Grandes Alpes: Albula Pass – 2315m

Marţi dimineaţă, penultima zi de vară – trebuie profitat. M-am trezit pe la 7, am făcut plinul – deh hotel de periferie cu benzinărie alături (şi McDonalds la parter aş putea adăuga) – şi am ieşit din Chur spre sud. Vreme de cacao cu cer acoperit cu promisiuni de ploaie. Jur că de acum încolo când mai fac road trip-uri din astea îmi cumpăr harta locală. GPS-ul e un surogat cretin care, deşi bun pentru navigare prin oraşe, pentru orientarea generală e la fel de util ca o lumânare când ai nevoie de o lanternă. „Ăsta o fi drumul? Zoom out. Băi parcă ăsta e...Totuşi parcă era un drum care se desprindea la dreapta aicea şi mai încolo trebuia să fie satul X...Ah stai că nu sunt la nivelul de zoom potrivit...”. Până la urmă am lămurit problema şi am ajuns pe drumul cel bun. Opt pasuri de făcut azi, nu-i de joacă :)

Drumul e destul de blând deocamdată, în afară de o porţiune care trece printr-un fel de trecătoare-chei. Ha, raliu, singur pe drum. Cum era melodia aia? Nu e nimeni pe druuuuuuum...

Sunt singur si pe drum
Nu e nimeni sa poata-ntelege
Ce e-n inima m...Aaaaaa, tractoru’!

Fiind încă relativ dimineaţă, satele erau pustii – mai bine aşa pentru că unele aveau străzi destul de înguste. Singurul lucru care mai mişca era trenul – faimosul Glacier Express. Vrea şi el să treacă muntele ca să ajungă la destinaţie, St. Moritz. Nu se vede dar pe locomotiva aia scrie Unesco Welterbe.

Şi cred că are şi de ce. Odată ce începe urcarea traseul drumului de fier începe să facă diverse acrobaţii ca să poată urca panta – la un moment dat am pierdut numărul viaductelor.

O veste bună în schimb – lumina se schimbă şi îmi dau seama că am urcat îndeajuns încât să ajung la nor şi să-l şi depăşesc.

Într-adevăr, se iese din nor la un soare vesel de dimineaţă şi începe urcarea adevărată – trenul nu mai face faţă şi se bagă în tunel, rămâne doar asfaltul în cursă.

Peisajul se schimbă şi drumul trece printre două culmi muntoase din care curg firmituri. Frimituri de mărimea maşinii mele, dar firmituri.

Urcarea se domoleşte şi apare şi o clădire la orizont – probabil hanul istoric care marchează punctul cel mai înalt.

Într-adevăr, e Albula Hospiz. Şi asta pentru că aici e Albula Pass – 2315m, o treacătoare cvasi-necunoscută. Dacă înainte să-mi planific călătoria asta auzisem de Grimsel, Furka sau Gotthard, Albula nu am găsit-o menţionată pe nicăieri.

Poate pentru că nu e aşa spectaculoasă, nu ştiu. Nu prea sunt ace de păr şi nici deschideri grandioase. În schimb e linişte. Şi frig aş putea adăuga. Era încă destul de dimineaţă şi soarele avea colţi din ăia mici şi ascuţiţi. Din direcţie opusă a apărut un cuplu pe motocicletă pe care nu i-aş putea descrie altfel, după vivacitatea cu care se mişcau după ce s-au oprit, decât rebegiţi de frig. Ca să nu am şi eu aceeaşi soartă m-am întors în conservă şi am început coborârea.

St. Moritz e aproape. Dar sărim peste acest capitol (aşa cum am sărit peste Interlaken) şi vom continua cu 3 pasuri la pachet, ca să mai scurtăm.

Pentru final, o altă poză cu conserva.