Balgheria

Da, în week-end-ul trecut Мисцелланеа a trecut Dunărea în scopuri paşnice – să dea nişte bani bulgarilor în schimbul a nişte mâncare, băutură şi cazare. Destul de puţini bani se pare, dar despre asta mai încolo.

Sâmbătă dimineaţa, cu baterii încărcate, carduri goale (alea de memorie) şi carduri nu chiar aşa goale dar pe aproape (de euro) am pornit spre miazăzi. După ce ne-a plouat un pic (prognoza pentru week-end-ul prelungit era scârbavnică) şi după ce am alimentat Giurgiu ne-am prezentat la pod, pod care e cam îngust pentru cât de înalt e. În fine, nu sunt inginer constructor, ştiau oamenii ce făceau când l-au făcut deci nu luaţi în seamă observaţia anterioară.

După pod am cotit spre centru din raţiune de lipsă de leva. Leva cica e pluralul, lev e singularul şi, foarte amuzant, ce credeţi că înseamnă? Înseamnă leu, ca la noi. Nu că ar conta, noi am scos banii şi am pornit în urmatorul quest, acela de a găsi bg-vinieta fără de care am fost asiguraţi că poliţiştii mari să răi ne vor da amendă. La Shell nu mai aveau decât bg-viniete de o lună aşa că am mers mai departe la Rompetrol (ha ha). A da, şi mitul că bulgarii din Ruse vorbesc româna e doar un mit.

Şi uite asa ne-am înşirat la drum pe europeanul 85 care o ia încetişor peste dealuri şi câmpii.

Ce pot să zic despre drumul acesta? Pare să fie acoperit cu un asfalt sovietic, foarte aspru, peste care maşina face un zgomot foarte neplăcut. Însă acest asfalt sovietic nu are nici un şleau sau groapă. A avut gropi dau au fost astupate cu nişte petice foarte vizibile însă bine executate. E mai lat decât un european cu o singură bandă de la noi însă are nişte limite de viteză imposibile. Şi în padure după colţ, cine şade cu radarul în bandă X? Politsia bulgară desigur. Noi n-am avut plăcerea să fim opriţi, poate şi pentru că am mers destul de încet. De mai multe ori am întâlnit un indicator rutier non-standard a cărui semnificaţie am găsit-o destul de greu. Se pare că mai e folosit în Lituania şi are însemnătatea de Atenţie, alte pericole. Derutant este faptul că este folosit în Bulgaria în paralel cu semnul convenţional cu semnul exclamării.

Ah dar nu am dezvăluit încă unde am fost. Ei bine, e vorba de o locaţie de mult vânată şi anume Veliko Tarnovo.

Acolo se ajunge relativ repede, din cate ştiu sunt 100 de kilometri din Ruse. Intrarea în oraş, promiţătoare.

Din maşină nu e foarte evident peisajul mai ales dacă încerci să navighezi printre alte multe maşini pe străzi înguste în timp ce cauţi un hotel. L-am găsit relativ repede, am băgat maşinile în parcare, ne-am cazat şi am plecat să mâncăm. Am greşit direcţia şi am luat-o spre centrul nou al oraşului dar am remediat repede. Am găsit un restaurant care se voia tradiţional şi i-am încercat serviciile care n-au fost tocmai rele.

Povestirea am să o trunchez în mai multe capitole din raţiuni de timp (al meu) şi spaţiu (paginare etc.). Aşa că vă las cu nişte imagini luate în timp ce căutam restaurant. Asta aşa, ca idee despre ce urmează.

Moeciu, Şirnea, Fundata şi împrejurimi

Dacă cea mai mare parte din ziua de 1 mai am petrecut-o pe dealurile din Moeciu, mai spre după-amiază s-a ivit şi întrebarea „Şi, ce mai facem azi?”. Întrebarea s-a ivit în jurul unui castron de căpşuni – odată cu terminarea lui a venit şi răspunsul.

