăreţe, Tsarevets şi Trapezitsa. Cea mai bine păstrată e Tsarevets, în imagine.

Am pornit într-acolo cu gândul să vedem programul, pentru că orele erau deja înaintate pentru vizitat muzee. Într-adevăr era închis.

Trecere pentru pietonii cu şapcă.

Odată colectate informaţiile despre program, am pornit înapoi spre oraş. Am trecut pe la reprezentanţa Suzuki unde am văzut o Suzuki Liana, the reasonably priced car de la Top Gear, seriile mai vechi. Liana cica vine de la Life In A New Age – wa-ha-ha-ha, cel mai amuzant lucru pe ziua de azi.

Spre centru, cum ziceam...

În centru am luat-o mai pe ocolite să vedem şi nişte străduţe mai mici...

...şi am dat fără să vrem şi peste strada monument – una dintre cele mai vechi străzi pavate din Europa, sau ceva asemănător. Din păcate nu mi-a reţinut nimic atenţia. E vorba de bazarul Samovodska, unde sunt multe magazinaşe cu artizanat.

Seara am încheiat-o într-un local bar/pub/pizzerie unde am încercat o chestie tradiţională numită sach – o placă de ceramică aşezată pe un suport metalic pe care vin diverse chestii – în cazul meu nişte pui, caşcaval, ciuperci, în cazul altora ceapă, ou, spanac, ardei. Şi pizza cu castraveţi muraţi e bună, chiar dacă nu pare aşa pe hârtie. Ah da, şi am găsit şi o bere acceptabilă, un fel de Berbengier de la ei, ieftinăciunea numită Ariana.

Şi aşa am zis "Noapte bună Veliko Tarnovo, ne vedem mâine" şi duşi la somn am fost.

Balgheria

Da, în week-end-ul trecut Мисцелланеа a trecut Dunărea în scopuri paşnice – să dea nişte bani bulgarilor în schimbul a nişte mâncare, băutură şi cazare. Destul de puţini bani se pare, dar despre asta mai încolo.

Sâmbătă dimineaţa, cu baterii încărcate, carduri goale (alea de memorie) şi carduri nu chiar aşa goale dar pe aproape (de euro) am pornit spre miazăzi. După ce ne-a plouat un pic (prognoza pentru week-end-ul prelungit era scârbavnică) şi după ce am alimentat Giurgiu ne-am prezentat la pod, pod care e cam îngust pentru cât de înalt e. În fine, nu sunt inginer constructor, ştiau oamenii ce făceau când l-au făcut deci nu luaţi în seamă observaţia anterioară.

După pod am cotit spre centru din raţiune de lipsă de leva. Leva cica e pluralul, lev e singularul şi, foarte amuzant, ce credeţi că înseamnă? Înseamnă leu, ca la noi. Nu că ar conta, noi am scos banii şi am pornit în urmatorul quest, acela de a găsi bg-vinieta fără de care am fost asiguraţi că poliţiştii mari să răi ne vor da amendă. La Shell nu mai aveau decât bg-viniete de o lună aşa că am mers mai departe la Rompetrol (ha ha). A da, şi mitul că bulgarii din Ruse vorbesc româna e doar un mit.

Şi uite asa ne-am înşirat la drum pe europeanul 85 care o ia încetişor peste dealuri şi câmpii.

Ce pot să zic despre drumul acesta? Pare să fie acoperit cu un asfalt sovietic, foarte aspru, peste care maşina face un zgomot foarte neplăcut. Însă acest asfalt sovietic nu are nici un şleau sau groapă. A avut gropi dau au fost astupate cu nişte petice foarte vizibile însă bine executate. E mai lat decât un european cu o singură bandă de la noi însă are nişte limite de viteză imposibile. Şi în padure după colţ, cine şade cu radarul în bandă X? Politsia bulgară desigur. Noi n-am avut plăcerea să fim opriţi, poate şi pentru că am mers destul de încet. De mai multe ori am întâlnit un indicator rutier non-standard a cărui semnificaţie am găsit-o destul de greu. Se pare că mai e folosit în Lituania şi are însemnătatea de Atenţie, alte pericole. Derutant este faptul că este folosit în Bulgaria în paralel cu semnul convenţional cu semnul exclamării.