Am zis că mergem să vedem Şirnea şi cum indicatorul din complexul Cheile Grădiştei arăta Fundata 5km am hotărât să scurtăm pe acolo. Aşadar am apucat-o pe forestier în sus. Panta e destul de mare însă drumul e foarte bun pentru un forestier. Suspect de bun, de parcă cineva şi-ar fi dat silinţa să-l niveleze, să-i facă podeţe, să-l lărgească şi să-i pună parapeţi. E ca şi cum cineva ar vrea ca drumul acela să fie în stare bună. De fapt, nici unul dintre noi nu a citit atent indicatorul altfel ar fi văzut că scria Complexul Cheile Grădiştei – Fundata. Aşadar în vârful muntelui nici urmă de Fundata.

Şi totuşi în vârful muntelui este ceva – anume un complex turistic ce poartă acelaşi hram cu cel de la Cheile Grădiştei dar care e mai mare şi care are o privelişte faină tare. Dimineaţa când te trezeşti ai în faţă aşa ceva:

Sau aşa ceva:

Ştiu, e locaţie de pantofari, cu parcare mare, cu piscină, cu sală de conferinţe dar e al naibii de frumos peisajul.

Evident a trebuit să ne întoarcem pe acelaşi drum şi să ieşim în drumul naţional pentru a ajunge la Şirnea – Primul sat turistic din România – orice ar putea însemna asta. Acolo am ajuns aproape de apus când vremea se cam stricase. Acest fapt, plus lipsa de timp pentru căţărat pe dealuri pentru vedere de ansamblu fac să nu am imagini de la Şirnea. Nu-i nimic, mă întorc. Iarna de preferat, am înţeles că nu eşti fotograf adevărat până nu mergi la Şirnea iarna.

După Şirnea am mai mers mai departe prin trecătoare până la o belvedere de deasupra satului Podu Dâmboviţei...

...unde un parapantist ne tot îmbia la un salt cu cearşaful în neant. Se pare că îşi face veacul pe acolo, Taxi Parapanta sau ceva asemănător scrie pe banner – 150 de lei o tură.

În rest ziua de 1 mai a însemnat o vizită în Rucăr la alţi petrecăreţi şi un grătar cu prietenii la lumina frontalei. Ziua de 2 mai a început relativ târziu. Dacă stau bine şi mă gândesc am făcut cam aceleaşi lucruri numai că de data asta am urcat pe dealul opus.

Dacă cu o zi în urmă priveliştea era dată de Piatra Craiului, acum priveliştea era dată de Bucegi.

Alte detalii din zonă.

Spre seară am dat bineţe, am mulţumit pentru găzduire şi am apucat-o spre Bucureşti pe Rucăr-Câmpulung-Târgovişte. Am oprit de vreo 5 ori numai pentru poze deci am ajuns destul de târziu acasă însă a meritat.

Bonusul a fost un apus cu o lumină cam ciudată, pe la Fundata.

Asta a fost Moeciu de 1 mai. Acum că se apropie o altă sărbătoare legală, de data asta cu zile libere adevărate, plec după un magnet. De fapt, sper că au magneţi acolo...

În loc de Măcin, un bujor şi un vodă

Bu-hu-hu cod galben, ce-o să mai plouă week-end-ul ăsta! Aşa mă păcăleau cam toate sursele în timpul săptămânii aşa că am lăsat bicicleta acasă. În mod normal poate aş fi riscat însă cum la Prima Evadare mi-am luat porţia de noroi pentru mult timp de acum încolo, am zis să mă încred în prognoză. Vă arăt imediat cât de mult a plouat.

Cum planul de expediţie pe două roţi în Măcin s-a dus de râpă şi escapada de sâmbătă a constat în supervizarea schimbării cauciucurilor, pentru duminică am planificat totuşi ceva: Explorare în nordul judeţului, spre pădurea de la Roşcani unde ar fi trebuit să fie Sărbătoarea Bujorului sau ceva asemănător.

Nordul judeţului este o zonă pe care nu prea am explorat-o cum trebuie, deşi e destul de aproape şi nu implică traversarea unui fluviu. Peisajul n-aş şti cu ce să-l asemăn pentru că nu prea am mai întâlnit prin ţară ceva asemănător. Sunt nişte dealuri domoale de 100-200 de metri altitudine şi foarte întinse. Dacă aş avea înclinaţii lirice, aş îndrăzni să fac o comparaţie cu un cearşaf în proces de aşezare pe pat după ce a fost scuturat, dar nu e cazul. Dacă drumurile ar fi bune, ar fi o plăcere de condus pe acolo însă din nou nu e cazul. Duminică am luat nişte criblură în parbiz şi aceeaşi criblură mi-a huruit tot drumul în cap. Ca să nu mai vorbesc de gropi. Până recent drumurile erau bordate cu plopi destul de bătrâni, singurii copaci pe o rază destul de mare şi în orice caz cei mai înalţi. Zic recent pentru că au început să dispară. Până la urmă, o excursie pe tarla cu automobilul e preferabilă unei întâlniri bruşte cu un trunchi de copac, fie el chiar şi găunos.

Ce mai au dealurile din nordul judeţului Galaţi sunt petice de pădure. Fiind vorba de silvostepă, aceste păduri sunt formate din specii cam pipernicite însă au farmecul lor aparte. Destinaţia de duminică a fost un astfel de petec de pădure de 1.5km pe 1km cu statut de arie protejată – pădurea de la Roşcani. Acolo sunt mai multe specii protejate însă cea mai cunoscută este bujorul. Noi am dat o raită prin pădure şi am găsit câţiva bujori înfloriţi, cei mai mulţi erau însă ofiliţi. Nici urmă de vreo Sărbătoare a Bujorului, probabil fusese deja.

Pe panoul de la intrare scrie ceva de recoltarea florei şi faunei (în sensul de a nu se face asta) însă am văzut bipezi care se întorceau la maşini cu buchete generoase de bujori. De ce ai face aşa ceva? E o plantă care, săraca, e cam rară şi are nenorocul să fie roşie şi, după unele standarde, frumoasă. Probabil e o chestie din asta de activitate interzisă şi rush-ul asociat – e cool să rupi o plantă rară, să o iei acasă şi să o arunci peste două zile. Te simţi mai bărbat, ai putere, nu te ţin pe tine nişte reguli – sigur un buchet de flori rare va impresiona fata. Dacă aveau o praştie, cred că se apucau şi de vânat păsări cântătoare, merge şi un buchet de privighetori. Îmi pare rău că nu mai ţin minte numărul maşinii, era un Opel Astra argintiu, model bou-vagon să încapă multe vite înauntru.

Modelul de pădure pipernicită unde iarba e aproape la fel de înaltă ca şi copacii.

După cum se vede, vremea era foarte înnorată şi stătea să plouă. Nu ştiu cum am scăpat neplouaţi. Serios acuma, n-am mai văzut de mult cer aşa albastru. Ce-i drept, şi ochelarii erau polarizaţi. Undeva pe şosea unde plopii au scăpat pe moment de drujbă.

Ca să nu mint totuşi âcnd vorbesc de vreme, în absolut toate zonele care nu erau pădure bătea un vânt crunt. Cel mai rău a fost când am oprit la statuie care e în vârful dealului.

Ce statuie vă întrebaţi? Ei bine, e un monument despre care nu ştiam că există până ieri – o statuie destul de mare care îl înfăţişează pe Ioan Vodă cel Cumplit. Cine a citit Legendele Românilor poate îşi aduce aminte de povestea cu mutatul tunului de unul singur şi ruptul în 4 de cămile. Se pare că ruptul în 4 a avut loc aici la Roşcani după o bătălie cu turcii (ultima).