Ah dar nu am dezvăluit încă unde am fost. Ei bine, e vorba de o locaţie de mult vânată şi anume Veliko Tarnovo.

Acolo se ajunge relativ repede, din cate ştiu sunt 100 de kilometri din Ruse. Intrarea în oraş, promiţătoare.

Din maşină nu e foarte evident peisajul mai ales dacă încerci să navighezi printre alte multe maşini pe străzi înguste în timp ce cauţi un hotel. L-am găsit relativ repede, am băgat maşinile în parcare, ne-am cazat şi am plecat să mâncăm. Am greşit direcţia şi am luat-o spre centrul nou al oraşului dar am remediat repede. Am găsit un restaurant care se voia tradiţional şi i-am încercat serviciile care n-au fost tocmai rele.

Povestirea am să o trunchez în mai multe capitole din raţiuni de timp (al meu) şi spaţiu (paginare etc.). Aşa că vă las cu nişte imagini luate în timp ce căutam restaurant. Asta aşa, ca idee despre ce urmează.

Moeciu, Şirnea, Fundata şi împrejurimi

Dacă cea mai mare parte din ziua de 1 mai am petrecut-o pe dealurile din Moeciu, mai spre după-amiază s-a ivit şi întrebarea „Şi, ce mai facem azi?”. Întrebarea s-a ivit în jurul unui castron de căpşuni – odată cu terminarea lui a venit şi răspunsul.

Am zis că mergem să vedem Şirnea şi cum indicatorul din complexul Cheile Grădiştei arăta Fundata 5km am hotărât să scurtăm pe acolo. Aşadar am apucat-o pe forestier în sus. Panta e destul de mare însă drumul e foarte bun pentru un forestier. Suspect de bun, de parcă cineva şi-ar fi dat silinţa să-l niveleze, să-i facă podeţe, să-l lărgească şi să-i pună parapeţi. E ca şi cum cineva ar vrea ca drumul acela să fie în stare bună. De fapt, nici unul dintre noi nu a citit atent indicatorul altfel ar fi văzut că scria Complexul Cheile Grădiştei – Fundata. Aşadar în vârful muntelui nici urmă de Fundata.

Şi totuşi în vârful muntelui este ceva – anume un complex turistic ce poartă acelaşi hram cu cel de la Cheile Grădiştei dar care e mai mare şi care are o privelişte faină tare. Dimineaţa când te trezeşti ai în faţă aşa ceva:

Sau aşa ceva:

Ştiu, e locaţie de pantofari, cu parcare mare, cu piscină, cu sală de conferinţe dar e al naibii de frumos peisajul.

Evident a trebuit să ne întoarcem pe acelaşi drum şi să ieşim în drumul naţional pentru a ajunge la Şirnea – Primul sat turistic din România – orice ar putea însemna asta. Acolo am ajuns aproape de apus când vremea se cam stricase. Acest fapt, plus lipsa de timp pentru căţărat pe dealuri pentru vedere de ansamblu fac să nu am imagini de la Şirnea. Nu-i nimic, mă întorc. Iarna de preferat, am înţeles că nu eşti fotograf adevărat până nu mergi la Şirnea iarna.

După Şirnea am mai mers mai departe prin trecătoare până la o belvedere de deasupra satului Podu Dâmboviţei...

...unde un parapantist ne tot îmbia la un salt cu cearşaful în neant. Se pare că îşi face veacul pe acolo, Taxi Parapanta sau ceva asemănător scrie pe banner – 150 de lei o tură.

În rest ziua de 1 mai a însemnat o vizită în Rucăr la alţi petrecăreţi şi un grătar cu prietenii la lumina frontalei. Ziua de 2 mai a început relativ târziu. Dacă stau bine şi mă gândesc am făcut cam aceleaşi lucruri numai că de data asta am urcat pe dealul opus.

Dacă cu o zi în urmă priveliştea era dată de Piatra Craiului, acum priveliştea era dată de Bucegi.

Alte detalii din zonă.