Ca să închei pe o notă istorică, curios fiind, am căutat informaţii despre personaj. Strănepot al lui Ştefan cel Mare, cu rădăcini în parte armeneşti, Ioan Armeanul (cum fusese poreclit după mamă – obicei mai vechi în Moldova, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu au fost porecliţi după mamele lor – Rareşoaica şi Lăpuşneanca) a fost înscăunat în 1572 la 51 de ani (!). Se pare că omul avea o statură impresionantă şi avea o putere ieşită din comun şi, cel mai ciudat, o demonstra chiar şi la vârsta respectivă.

„Pentru a-si distra ostenii obositi, Ioan Voda obisnuia sa franga in maini potcoave de cai.”

Porecla sub care îl cunoaştem noi i s-a tras de la măsurile luate împotriva bisericii şi boierimii pe care le considera ca vinovate de slăbiciunea ţării. Divide et impera – Ioan a luat proprietăţi de la mânăstiri şi le-a dat unor boieri şi invers. Porecla s-a perpetuat şi cu ocazia unor fapte de o cruzime discutabilă – asaltul reuşit asupra Brăilei care a fost urmat de masacrarea tutoror musulmanilor din cetate.

“Nimeni nu fu crutat; sangele curgea parau in Dunare. Nu au fost ucisi doar oamenii, pana si cainii au trecut prin sabie. Nu a ramas piatra pe piatra, Focul mistui ce nu a ucis sabia”

La un moment dat a venit şi momentul confruntării cu Imperiul Otoman moment în care experienţa militară a lui Ioan a ieşit în scenă. Dacă e să cred sursa, „Franta avea la acea data doar 30-40 de tunuri, Ioan Voda avea 200 de guri de foc” – tunuri mult mai mici dar şi mai manevrabile.

Acelaşi text povesteşte despre moldoveni ca soldaţi – cu ghioagele lor cu ţepi, furcile pe care le foloseau la împiedicarea cailor, sau mai sinistrele coase pe care le foloseau tot împotriva cavaleriei dar având ca rezultat o împiedicare mai „permanentă”. De asemenea, tot legat de cai, se pare că prin Moldova se practica tăierea nărilor la mânji pentru a putea respira mai bine şi a rezista mai mult la efort îndelungat.

După o serie de bătălii în care a reuşit să ţină piept turcilor împreună cu răzeşii şi cazacii săi (da, angajase cazaci) a urmat bătălia finală de la Roşcani – din nou legendele zic că omul a mutat de unul singur un tun care era împotmolit. Turcii erau exasperaţi de îndârjirea armatei – sălbăticia ieşită din comun a cazacilor se combina bine cu (până la urmă asta e) barbaria moldovenilor care s-a perpetuat peste secole – românii erau printre cele mai temute trupe în lupta corp la corp în Al Doilea Război Mondial. Totuşi, numărul excesiv de mare al turcilor şi-a spus cuvântul şi până la urmă Ioan Vodă cel Cumplit s-a predat cu condiţia ca oamenii să fie lăsaţi să plece la casele lor.

„Atunci, un aventurier italian din Napoli, pe numele sau Scipione Cigalla, trecut la islam cu numele de Cigalazade, savarsi infama fapta. Sperand la o recompensa, infipse cutitul in inima voievodului neinarmat. Ienicerii incurajati, taiara capul trupului lipsit de viata, dupa care legara puternicul sau trup de patru camile care, fiind biciuite, sfasiara in bucati corpul eroului. Intr-un ritual dement, ienicerii se inghesuie sa culeaga oasele domnitorului, fiind convinsi ca ramasitele viteazului erau moaste si talismane. Pasalele isi umezesc iataganele in sangele, rugandu-se lui Allah sa le dea si lor curajul si puterea lui Ion Voda.”

Aşa a intrat în istorie un om acum 400 şi ceva de ani. Statuia lui (fără cal cabrat, însă cu mâna pe sabie) veghează de la marginea unui drum judeţean puţin circulat. Dacă aveţi drum pe acolo într-o zi cu soare, merită oprit, măcar pentru panoramă.

Informaţiile istorice sunt culese de aici.

Pantofăreală la Moeciu

Ce poţi face de 1 mai? Desigur, poţi merge la mare, tu şi jumătate de Bucureşti. Cealaltă jumătate se distribuie ceva mai uniform (din care un sfert pe Valea Prahovei).

Pentru că aveam glanda comodităţii scrântită de la ieşirea în Piatra Craiului (ha ha ha, glumesc, să mă luaţi şi altă dată) am decis că o excursie de o zi şi jumătate la Sărbătoarea Liliacului i-ar fi fost fatală (nu neapărat distanţa m-a făcut precaut cât perspectiva dormitului iar la sac). Aşa că am lăsat oamenii să meargă la mirosit de liliac (am auzit că a fost fain – poze ceva?) şi eu am dat curs invitaţiei la conacul de la Moeciu – un fel de sanatoriu cu grătar, leagăn şi, mai nou, kürtős kalács din ăla bun, cum era la Sântionlunca mai demult – acum parcă-s făcuţi în bătaie de joc, de două ori mi-am luat ţeapă din locuri diferite.

Dar divaghez. Prietenii m-au invitat la Moeciu la un 1 mai relaxant. Şi pentru că totuşi nu se poate sta degeaba toată ziua, am ieşit şi la o mică plimbare pe dealurile din jur cu încălţări de oraş. Prima oară ne-am încercat norocul cu drumul forestier care duce la Complexul Cheile Grădiştei – Fundata însă am renunţat repede din cauza prafului ridicat de maşini.

Aşa că am urcat mai mult sau mai puţin pieptiş pe dealul opus unde mişunau o grămadă de alţi oameni. Am auzit o legendă cum că în zona Moeciu-Bran ţăranii sunt nevoiţi să priponească dovlecii să nu o ia la vale. Pare plauzibil, ce pot să zic. Complexul Cheile Grădiştei văzut de sus.

În urcare se trece pe lângă un şopron părăsit care are desenat pe el un grafitti semn că până aici pot ajunge şi creaturile rahitice care de obicei vandalizează numai prin oraş. Cheile Grădiştei fiind locaţie şi pentru team building-uri, cine ştie ce minion de cubicle cu aspiraţii de rebel a trecut pe acolo.

Cărarea urcă pe traseul Eco Maratonului Moeciu care se desfăşura în aceeaşi zi dar care era pe sfârşite.

La un moment dat cărarea se împiedică într-un semn de interzis care poate fi totuşi ocolit prin stânga. Oricum asta era şi direcţia noastră.

Aici ajunsesem aproape de vârful dealului şi începea să se arate şi un oarecare peisaj.

Aşadar ne-am pus toţi pe pozat făcând schimb de obiective şi aparate între noi (mersi!).

După un pic de leneveală pe pajişte am continuat până pe culmea dealului unde peisajul nu e mult diferit însă se deschide şi în partea opusă. Dacă până atunci vedeam doar Piatra Craiului, de pe culme puteam vedea şi Bucegii.

Le-am făcut poze de la umbra celor doi mesteceni...

...şi apoi ne-am reîndreptat atenţia spre Piatra Craiului.

Am continuat pe culme, pe drumul de căruţă.

Am dat şi de nişte exemplare de faună...

...şi de doi cai, unul curios şi timid...

...şi celalalt doar curios – a venit la noi să fie mângâiat.

Drumul urmăreşte culmea şi începe să coboare, trece prin locuri pe unde am mai fost acum un an dar iarna. În mod normal probabil drumul continuă până în sat...

...însă noi am scurtat până la conac printr-o fâneaţă destul de abruptă.

A fost o plimbare faină însă am neglijat complet soarele aşa că ne-am trezit toţi cu prima arsură de soare pe anul acesta. Va urma partea a doua, cu plimbare pe la Şirnea, Fundata etc.