Spre seară am dat bineţe, am mulţumit pentru găzduire şi am apucat-o spre Bucureşti pe Rucăr-Câmpulung-Târgovişte. Am oprit de vreo 5 ori numai pentru poze deci am ajuns destul de târziu acasă însă a meritat.

Bonusul a fost un apus cu o lumină cam ciudată, pe la Fundata.

Asta a fost Moeciu de 1 mai. Acum că se apropie o altă sărbătoare legală, de data asta cu zile libere adevărate, plec după un magnet. De fapt, sper că au magneţi acolo...

În loc de Măcin, un bujor şi un vodă

Bu-hu-hu cod galben, ce-o să mai plouă week-end-ul ăsta! Aşa mă păcăleau cam toate sursele în timpul săptămânii aşa că am lăsat bicicleta acasă. În mod normal poate aş fi riscat însă cum la Prima Evadare mi-am luat porţia de noroi pentru mult timp de acum încolo, am zis să mă încred în prognoză. Vă arăt imediat cât de mult a plouat.

Cum planul de expediţie pe două roţi în Măcin s-a dus de râpă şi escapada de sâmbătă a constat în supervizarea schimbării cauciucurilor, pentru duminică am planificat totuşi ceva: Explorare în nordul judeţului, spre pădurea de la Roşcani unde ar fi trebuit să fie Sărbătoarea Bujorului sau ceva asemănător.

Nordul judeţului este o zonă pe care nu prea am explorat-o cum trebuie, deşi e destul de aproape şi nu implică traversarea unui fluviu. Peisajul n-aş şti cu ce să-l asemăn pentru că nu prea am mai întâlnit prin ţară ceva asemănător. Sunt nişte dealuri domoale de 100-200 de metri altitudine şi foarte întinse. Dacă aş avea înclinaţii lirice, aş îndrăzni să fac o comparaţie cu un cearşaf în proces de aşezare pe pat după ce a fost scuturat, dar nu e cazul. Dacă drumurile ar fi bune, ar fi o plăcere de condus pe acolo însă din nou nu e cazul. Duminică am luat nişte criblură în parbiz şi aceeaşi criblură mi-a huruit tot drumul în cap. Ca să nu mai vorbesc de gropi. Până recent drumurile erau bordate cu plopi destul de bătrâni, singurii copaci pe o rază destul de mare şi în orice caz cei mai înalţi. Zic recent pentru că au început să dispară. Până la urmă, o excursie pe tarla cu automobilul e preferabilă unei întâlniri bruşte cu un trunchi de copac, fie el chiar şi găunos.

Ce mai au dealurile din nordul judeţului Galaţi sunt petice de pădure. Fiind vorba de silvostepă, aceste păduri sunt formate din specii cam pipernicite însă au farmecul lor aparte. Destinaţia de duminică a fost un astfel de petec de pădure de 1.5km pe 1km cu statut de arie protejată – pădurea de la Roşcani. Acolo sunt mai multe specii protejate însă cea mai cunoscută este bujorul. Noi am dat o raită prin pădure şi am găsit câţiva bujori înfloriţi, cei mai mulţi erau însă ofiliţi. Nici urmă de vreo Sărbătoare a Bujorului, probabil fusese deja.

Pe panoul de la intrare scrie ceva de recoltarea florei şi faunei (în sensul de a nu se face asta) însă am văzut bipezi care se întorceau la maşini cu buchete generoase de bujori. De ce ai face aşa ceva? E o plantă care, săraca, e cam rară şi are nenorocul să fie roşie şi, după unele standarde, frumoasă. Probabil e o chestie din asta de activitate interzisă şi rush-ul asociat – e cool să rupi o plantă rară, să o iei acasă şi să o arunci peste două zile. Te simţi mai bărbat, ai putere, nu te ţin pe tine nişte reguli – sigur un buchet de flori rare va impresiona fata. Dacă aveau o praştie, cred că se apucau şi de vânat păsări cântătoare, merge şi un buchet de privighetori. Îmi pare rău că nu mai ţin minte numărul maşinii, era un Opel Astra argintiu, model bou-vagon să încapă multe vite înauntru.

Modelul de pădure pipernicită unde iarba e aproape la fel de înaltă ca şi copacii.

După cum se vede, vremea era foarte înnorată şi stătea să plouă. Nu ştiu cum am scăpat neplouaţi. Serios acuma, n-am mai văzut de mult cer aşa albastru. Ce-i drept, şi ochelarii erau polarizaţi. Undeva pe şosea unde plopii au scăpat pe moment de drujbă.

Ca să nu mint totuşi âcnd vorbesc de vreme, în absolut toate zonele care nu erau pădure bătea un vânt crunt. Cel mai rău a fost când am oprit la statuie care e în vârful dealului.

Ce statuie vă întrebaţi? Ei bine, e un monument despre care nu ştiam că există până ieri – o statuie destul de mare care îl înfăţişează pe Ioan Vodă cel Cumplit. Cine a citit Legendele Românilor poate îşi aduce aminte de povestea cu mutatul tunului de unul singur şi ruptul în 4 de cămile. Se pare că ruptul în 4 a avut loc aici la Roşcani după o bătălie cu turcii (ultima).

Ca să închei pe o notă istorică, curios fiind, am căutat informaţii despre personaj. Strănepot al lui Ştefan cel Mare, cu rădăcini în parte armeneşti, Ioan Armeanul (cum fusese poreclit după mamă – obicei mai vechi în Moldova, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu au fost porecliţi după mamele lor – Rareşoaica şi Lăpuşneanca) a fost înscăunat în 1572 la 51 de ani (!). Se pare că omul avea o statură impresionantă şi avea o putere ieşită din comun şi, cel mai ciudat, o demonstra chiar şi la vârsta respectivă.

„Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.”

Porecla sub care îl cunoaştem noi i s-a tras de la măsurile luate împotriva bisericii şi boierimii pe care le considera ca vinovate de slăbiciunea ţării. Divide et impera – Ioan a luat proprietăţi de la mânăstiri şi le-a dat unor boieri şi invers. Porecla s-a perpetuat şi cu ocazia unor fapte de o cruzime discutabilă – asaltul reuşit asupra Brăilei care a fost urmat de masacrarea tutoror musulmanilor din cetate.

“Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra, Focul mistui ce nu a ucis sabia”

La un moment dat a venit şi momentul confruntării cu Imperiul Otoman moment în care experienţa militară a lui Ioan a ieşit în scenă. Dacă e să cred sursa, „Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc” – tunuri mult mai mici dar şi mai manevrabile.

Acelaşi text povesteşte despre moldoveni ca soldaţi – cu ghioagele lor cu ţepi, furcile pe care le foloseau la împiedicarea cailor, sau mai sinistrele coase pe care le foloseau tot împotriva cavaleriei dar având ca rezultat o împiedicare mai „permanentă”. De asemenea, tot legat de cai, se pare că prin Moldova se practica tăierea nărilor la mânji pentru a putea respira mai bine şi a rezista mai mult la efort îndelungat.

După o serie de bătălii în care a reuşit să ţină piept turcilor împreună cu răzeşii şi cazacii săi (da, angajase cazaci) a urmat bătălia finală de la Roşcani – din nou legendele zic că omul a mutat de unul singur un tun care era împotmolit. Turcii erau exasperaţi de îndârjirea armatei – sălbăticia ieşită din comun a cazacilor se combina bine cu (până la urmă asta e) barbaria moldovenilor care s-a perpetuat peste secole – românii erau printre cele mai temute trupe în lupta corp la corp în Al Doilea Război Mondial. Totuşi, numărul excesiv de mare al turcilor şi-a spus cuvântul şi până la urmă Ioan Vodă cel Cumplit s-a predat cu condiţia ca oamenii să fie lăsaţi să plece la casele lor.

„Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.”

Aşa a intrat în istorie un om acum 400 şi ceva de ani. Statuia lui (fără cal cabrat, însă cu mâna pe sabie) veghează de la marginea unui drum judeţean puţin circulat. Dacă aveţi drum pe acolo într-o zi cu soare, merită oprit, măcar pentru panoramă.

Informaţiile istorice sunt culese de aici.